Dragoste, trădare, iertare: povestea de viață tulburătoare a actriței Nouria Nouri. Cum a fugit la 5 ani din calea rușilor, a trecut peste divorțul de Daniel Iordăchioae și acum și-a găsit sufletul pereche

Nouria Nouri avea doar cinci ani când rușii au intrat în Afganistan, iar familia ei s-a destrămat. A cunoscut atunci frica de moarte, fuga pentru supraviețuire și dezrădăcinarea. Mai mult decât atât, tatăl său, afgan, ar fi trebuit să primească azil în România, însă hârtiile au întârziat să vină. Așa că, Nouria a rămas în țară doar cu mama ei, în timp ce tatăl său și-a făcut un alt rost în altă parte. A crescut fără o figură paternă și, chiar dacă astăzi se află în relații bune cu tatăl său, recunoaște că i-a fost foarte greu. 

Nouria, într-o traducere aproximativă, înseamnă locul de unde răsare soarele. Și așa a făcut și Nouria Nouri cu viața ei în România. A ajuns să-și urmeze visul și să-și construiască o carieră artistică. Dar trauma abandonului din copilărie a apărut din nou atunci când soțul său, artistul Daniel Iordăchioae, a anunțat-o, într-o dimineață la cafea, că vrea să divorțeze. A fost un moment foarte greu în care toate gândurile negre au cuprins-o. Însă a reușit să se ridice și de data aceasta. Și s-a îndrăgostit din nou de un om pe care îl numește „sufletul pereche” și cu care spune că este: „gata să-mi clădesc o viaţă frumoasă bazată pe iubire, respect, valori comune şi pasiune”. 

Așa că, astăzi, relația specială pe care o are cu cei doi copii ai săi, cariera, proiectele de viitor o fac să se gândească la viitor cu bucurie. Dar cine este actrița Nouria Nouri? Și cum arată viața ei? Vă invităm să o cunoaștem împreună!

Cine este Nouria Nouri… povestește-ne puțin despre tine…

Eu sunt, în primul rând, un OM. Mă străduiesc să îmi păstrez această calitate în zilele noastre în care sunt din ce în ce mai puţini oameni. Apoi, sunt femeie, mamă, actriţă şi profesor de artele spectacolului. În fiecare din aceste roluri îmi pun tot sufletul la bătaie. Sunt un om corect, disciplinat, nu-mi place să deranjez şi nici să fiu deranjată. Când iubesc o fac cu patimă şi simt că toată lumea este a mea. La fel, când sunt pe scenă. Acolo este locul în care mă simt cel mai bine.

Nouria Nouri: „M-a marcat momentul în care am simţit cum se zdruncină casa în care mă aflam şi n-am să uit niciodată, copil fiind, cum priveam pe geam tancurile care treceau pe strada mea”

Îmi povesteai că atunci când au intrat rușii în Afganistan, erai acolo. Aveai doar cinci ani și ai fost martora intrării tancurilor rusești în Kabul. Cum a fost experiența aceasta pentru tine?

Într-adevăr, viaţa mea a fost bulversată, de când eram mică, de politică şi tocmai de aceea mă ţin cât pot de departe de această lume ingrată. M-a marcat momentul în care am simţit cum se zdruncină casa în care mă aflam şi n-am să uit niciodată, copil fiind, cum priveam pe geam tancurile care treceau pe strada mea. Nu ştiam exact ce se întâmplă, dar am simţit pericolul şi m-am temut pentru viaţa mea şi a familiei mele. Chiar dacă eram mică, ştiam că tancurile omoară.  

Atunci ai fugit, împreună cu familia ta, înapoi în România. Ce a însemnat pentru ai tăi acest lucru?

Acela a fost momentul în care familia mea s-a destrămat. Tata ar fi trebuit să primească azil politic aici fiindcă el este afgan şi în ţara lui începuse războiul, dar cum actele întârziau să apară, a ales să plece în altă ţară. Eu am rămas cu mama în România. Au mai existat nişte încercări să ne reunim familia, dar eu nu mi-am dorit să părăsesc România, unde îmi era rostul, iar tata nu a mai vrut să stea aici fiindcă îşi făcuse un rost acolo unde plecase. Prin urmare, drumurile ni s-au despărţit şi am rămas cu această traumă de a creşte fără tată. Chiar dacă îl vizitez ori mă vizitează el, chiar dacă suntem în relaţii foarte bune, nu pot uita că mi-a lipsit figura paternă toată copilăria. 

De atunci nu ai mai fost în Afganistan. Îți lipsește această legătură? Simți că această depărtare de origini forțată te-a afectat în vreun fel?

Da, am momente când realizez că am împrumutat foarte mult de la originile mele persane: sunt curajoasă, luptătoare, tenace, îmi apăr ca o leoaică drepturile şi ce-mi aparţine şi de multe ori simt nevoia să aflu despre ai mei, de acolo, cum au ştiut să supravieţuiască războiului neîntrerupt din ţara lor şi cum au putut să-şi ia viaţa de la capăt. Nu pot să merg acolo să revăd oameni şi locuri, dar păstrez legătura cu cei care sunt în viaţă. De asemenea, citesc despre istoria Afganistanului, mă pasionează tot ce are legătură cu acea lume şi mă emoţionez când descopăr în mine lucruri care au legătură evidentă cu originea mea afgană.

Având în vedere ce se întâmplă la granița noastră, ce sfat ai avea pentru emigranții ucrainieni care au fugit din calea războiului?

Deşi s-a abătut asupra lor o nenorocire, i-aş sfătui să se bucure că au găsit un loc sigur în care să se refugieze şi să trăiască. Fiecare zi din viaţa lor este o victorie şi faptul că au putut să fugă este o realizare cu efecte pe termen lung. Nicio mamă nu-şi doreşte o decoraţie post-mortem, un monument ori un titlu de erou pentru fiul său. Mamele îşi vor copiii vii şi în siguranţă. La fel şi soţiile. N-au nevoie de omagii şi recunoştinţa neamului, ci îşi vor omul iubit alături, viu şi nevătămat. Prin urmare, cei care au fugit din calea războiului ar fi bine să se bucure în fiecare zi că trăiesc.

Citește și: Flavia Boghiu, inima curajoasă din spatele schimbărilor din Brașov: povestea de dragoste cu Radu Hossu, legătura cu războiul din Ucraina și cum a rezistat într-o carieră politică plină de încercări