Ecaterina Paraschiv și aventura celui mai fancy restaurant românesc din inima Parisului. Cum a ajuns o fetiță trăită în comunismul românesc, bulimică printre bunătățile din Paris și cum a reușit să le servească parizienilor sarmalele și papanașii gurmet?
Ecaterina Paraschiv este un nume care celor mai mulți dintre români nu le spune nimic, deși ar trebui. Ecaterina Paraschiv a deschis în Paris un restaurant cu mâncare românească și balcanică, reinterpretată la rang de artă gastronomică pentru a satisface toate pretențiile celor mai sofisticați gurmanzi.
La Ibrik Kitchen, Ecaterina Paraschiv servește sarmale, momițe, pastramă, papanași, rețete românești reinterpretate într-un stil modern. Iar pentru asta se bucură de ajutorul unui chef român, Bogdan Alexandrescu și al unui chef francez, dar și al unei echipe multiculturale cu oameni aparținând foarte multor nații. Cathy, cum îi spun prietenii, a venit din România și a adus multe obiecte din artizanatul nostru, cu care a decorat restaurantul. Asta deoarece Ibrik Kitchen nu e numai un restaurant, este un loc ce aduce cinste României, este o experiență culturală inedită ce-i face pe străinii care îi trec pragul să-și dorească să ne cunoască țara și pe noi.
Ecaterina Paraschiv face parte dintr-o familie „trădătoare de țară”. Tatăl ei, Cristian Paraschiv, artist plastic, a fugit în Paris în vremea comunismului și nu s-a mai întors. Mama, Silvia Paraschiv, jurnalist, a fost persecutată din această cauză, a fost dată afară de la serviciu și din casă și mutată împreună cu fiica ei într-un cartier de romi.
Din fericire au reușit să plece și ele din țară și să ajungă la Paris unde urmau să înceapă o viață nouă. Cathy probabil nu va uita niciodată experiența primei vizite într-un supermarket, experiență care a făcut-o să-și dorească să guste tot ce era pe rafturi. Așa că a început să mănânce și s-a mai oprit la vârsta de 14 ani când a realizat că este aproape obeză. Atunci și-a impus o barieră psihologică și a început să se teamă de mâncare.
A redescoperit plăcerea gusturilor mulți ani mai târziu când, avocat foarte apreciat în Paris, Ecaterina Paraschiv și-a dat seama că nu acesta e drumul visat de ea.
De cât timp ai deschis restaurantul?
Am deschis pe 1 decembrie, anul trecut.
De ziua României.
Exact. Dar a fost o întâmplare, nu am făcut-o special. Apoi ni s-a spus: „A, ați deschis chiar de ziua României!”. Dar nu a fost intenționat.
Voi fiind cine?
Eu cu echipa mea.
Și echipa este formată din…?
Este foarte multiculturală. Sunt și români, avem și francezi, și bengali, și senegalezi. Suntem chiar foarte cosmopoliți.
Este un restaurant mare?
Depinde pentru cine. Pentru Paris este destul de mare. Avem 45 de locuri. Pentru România este destul de mic. În România spațiile sunt mai mari și mai ieftin de închiriat. În Paris spațiile sunt destul de mici și foarte, foarte scumpe.
Cum caracterizezi tu restaurantul? Este unul românesc?
Noi, de obicei spunem că este mai degrabă balcanic. De ce? România este mai degrabă o țară destul de nouă și avem influențe cam de peste tot. Spunem că este mai mult balcanic pentru că avem avem și influența de la otomani, și pe cea de la austrieci și unguri, și avem și influența rusească. E greu de calificat mâncarea românească ca fiind o mâncare specifică, dar pentru că am fost colonizați de foarte multe nații, am împrumutat și am îmbunătățit gastronomia.
Și ce anume găsim la tine în meniu?
Sunt foarte multe lucruri. Găsim pastramă, sarmale, papanași, găsim chiftele, momițe, miel, ciolan, șnițel, foarte multe lucruri.
Dar toate sunt preparate într-un stil modern, nu ca la bunica, nu?
Absolut. Scopul nostru este să reinventăm ceva care există deja și să arătăm că putem să mergem mai departe cu ceva super bun pe care putem să-l aducem la un alt nivel. Asemenea mâncării franțuzești care la origine e mai rustică, însă chef-ii au preluat-o și au adus-o la un alt nivel.
Cine e chef la tine?
Chef este Bogdan Alexandrescu, el fiind un fel de chef executiv, iar apoi suntem eu și Julien, un francez, tehnician foarte bun, capabil să mă ajute să ducem mai departe toată treaba asta. Suntem cam trei.
Din ce înțeleg, tu ești creierul rețetelor….
Nu prea îmi place să mă pun în față, prefer să-l scot pe Bogdan…
View this post on Instagram
😂ILS SONT FOOD CES ROUMAINS😂 En plus d’être FOOD (@juliegerbet), nous sommes aussi fous 😂
Dar te pun eu în față 😀
Din punct de vedere creativ, să spunem că este un amestec între ideile lui Bogdan și ideile mele.
Cum au văzut parizienii un astfel de restaurant?
Au fost foarte uimiți. Cred că parizienii văd ideile acestea ca pe niște OZN-uri și sunt foarte curioși legat de tot ce înseamnă cultura culinară. Acum cinci ani nu era așa, însă în ultima vreme au ajuns în Paris foarte multe concepte, mâncăruri din Malaezia, din Tailanda, mâncăruri mexicane, tot felul de nații și-au găsit locul în Paris și cred că era momentul să ne găsim și noi locul nostru. Astfel parizienii au fost foarte seduși de această idee, de acest concept care nu exista înainte în Paris. Sunt restaurante românești, dar nu erau la standardele pariziene. Nu vreau să spun ceva rău de ceilalți, dar era mai degrabă ca în România. Scopul meu era și este în continuare să adaptăm tot ce facem la standardele culinare din Paris, pentru că sunt niște standarde foarte înalte. Sunt pretenții mai mari decât în România și decât în foarte multe țări deoarece Parisul este capitala gastronomiei. Oamenii sunt foarte atenți la ce anume mănâncă, prestează foarte mare atenție la detalii, la sosuri, sunt educați foarte bine în această cultură culinară. Sunt mult mai sofisticați și privesc cu un ochi critic orice. Noi ne-am asumat acest risc, iar parizienii ne-au privit puțin ca pe niște OZN-uri, dar apoi au fost foarte seduși de mâncarea noastră.
Și românii din Paris?
Sunt două categorii de oameni: românii care voiau să găsească ceva ca la bunica și care nu au găsit, evident, pentru că nu acesta era scopul, iar acești români s-au simțit puțin excluși. Eu am putut să-i înțeleg cumva pentru că ei au fost dezamăgiți că nu avem acea mâncare românească cu care sunt ei obișnuiți. Dar scopul nostru nu este acela de a face un fel de gheto românesc, noi vrem să oferim o imagine foarte bună țării noastre. Noi vrem ca în restaurantul nostru, un român să se simtă foarte bine alături de un american, de un francez, să creăm o comunitate destul de mare de oameni care poate nici nu cunoșteau România și care după experiența aceasta vor să ne viziteze țara și vor să vadă ce fel de popor suntem. Nu e vorba numai și numai de mâncare, mai e vorba și de artizanatul nostru pe care am încercat să-l aduc în restaurant. Am adus farfurii, tapițerii, măști, tot felul de lucruri specifice artizanatului nostru și pe care am ținut neapărat să le expun în restaurant pentru ca francezii să vadă cu ce ne mândrim noi. Așadar e vorba și de spiritul român, de ceea ce înseamnă să fii român. Iar pentru asta înseamnă mâncarea, artizanatul, cultura românească, înseamnă țăranul român cu valorile pe care le poartă… E un demers care e mai mult cultural, nu doar un restaurant.
A doua categorie sunt românii probabil puțin mai tineri care au călătorit mai mult și care au alte standarde. Ei, dimpotrivă, au înțeles ideea și chiar ne mulțumesc acum, și care ne-au rămas clienți fideli și vin mereu la noi cu toată gașca de prieteni. Avem și români din Germania, din Elveția, din America, români de peste tot care vin special să vadă ce facem noi aici.
Înțeleg că restaurantul tău e plin.
Da, exact.
Citește și:
Hai să ne întoarcem puțin la originea pasiunii tale pentru gătit. Tu te-ai născut în România sau în Paris?
M-am născut în România, în București în anul 1981.
Până la ce vârstă ai stat în București?
Până la 7 ani.
Nu ai apucat să mergi la școală?
Am fost la grădiniță, dar am fost dată afară.
De ce?
Era în timpul comunismului, tata fugise din țară și drept pedeapsă m-au dat afară. Tata, fiind artist plastic, a câștigat un premiu în Paris și a avut norocul să primească o autorizație de a părăsi teritoriul pentru a merge în Franța și a recupera premiul. Când a ajuns în Paris a sunat-o pe maică-mea și i-a zis: „Silvia, aici sunt culori și în gunoaiele publice”. La noi nu erau culori absolut de loc, iar el fiind artist, a fost șocat de abundența asta de culori. Atunci maică-mea i-a spus să rămână acolo și că se va descurca ea cumva să mergem și noi după el.
Și a urmat exact fluxul întâmplărilor evidente în cazul trădătorilor de țară: eu am fost dată afară de la grădiniță, mama de la slujbă, apoi am fost dați afară din casă și am ajuns să locuim cu țiganii în sectorul 5. Eu am amintiri destul de plăcute pentru că nu mă duceam la școală, eram pe străzi cu prietenii mei și mă jucam toată ziua.
În afară de faptul că tata nu mai era și nu înțelegeam unde e și că pentru mama e greu, nu am amintiri foarte rele. Apoi ne-au lăsat să ieșim și noi.
V-au lăsat să ieșiți?
Da. În 1987.
Mama ce meserie avea?
Mama era jurnalistă.
Dar pasiunea asta pentru gastronomie când ai descoperit-o?
Am descoperit-o când am ajuns în Paris. Dat fiind faptul că în România nu era nimic, mai ales bunătăți pentru copii, nu găseai Twix, Mars, Kinder, McDonalds, KFC, toate astea. Am ajuns în Paris și îmi aduc aminte reacția mea când am intrat prima dată într-un supermarket. În România nici nu existau supermarketuri. Am intrat cu părinții în supermarket și am vrut să mănânc absolut tot. Diferența dintre copiii care au crescut aici și mine este că ei au avut acces la tot și nu au avut curiozitatea să guste orice pentru că totul e disponibil. Dar fiind faptul că e abundență, că ai de toate, nu prea te interesează. La mine a fost total invers: dat fiind faptul că nu văzusem în viața mea trei sferturi din ce era în magazinele de acolo, am vrut să gust tot, am căpătat un fel de bulimie. De acolo a venit pasiunea mea pentru mâncare.
S-a întâmplat că am ajuns foarte repede obeză pentru că mâncam enorm de mult și nu doar dulciuri. La 12 ani măsuram 140 de centimetri și aveam 85 de kilograme. Bineînțeles că a venit pubertatea, corpul meu nu corespundea cu o anumită imagine necesară în societate și astfel au început problemele mele. M-am îndepărtat de mâncare și ajunsesem să simt frică față de mâncare, iar perioada asta a durat foarte mult. De la 14 ani la 25 am pus o barieră psihologică mâncării.
Și cum te-ai apucat de gătit?
Am avut copii și a trebuit să gătesc din nou. Eram avocată în taxe în vremea respectivă. Cu copiii am descoperit cumva că pot să lucrez la frica mea și să încep să mă interesez de mâncare. Marile mele pasiuni au fost dintotdeauna cafeaua și mâncarea. Aceste pasiuni vin de la bunica și de la părinții mei. Întotdeauna am avut foarte mulți oameni la masă, întotdeauna s-a gătit mult și întotdeauna era mirosul de cafea în casă deoarece bunica făcea cafea la ibric. Totdeauna am vrut să am un restaurant, dar îmi era frică pentru că știam că trebuie să ai o situație foarte stabilă financiar ca să te bagi în așa ceva.
Părinții mei au dus vremuri destul de grele pentru că a trebuit să ia totul de la 0 aici.
Și cum ai reușit? Ai strâns bani ani de zile?
Dat fiind faptul că eram avocată, a fost mai simplu. Dintotdeauna mi-am spus că trebuie să studiez extrem de mult pentru că nu sunt franțuzoaică și altfel nu voi fi niciodată pe picior de egalitate cu francezii. Așa că am terminat Dreptul, am făcut un doctorat la Sorbona și am reușit să ajung o avocată bună și astfel să strâng bani.
Ei bine, la un moment dat, după ce s-a născut fiica mea, m-am așezat pe o bancă și am început să mă gândesc la viața mea. „Dar tu Cathy, ce voiai să devii? Ce s-a ales de visul tău?”. Copiii au tot felul de visuri și la vârsta aceea nimic nu pare imposibil pentru ei. Vine și vârsta când realizezi că nu poți aduce la realitate toate visurile, însă ceva din ele tot rămâne. Am tras linia și am zis: „De fapt, eu am devenit avocată mai mult ca să-i fac mândri pe părinții mei. Eu dintotdeauna am vrut să am o cafenea sau un restaurant, ceva în care să vină oamenii și să ne simțim bine împreună”.
Așa am început cu Ibrik-ul. Ibrik-ul este un coffee shop pe care l-am deschis acum trei ani. Aici se servește și de mâncare, avem și patiserie și, evident, cafea la ibric. Ne-a mers foarte bine, motiv pentru care, după un an i-am spus soțului meu: „Acum vreau ceva mai serios”. Bucătăria pe care o facem acolo e prea mică și prea simplă. Așa că soțul meu a fost de acord și la un an după ce am luat decizia a apărut și Ibrik Kitchen.
Soțul tău lucrează cu tine, sau are altă meserie?
Soțul meu este directorul unui restaurant foarte mare din Paris. Fără ajutorul lui nu aș fi reușit.
Adică lucrează la concurență?
Cam așa 😂
Și copiii tăi cât sunt de mari?
Ester, fetița mea, are șase ani jumate, iar Leonard, băiatul meu are 4 ani și jumătate. E foarte haios pentru că sunt cu mine mai tot timpul, în bucătărie, în restaurant, cu clienții.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
