Elvis Presley, viaţa regelui rock`n`roll, cel căruia mai mulţi îi spuseseră că nu are nicio şansă în muzică. Drumul de la sărăcie lucie la star mondial şi autodistrugere

Poţi să vorbeşti despre faptul că a fost recunoscut de Cartea Recordurilor drept cel mai bine vândut artist solo din istorie, cu peste 500 de milioane de discuri vândute. Poţi să vorbeşti despre premiile Grammy primite, despre sălile de concerte pline cu fani în delir sau despre filmele care umpleau sălile de cinema, despre miile de fani care îi pândeau fiecare mişcare doar ca să îl vadă faţă în faţă măcar o secundă. Sau poţi să spui simplu: Elvis Presley.

Crescut în sărăcie lucie, dar înconjurat de dragoste

Elvis Aaron Presley s-a născut pe 8 ianuarie 1935 în Tupelo, un orăşel din Mississippi. A avut şi un fratele geamăn, născut cu 35 de minute mai devreme, însă acesta era deja mort când a fost adus pe lume. Pierderea acestuia a făcut ca legătura dintre micul Elvis şi părinţii săi, în special mama, să fie extrem de strânsă, ca şi cum dragostea pe care o împărtăşeau trebuia să acopere şi dragostea pentru fratele care nu a supravieţuit.

De altfel, dragostea era şi marea lor avere pentru că în rest viaţa lor se rezuma la supravieţuire. Erau extrem de săraci şi nu de puţine ori cereau ajutorul vecinilor sau al autorităţilor ca să primească ceva de mâncare. Şi de parcă nu o duceau şi aşa foarte greu au pierdut şi căsuţa în care locuiau după ce tatăl lui Elvis a fost acuzat de fraudă şi încarcerat pentru 8 luni de zile. Elvis, pe atunci în vârstă de 3 ani şi mama lui s-au mutat în casa unor rude.

Liniştea lor venea din timpul petrecut la biserică şi tot acolo a descoperit şi Elvis Presley interesul şi inspiraţia pentru muzică. Tot muzica l-a ajutat şi în şcoală, unde nu era printre cei mai buni elevi. Vocea lui l-a impresionat însă pe unul dintre profesori care l-a înscris la un concurs. Puştiul de 10 ani a ieşit atunci pe locul 5 şi nu visa încă la o carieră în muzică. Ba mai mult, când câteva luni mai târziu, de ziua lui, a primit o chitară în locul unei biciclete sau a unei puşti de jucărie, aşa cum visa, a fost extrem de dezamăgit. A acceptat însă lecţiile primite de la 2 dintre unchii săi şi pastorul bisericii la care mergea.

Am luat chitara, mă uitam la oameni şi am învăţat să cânt puţin câte puţin. Dar niciodată nu aş fi cântat în public. Era foarte timid în privinţa asta.

În următorul an s-a mutat la o nouă şcoală şi era catalogat drept un singuratic. Nu doar că nu căuta, dar evita cu bună ştiinţă compania colegilor. Avea însă un prieten bun care îl însoţea peste tot, zi de zi – chitara. Îşi petrecea toate pauzele cântând, un motiv în plus pentru a fi luat peste picior de mulţi dintre colegi, iar când nu cânta, asculta muzică. Totul era doar despre muzică.

Muzica, refugiu şi bucuria de a trăi

La 13 ani familia lui Elvis a decis să se mute într-un oraş mai mare şi au ajuns astfel în Memphis. Erau la fel de săraci, iar la şcoală Elvis era din nou ţinta batjocurii colegilor, care îl strigau „băiatul mamei.” Mai rău decât asta a fost însă când profesoara de muzică i-a spus că nu are voce şi i-a dat o notă mică. Elvis s-a enervat şi a doua zi a venit cu chitara la şcoală, unde i-a cântat acesteia o melodie la modă. Profesoara a recunoscut atunci că, de fapt, nu aprecia stilul de muzică pe care îl cânta Elvis.

La 15 ani a început să ia lecţii serioase de chitară, dar şi să lucreze în diverse locuri ca să poată avea ceva bani de cheltuit. A crescut în înălţime şi a început să-şi definească stilul – freză, coafură. A încercat apoi să-şi trateze tracul de scenă şi a început să cânte prin diverse locuri, iar brusc, din puştiul pe seama căruia se făceau mereu glume a devenit băiatul popular din liceu, după care suspinau mai toate fetele.

N-a avut parte de lecţii adevărate de muzică, nu ştia să citească o partitură şi cânta mereu după ureche, dar era mai tot timpul în magazinele de muzică, unde era adevărata lui şcoală. Adora muzica gospel şi pe cea inspirată din muzica spirituală a afro-americanilor.

Avea 18 ani când a intrat pe uşa Sun Records şi a cerut cu disperare să înregistreze 2 melodii. Elvis a spus că acela trebuia să fie un cadou pentru mama lui, în timp ce biograful Peter Guralnick susţine că a fost o încercare de a le arăta celor de la studioul de înregistrări cine e şi ce poate. Şi a funcţionat. Când l-a auzit cântând directorul Sun Records i-a cerut secretarei să noteze numele puştiului. Simţise că ar putea fi un cântăreţ de succes. A fost şi primul semn al unicităţii lui Elvis. În timp ce era întrebat ce tip de muzică cântă, ca cine vrea să sune, el s-a încăpăţânat să susţină că el e el, nu cântă ca nimeni altcineva.

Când alţii îi spuneau că nu va fi niciodată cântăreţ, un singur om a văzut steaua din el

În următoarea perioadă Elvis Presley a avut însă parte de câteva eşecuri răsunătoare. Toate probele pe care le-a dat s-au sfârşit cu acelaşi mesaj: „Nu poţi cânta. Nu o să fii niciodată cântăreţ.” S-a angajat ca şofer de camion şi ar fi putut fi sfârşitul. Şeful de la Sun Records avea însă un vis.

Dacă aş găsi un tânăr alb care să sune şi să simtă ca o persoană de culoare, aş putea câştiga un miliard de dolari. – Sam Phillips, directorul Sun records

Şi-a adus aminte de Elvis şi l-a chemat să dea o probă. N-a mers prea bine, dar ceva îl făcea pe Phillips să nu renunţe la el. A chemat alţi 2 muzicieni ca să înregistreze împreună. Ore întregi au încercat, dar nu ieşea nimic bun. Erau pe punctul să plece acasă când Elvis a pus mâna pe chitară şi a început să cânte un blues din 1946, That`s All Right.

Dintr-odată Elvis a început să cânte cântecul ăsta, sărind şi făcând ca un nebun, apoi Bill şi-a luat chitara şi a început şi el să facă ca un nebun. Am început şi eu să cânt cu ei. Sam cred că avea uşa deschisă la cabina de control… a băgat capul pe uşă şi ne-a întrebat ce facem. I-am spus că nu ştim şi a zis să dăm înapoi, să încercăm să găsim un început şi să o facem din nou. Phillips a început repede să înregistreze . Ăsta era sunetul pe care îl căuta. – Winfield Scotty Moore, chitarist

3 zile mai târziu un DJ extrem de popular la acel moment, Dewey Phillips, a pus în emisiunea lui melodia înregistrată de cei 3. Telefoanele au sărit în aer, toată lumea voia să ştie cine e cântăreţul şi pentru că nimeni nu credea că nu este de culoare, Phillips a făcut un interviu în direct cu Elvis, întrebându-l inclusiv ce liceu a terminat, o dovadă clară a identităţii lui. În următoarele 2 ore ale emisiunii Phillips a mai pus melodia de mai multe ori, iar publicul părea să nu se sature de ea.

Cei 3 muzicieni au intrat din nou în studio, ca să înregistreze o altă piesă, dar în acelaşi stil, iar pe 17 iulie 1954 cântau pentru prima dată public, într-un club. A urmat o nouă reprezentaţie unde Elvis a început să mişte din picioare în stilul care avea în scurt timp să devină celebru în toată lumea. Nu a fost ceva programat, ci o încercare disperată de a-şi masca emoţiile şi tremurul nervos al picioarelor atunci când a urcat pe scenă. Când a realizat cât de bine reacţionează publicul la acest „stil” de dans, l-a transformat într-o emblemă, iar Bill Black, partenerul lui de scenă, un showman prin definiţie, a avut grijă să-i ofere cât mai mult timp pentru a se etala. Era prima lor reprezentaţie în faţa unui public numeros şi prima la care publicul o lua razna: femeile ţipau fără încetare şi toţi încercau să-i repete mişcările de picioare.

Anii de glorie

Au început să cânte tot mai des împreună şi să înregistreze mai multe cântece. Elvis lupta din răsputeri cu tracul şi era tot mai bun de la un spectacol la altul.

Mişcările lui erau naturale, dar era mereu foarte atent la ce anume provoca o reacţie. Făcea ceva la un moment dat şi apoi se propaga rapid. – Winfield Scotty Moore, chitarist

Invitat la una dintre cele mai populare emisiuni de radio ale acelei perioade – difuzată de 198 de posturi de radio, în 28 de state – Elvis clachează din nou în primă fază. Sprijinit şi încurajat de DJ, acesta îşi revine, iar reacţia publicului nu întârzie să apară. A avut un efect atât de puternic încât primeşte un contract pe un an de zile pentru apariţii în emisiunea de sâmbătă noapte. Până la începutul lui 1955 Elvis Presley era deja un star în zonă, iar atunci îi este prezentat şi colonelului Tom Parker, considerat unul dintre cei mai buni manageri din domeniul muzical, la acea dată. Iar Parker şi-a făcut treaba cu vârf şi îndesat.

Elvis avea concerte tot mai dese şi în tot mai multe locuri, făcea tot mai multe înregistrări şi era curtat de cele mai mari case de discuri. Primise oferte de până la 25.000 de dolari, dar Parker ştia că avea în mână un diamant. A semnat până la urmă cu RCA Victor pentru o sumă nemaiîntâlnită până atunci, 40.000 de dolari. Elvis avea atunci 20 de ani, era încă minor, aşa că tatăl a fost cel care a semnat contractul în numele lui.

Urmează o perioadă în care numele lui Elvis Presley este pe buzele tuturor. Hituri precum Heartbreak Hotel, Blue Suede Shoes, Hound Dog răsună peste tot, la petreceri, la radio şi tv, iar vânzările de discuri explodează. Primul său album, ce-i poartă şi numele, rămâne vreme de 10 săptămâni pe primul loc în Bilboard 200, iar apariţiile la cele mai mari posturi de televiziune îl fac cunoscut la nivel mondial.

În toamna lui 1956 Elvis îşi face debutul şi pe marile ecrane. Filmul Love Me Tender devine aproape instantaneu un succes teribil. În următorul an cumpără celebrul Graceland, filmează pentru încă 2 pelicule de lungmetraj şi cântă pentru prima dată în afara ţării, în Canada şi Hawaii.

Stagiul militar, pierderea mamei şi căutarea refugiului în muncă fără sfârşit

Un an mai târziu este recrutat pentru efectuarea stagiului militar, dar continuă să înregistreze melodii noi în fiecare permisie. În august primeşte însă vestea că mama sa este grav bolnavă şi primeşte învoire să meargă acasă. Ajunge în Memphis pe 12 august, iar 2 zile mai târziu aceasta se stinge din viaţă, la numai 46 de ani. Moartea ei l-a afectat cumplit şi pentru totdeauna pe tânărul aflat pe culmile succesului, dar rămas mereu „băiatul mamei.”

Se întoarce la stagiul militar şi descoperă karate, un sport pe care îl va practica toată viaţa de atunci. Descoperă însă şi amfetaminele, pe care le laudă cu fiecare ocazie, considerându-le miraculoase pentru energia şi puterea pe care i le furnizau, dar şi pentru că îl ajutau să slăbească. Nu se vorbea deloc la acel moment despre dependenţa pe care o dau, despre efectele distrugătoare pe care le au asupra fizicului şi psihicului uman.

În acelaşi timp este ridicat în slăvi de colegii săi, uimiţi de modestia cu care se purta în armată în ciuda faptului că era una dintre cele mai populare vedete ale momentului. Mai mult, tot ei sunt cei care au făcut public faptul că întreg salariul lui din armată era donat către diverse acţiuni caritabile, dar şi că îşi făcea foarte multe griji legate de cariera sa, după aceşti 2 ani petrecuţi departe de scenă. S-au ocupat de asta însă casa lui de discuri, care avea înregistrate deja o mulţime de cântece pe care le-a lansat periodic, astfel încât în toată această perioadă Elvis a avut 10 hit-uri de Top 40.

Tot pe când era în armată a cunoscut-o pe cea care avea să-i devină câţiva ani mai târziu soţie. Priscilla avea atunci numai 14 ani, iar vreme de 2 ani cei 2 şi-au scris constant, apoi au început să iasă împreună.

Încheierea stagiului militar înseamnă o revenire în forţă cu lucrul la un nou album, Elvis Is Back, dar şi cu multe filme de făcut. Părea chiar că cinematografia îl atrage mai mult, aşa că între 1961 şi 1968 a jucat în peste 20 de filme. În 1968 revine la Memphis şi înregistrează 3 albume de unde au fost extrase unele dintre cele mai mari hituri ale sale. Revine apoi pe platourile de filmare pentru It Is a Change of Habit, cel ce avea să fie ultimul său film şi ţine o serie de concerte în Las Vegas ce doborau toate recordurile de audienţă.

În aceeaşi perioadă Elvis se căsătoreşte cu cea cu care avea deja o relaţie de mai bine de 6 ani. Au făcut o ceremonie restrânsă, într-un apartament dintr-un hotel din Las Vegas, iar pe 1 februarie 1968 se năştea Lisa Marie Presley, unicul lor copil.

Nu a fost însă de ajuns pentru ca artistul să îşi regăsească bucuria de a fi. Elvis avea aventuri peste aventuri, iar Priscilla îşi căuta şi ea fericirea în alte părţi. În 1972 s-au separat, iar anul următor divorţau şi ieşeau din tribunal ţinându-se de mână. Elvis a continuat să lucreze într-un ritm nebun.

Toate acestea necesitau însă eforturi supraomeneşti, iar ca să poată susţine toată munca Elvis recurge tot mai des la tot felul de stimulente, de la pastile energizante la droguri. În 1973 ajunge de 2 ori la spital din cauza unor supradoze de barbiturice, prima dată stând 3 zile în comă în camera sa de hotel. Sănătatea lui era tot mai deteriorată, iar el îşi lua tot mai multe angajamente. Pe multe dintre ele nu reuşea însă să le mai ducă la capăt.

Mă gândeam deseori: „Şefule, de ce nu anulezi turneul şi îţi iei un an de pauză?” I-am spus asta la un moment dat. M-a bătut pe spate şi mi-a spus: „O să fiu bine. Nu-ţi face tu griji din cauza asta.” – John Wilkinson, chitarist

Pe 16 august 1977 Elvis era la reşedinţa lui din Graceland şi se pregătea de un nou turneu. A fost găsit fără suflare, pe podeaua din baie, de iubita lui de atunci, Ginger Alden. 14 substanţe interzise au fost găsite în corpul său, în timpul autopsiei, dar medicul său a negat cu vehemenţă că el ar fi fost cel ce i le-a prescris.

Citeşte şi: “Smithsonian Rock and Roll: Live and Unseen”, o istorie a rock-ului cum nu ai mai văzut – LIFE.ro