Drama ascunsă a femeilor: lună de lună, 1 milion de românce nu au cu ce sau nu știu să-și gestioneze menstruația. Cine este Irina Vasilescu și cum luptă asociația Pe Stop pentru a ajuta femeile aflate în sărăcie să aibă puțină demnitate

De unde aplecarea asta către voluntariat și zona ONG-urilor?

Noi nu avem o cultură a voluntariatului și cred că la mine a fost o întâmplare. La început, în facultate fiind, căutam job și mi s-a oferit unul la Fundația Ovidiu Ro. Apoi nu a mai fost o întâmplare, a fost o preferință pentru că m-am mutat la Fundația Emag, știind deja să lucrez în cultura organizațională și dorindu-mi să fac asta în continuare.

După fundația Emag mi-am dat seama că nici nu mai știu și nici nu mai vreau să fac altceva. Nu cred că e singura muncă cu sens din Univers, însă în baza mea personală e cea care se traduce cel mai ușor.

Ce meserie au părinții tăi?

Sunt medici.

Și ce părere au că fata lor a făcut o organizație pentru a sprijini femeile să iasă din această sărăcie menstruală?

Mama este foarte încântată și tata și-ar dori să am o meserie care are un nume 😊. Ceea ce s-a rezolvat, am în paralel și un cabinet de psiho-terapie, ceea ce-l face foarte fericit.😊

Chestia cu „Pe Stop” e ok, nu-l deranjează, dar el este mai de modă veche și nu înțelege meseriile care nu au nume, dintr-un singur cuvânt, precum doctor, inginer, avocat…. Iar pentru mine asta a fost mereu o problemă pentru că eu nu am avut niciodată o meserie cu un nume.

Ce fel de medici?

Mama e psihiatru și tata e chirurg.

Bănuiesc că văd totuși bucuria din sufletul tău…

Da. Chiar mi s-a întâmplat recent să mergem într-un team building cu toate echipele din țară, o întâlnire extrem de emoționantă, unde s-a plâns într-una. Am venit și le-am povestit alor mei toată întâmplarea și părea că înțeleg și empatizează.

M-aș întoarce puțin la educația menstruală. În generația mea, nu că nu exista educație sexuală, ci tot ceea ce se întâmpla cu corpul nostru era un subiect tabu. Așa ne-au învățat mamele noastre, nu s-a vorbit niciodată la școală, iar a fi pe stop era o rușine.

Așa era în continuare, să știi.

Și cum gestionați lucrurile astea?

Vorbind despre ele. Acesta e primul pas și, din punctul meu de vedere, este cel puțin la fel de important ca informațiile.

Nici la mine la școală nu a venit nimeni să vorbească despre menstruație. Ba da, au venit niște fete de la Always care făcând marketing, ne-au explicat niște lucruri, ele au fost singurele care au deschis subiectul.

Cum arată situația văzută prin ochii tăi din comunitățile astea foarte sărace?

Spuneam mai devreme că diferă foarte mult. Sunt persoane care nu au adăpost și trăiesc pe stradă, destul de puține pentru că femeile fiind mult mai vulnerabile, se feresc de a ajunge în stradă la propriu. Sunt persoane care trăiesc în case abandonate, fără documente, fără apă curentă, fără electricitate. Se merge de la un spectru al sărăciei reprezentat de persoanele acestea, până la cele care locuiesc în ghetouri, care au un job cât de cât, un salariu minim pe economie și ar putea fi chiar proprietarele garsonierelor de familiști în care locuiesc deja cinci persoane. Acestea din urmă au o situație mult mai bună decât cele care locuiesc pe stradă, dar tot foarte proastă rămâne.

Cumva tu vezi cele mai urâte fețe ale sărăciei?

Cam da.

Și cum pui capul pe pernă seara după o experiență din asta?

Foarte liniștită pentru că știu că am făcut tot ce am putut mai bine și ce ține de noi. Avem voluntari care fac, cum ar veni, munca grea, munca cu cârca, distribuirea în comunități, dar și voluntari care au spus că donează bani, vin să facă pachetele la noi la sediu, dar care au preferat să nu meargă pe teren pentru a nu se încărca emoțional. Ceea ce înseamnă un ajutor la fel de bun.

Din punctul meu de vedere ar putea fi și expunerea prelungită, antrenamentul lung de a nu mai lăsa să mă bântuie lucrurile și imaginile, de a mă concentra pe a face tot ce pot.

E diferența dintre compasiune și milă. Nu am mai simțit de mult milă pentru persoanele cu care lucrăm. Compasiune, da, admirație, da pentru că sunt femei care cresc 3 copii, spălați, curați și fără nicio absență la școală, în condițiile în care ele nu au unde să doarmă.

Foarte rar mi s-a întâmplat să mă simt depășită de situație din punct de vedere emoțional.