Este bătaia ruptă din rai? Carmen Nemeș, Asociația Anais: „Avem în jur de 500 de apeluri telefonice în fiecare an”: cât de ușor este să ieși dintr-o relație violentă

De câte ori nu am auzit că bătaia este ruptă din rai sau că „se poate și mai rău”? Despre violența în familie, am vorbit cu Carmen Nemeș, Asociația Anais, pentru că am vrut să aflăm ce se întâmplă în familiile din România, cât de întâlnită este violența și cât de des sunt victimele încurajate sau învățate să ceară ajutor.

Interesul nostru a pornit odată cu campania „Acum știi”, lansată împreună cu JYSK România, prin care Asociația Anais își propune să vorbească despre o problemă care este încă adânc înrădăcinată în societatea românească: violența domestică și efectele sale asupra victimelor și apropiaților victimelor.

Vă invităm să citiți un interviu tulburător despre adevărata față a României:

Carmen, ce te-a motivat să intri în această grea luptă a opririi violenței în familie?  Primesc frecvent această întrebare și de fiecare dată îmi este dificil să explic. Cumva drumul m-a dus către acest domeniu, nu l-am ales eu neapărat. Ceea ce am ales a fost să fiu avocat, iar ca apărător m-a interesat întodeauna zona respectării drepturilor omului, ale copiilor, ale persoanelor vulnerabile, cu dizabilități.

Experiența personală și mai ales cea profesională m-au făcut să întâlnesc oameni pentru care am fost omul potrivit la locul potrivit, de la care am învățat cât de mult înseamnă munca sau ajutorul făcut benevol, fără implicații financiare și ce satisfacții poți avea văzând că ai putut schimba în bine viața cuiva făcând foarte puțin.

Ca avocat aveam câteva principii de la care nu mă abăteam, unul dintre ele era că nu acceptam clienți care se făceau vinovați de acte de agresiune, soți care își denigrau partenerele, foloseau intimitățile familiei ca arme împotriva lor în proces, soți care doreau ca prin intermediul copilului sau ale copiilor să se răzbune pe fosta parteneră sau soție și lista poate să continue.

Acum reflectând la întrebarea ta realizez cât de multe aveam în comun cu domenii precum violența domestică sau apărarea drepturilor femeilor și nici nu știam.

Cât de mult te ajută toate cunoștințele de drept în bătălia opririi violenței în familie?

Prevenirea și combaterea violenței domestice sunt două acțiuni care merg în paralel. De altfel, într-o țară civilizată și dezvoltată nu se poate face pevenire fără combatere și nici invers. Pentru acțiuni concrete, eficiente și adaptate nevoilor reale ale victimelor, dar și pentru a corecta comportamentul agresorului, experți din diferite domenii trebuie să lucreze împreună.

Ca avocat consider că am avut un atuu când am intrat în acest domeniu, cunoștințele de drept și practica au fost de mare ajutor atât în dezvoltarea serviciilor sociale pe care le oferim în cadrul Asociației ANAIS, cât și pentru participarea în cadrul grupurilor de lucru pentru inițiere și modificare legislativă.

Povestește-mi puțin despre Asociația Anais … ce își propune să facă asociația și cât de mult a ajutat până acum?

Specializarea mea, ca avocat, atât în sfera dreptului civil, procedură civilă, dreptul familiei, dar și a dreptului administrativ, mi-au îndreptat pașii către consiliere juridică în zona socio-medicală, de iniţieri de proiecte în zona societăţii civile şi implementarea lor în comunitate cu sprijinul ONG-urilor, dar şi cu cooptarea şi implicarea instituţiilor publice cu atribuţii în domeniu.

Așa că mi-am dat repede seama că mă regăsesc în zona activismului civic, că mă simt confortabil lucrând cu ONG-uri și alte persoane fizice sau juridice implicate în proiecte sociale. Recunosc că fară sprijinul celor din jurul meu nu aș fi reușit pentru că implicarea socială presupune timp, energie, o adaptare aproape imediată la diverse tipuri de nevoi și nu în ultimul rând profesionalism. Apariţia ordinului de protecţie în legislație, în mai 2012, dar și expertiza acumulată m-au făcut să mă dedic Asociației Anais, proaspăt înființată în 2011.

M-am implicat la nivel de consiliere juridică şi administrativă, reprezentare în faţa instituţiilor publice şi am promovat activităţile Asociaţiei Anais oriunde a fost necesar. Împreună cu echipa ce atunci se forma, dar și în baza unui schimb de bune practici am creat o procedură a managementului de caz intern. Pe scurt: dacă victima este în stare de risc o direcţionăm către adăposturi partenere. Treptat ne-am extins activitatea și pe lângă consilierea juridică şi suportul psihologic, am ajuns la grupuri suport pentru victime, implicare în multe proiecte care vizau egalitatea de gen, campanii, grupuri de lucru, inițiative legislative etc.

Asociația a ajutat până în prezent, în cadrul centrului de consiliere, peste 1000 de femei, supraviețuitoare ale violenței domestice. Mai mult decât atât, în cadrul centrului de găzduire – Casa Invicta – au fost ajutați, în perioada de funcționare a acestuia (august 2017 – aprilie 2019) 350 de oameni (adulți și minori).

Carmen Nemeș (Asociația Anais): Avem în jur de 500 de apeluri telefonice, solicitări prin email, chat sau rețele de socializare în fiecare an.

Sunt victimele încurajate sau învățate să ceară ajutor? Și este ușor să îl obțină, atunci când își fac curaj într-un final să ceară ajutor?

Noi oferim victimei toate informaţiile necesare pentru ca ea să poată să hotărască singură, în cunoştinţă de cauză, dacă îşi doreşte să iasă din situaţia în care este. În procedurile de lucru interne dezvoltate am adoptat metoda intervenției multidisciplinare. Astfel, atunci când apelează la serviciile asociației, are loc o evaluare inițială cu expertul nostru asistent social care, în funcție de particularitățile fiecărui caz, îi prezintă acesteia care îi sunt drepturile, ce poate face și ce nu, care sunt serviciile atât publice, cât și private la care poate avea acces.

În cadrul evaluării, dacă victima este de acord, deja sunt stabilite întâlniri cu avocatul și/sau psihoterapeutul nostru.

Dacă victima decide să solicite un ordin de protecție atunci noi îi oferim tot sperijinul necesar, atât juridic cât și psihologic, astfel încât să fie ajutată pe tot parcursul procesului.

Carmen Nemeș (Asociația Anais): Unei victime care apelează la un ONG specializat îi este mai ușor să obțină ajutor. Motivul este acela că accesul la toate informațiile îi este înlesnit de către specialiști, iar după prima evaluare deja știe de ce are nevoie ca să iasă din situația de abuz. Și dacă nu acționează imediat, știe ce are de făcut și unde să vină atunci când va lua decizia. 

De asemenea, prin campaniile noastre recente – „#IzolezaViolenta” și „#AcumȘtii” – încurajam victimele să ceară ajutor și încercăm să îi responsabilizăm pe cei din viața acesteia să învețe cum să o sprijine.

Care sunt primele semne ale agresorului? Și cum ar trebui să le răspundem?

Violența domestică nu înseamnă doar violență fizică. Aceasta este ultima fază, de regulă. În multe cazuri agresorul începe cu violența verbală, psihologică, socială și continuă cu violența sexuală și fizică. Nu toți agresorii recurg la violență fizică, agresiunea psihologică este uneori mai profundă și mai perfidă decât cea fizică. Violența psihologică nu este vizibilă sau este vizibiă doar atunci când deja efectele ei produc modificări ale comportamentului victimei.

Carmen Nemeș (Asociația Anais): Cel mai trist este că unele victime consideră că au de a face cu violența domestică doar dacă sunt lovite.

Tocmai de aceea prin campania aflată în desfășurare,”#AcumȘtii„, încercăm să explicăm care sunt tipurile de violență sancționate de lege. Să îi ajutăm pe oameni să înțeleagă diferențele dintre toate acestea și să accepte dacă se regăsesc într-unul dintre cazuri. Ne dorim să fim alături de victime și să le încurajăm să își evalueze viața, să își analizeze relația în care sunt, să se gândească la modul în care sunt afectați copiii și să acționeze în consecință.

Carmen Nemeș (Asociația Anais): Victimele nu ar trebui să aștepte ca violența să escaladeze, indiferent de modul în care se manifestă ea. Acea mentalitate transmisă nouă transgenerațional în care iertăm agresorul pentru că „bine că nu mă bate” sau „se poate și mai rău” trebuie să se oprească.

Noi cei care o conștientizăm suntem responsabili să rupem acest lanț și să transmitem generației următoare credințe, principii și valori care să aibă la bază iubirea de sine, respectul față de propria persoană și față de ceilalți, încrederea în forțele proprii.

Din punctul tău de vedere, care sunt principalele cauze ale violenței în familie?

Violența domestică a existat dintotdeauna, în toate ţările lumii și în toate păturile societății, oricare ar fi fost nivelul cultural, religios, educațional sau social. Violența împotriva femeilor nu are limite geografice, economice, sociale sau culturale.

Punctul de plecare de la care statele care au înțeles că violența domestică trebuie reglementată și incriminată diferă de la o țară la alta, în funcție de gradul de toleranță al populației față de violența domestică, sub toate formele sale. Sunt țări care au introdus în legislație ordinul de protecție după anii ’70, când primele manifestări publice ale emancipării feminine au pus pe agendele publice ale statelor situația femeilor ca victime ale violenței domestice. În Romania, ordinul de protecție apare în legislație abia în 2012.

Din cauza faptului că încriminarea violenței și ordinul de protecție au apărut relativ târziu în raport cu multe state, populația României este mai tolerantă față de violența domestică versus nivelul mediei din Uniunea Europeană. Violența domestică nu poate fi privită doar ca un rezultat al unei cauze, ea este un fenomen atât de complex încât nu este suficientă o singură abordare.

Acest flagel este foarte greu de înțeles de societatea românească (care în ansamblu susține că „bătaia este ruptă din rai”), de victime (care se autoînvinovățesc în loc să ceară ajutor), de agresori (care găsesc tot felul de motive în justificarea agresiunilor) și nu în ultimul rând de lucrătorii direcți cu victimele (care uneori nu înțeleg psihologia unei victime fără formare profesională).

Cine ar trebui să fie primii care să încerce să rezolve această problemă?

Rezolvarea stă în instituții publice, servicii specializate, politici publice corect articulate pe nevoile victimelor, sancționarea și recuperarea agresorilor (sancționarea nu e suficientă, ei își vor găsi altă victimă) și o legislație acoperitoare.

Dar nici acestea nu sunt suficiente și pot fi realizate degeaba dacă socieatea românească în ansamblul ei nu încetează să mai tolereze violența, în principal prin acuzarea victimei și găsirea de scuze agresorului.

Și cum facem asta?

Sunt necesare o serie de măsuri continue și coordonate care, pe de o parte, să limiteze fenomenul prin măsuri de prevenire și de gestionare a recidivei faptelor de violență din perspectiva agresorilor, iar pe de altă parte să vină în sprijinul victimelor acestor violenţe.

Aceste măsuri, luate prin norme legislative, trebuie să ofere victimelor o dublă protecție reală (socială și juridică), iar agresorilor măsuri care să ducă la diminuarea recidivei – de exemplu, în Norvegia, în urma implementării proiectului „A life without violence” în 2014-2017, statisticile au indicat că 91% din agresori nu au mai repetat actele de violență datorită programelor naționale și bugetelor investite în prevenție și combatere.

Cât de ușor este să pleci, încă de la primele semne? Și cât de întâlnită este această reacție în România?

Contează foarte mult situația fiecărei victime atunci când vorbim despre ieșirea dintr-o relație abuzivă.

Carmen Nemeș (Asociația Anais): Este mult mai ușor să pleci după primele semne decât atunci când situația devine gravă și ai copii plus o dependență economică de agresor.

Putem să vedem primele semne încă de la începutul unei relații dacă suntem informați. De aceea, altă mentalitate pe care o condamn este aceea să speri că partenerul se va schimba odată cu apariția copiilor. Este adevărat, multă lume, deopotrivă bărbați și femei, se schimbă odată cu aducerea pe lume a unui copil dar, din experiența mea, nu și agresorul familial. Acesta doar își va schimba metoda de violență – mai multe informații despre acest lucru puteți găsi aici.

De obicei cât de mult stau româncele într-o astfel de relație toxică și periculoasă?

Studiile de specialitate spun că o femeie, victimă a violenței domestice, indiferent de naționalitate, nu iese dintr-o relație abuzivă la primele semne din cauza dependenței de agresor. Această dependență este punctul central, este lanțul care o ține în relația aceea toxică.

Mai mult decât atât, aceleași studii spun că o femeie are nevoie pentru a se rupe definitiv de agresor de 5-9 încercări. Aceasta este esența acestui tip de relație, dacă înțelegem că este normal ca ea să aibă mai multe încercări de părăsire a situației abuzive, poate înțelegem și psihologia victimei și nu o mai condamnăm că se întoarce la agresor. Procesul de separare de agresor necesită timp pentru ea și răbdare pentru cei din jur.

Pe de altă parte, în România femeile stau mai mult, în comparație cu femeile din alte țări europene, din cauza dependenței financiare. În plus, trebuie să ținem cont și de faptul că România nu a investit prea mulți bani de la bugetele de stat în campanii mari de informare și în acțiuni de prevenție, de conștientizare, de schimbare a mentalităților la nivel național. Decidenții politici din România, la nivel guvernamental în special, încurajează mai mult atragerea de granturi externe pentru campanii și lasă la aprecierea autorităților publice locale obligația de a suporta costurile prevenirii și combaterii violenței domestice. Practic, fiecare primar de oraș, sat sau comună împreună cu consiliile locale decid dacă investesc în acest segment sau nu. Dacă ar exista o acțiune unitară, națională din partea statului cu un buget adecvat, lucrurile s-ar schimba în bine mult mai repede.

Și cât de dăunător este pentru un copil să trăiască într-un astfel de mediu? E mai bine să stai într-o familie în care există violență … doar pentru ca cel mic să nu crească departe de unul dintre părinți?

Româncele, din exeriența noastră, stau mult într-o relație toxică și din cauza mentalității românești despre care am vorbit mai sus. În cele mai multe cazuri mamele victimelor sau persoane apropiate le sfătuiesc să rămână în relație: „să aibă copilul tată”. Ce nu înțeleg aceste mame, surori, prietene este că șansele ca un copil crescut într-o astfel de familie să devină agresor familial sau victimă sunt enorme.

Carmen Nemeș (Asociația Anais): Un copil obișnuit cu violența va deveni ori victimă ori agresor sau va avea un grad mai mare de toleranță față de un comportament agresiv.

Cea mai mare greșeală este să ne gândim că un tată care își bate frecvent partenera, cu copii victime și ei, direct sau indirect, este bun pentru cei mici. De asemenea, o mamă care își agresează fizic sau psihologic copiii crează același tip de traumă. Violența domestică nu presupune doar violențele dintr-un cuplu, înseamnă și violențele părinților asupra copiilor sau invers. În campania „#AcumȘtii” impreună cu partenerii de la JYSK am decis să dedicăm o secțiune care tratează acest subiect.

Am spus mai devreme româncele … de fiecare dată când se deschide subiectul violenței domestice, toată lumea spune să nu generalizăm, că sunt și bărbații victime. Este așa?

Aș dori să îl citez pe Daniel Weltzer-Lang care spunea: „se poate întâmpla ca femeile să fie violente cu bărbaţii (…) însă, în majoritatea cazurilor, femeile sunt victimele violenței din partea partenerului lor masculin. Violenţa în mediul privat este, în primul rând, masculină și domestică. Chiar dacă fenomenul este interactiv și se joacă în doi, violențele simetrice sau egale sunt rare”.

Dar ai dreptate, aceasta este o altă întrebare sau remarcă care nu mă ocolește oriunde m-aș duce. De fiecare dată când vorbim despre violența în familie, intervine cineva care îmi atrage atenția că e și invers, să nu uit cumva. Bărbații soți sau concubini victime ale violenței fizice sunt foarte rari, iar daca există, ei cer mai greu ajutor. Poate cei care sunt preocupați de acest procent mic (sub 10%) ar trebui să înființeze ONG-uri deoarece și aceștia au nevoie de servicii specializate și am avea și o dimensiune reală a acestor victime bărbați despre care tot întrebăm, dar nu îi prea vedem.

Cel mai des am întâlnit bărbați victime în altă zonă, nu în cuplu. Sunt bătrâni tați care sunt bătuți de fii sau de alți membri ai familiei extinse (aici avem de-a face și cu adicții – alcool, droguri). Aceste cazuri sunt de un alt tip, iar gravitatea este cu totul alta pentru că, bunăoară, părinții care sunt agresați fizic de proprii copii nu vor „să le facă rău” și nu cer ajutor Poliției decât în cazuri extreme.

Sunt convinsă că ai ajuns, în toată această perioadă, să cunoști foarte multe povești de viață incredibile. Care a fost cea care te-a marcat cel mai mult?

Fiecare poveste este deosebită, însă ce mă emoționează sunt poveștile femeilor care o iau de la zero, care lasă totul în urmă, își iau copiii și merg la rude, în adăposturi sau găsesc alte soluții.

Am o mare admirație față de femeile care pun interesul copiilor mai presus de drama din cuplu sau de războaiele pentru bunuri. Nu încetez să fiu uimită ori de câte ori aceste femei aleargă cu copiii la școli, la grădinițe, prin troleibuze și tramvaie, își iau uneori și două joburi part-time și mai fac și alte activități cu ei pe lângă.

M-a marcat la un moment dat o victimă care avea un copil cu autism și nu era primită în centrele care existau la acel moment din acest motiv. O femeie care o luase de la capăt, deși în astfel de cazuri este mult mai greu să ieși dintr-o relație abuzivă. Ea mergea dimineață cu băiețelul și îl lăsa la un centru specializat, după care mergea la serviciu, după amiază își lua copilul și mergeu într-o mică garsonieră pe care și-o închiriase, uneori venea cu copilul la Asociație și o vedeam zâmbind, foarte pozitivă. Nu s-a întors la agresor, iar îndârjirea, determinarea și curajul ei m-au făcut să mă gândesc că aceste femei sunt adevărate modele.

Cât de comun este ca românii să spună „nu e treaba mea” sau „e familia lor, nu mă bag”? Și cât de dăunătoare este această neimplicare?

Pentru a răspunde la această întrebare aș dori să fac trimitere la rezultatele obținute de către colegele noastre de la Centrul Filia din „Barometrului de gen. România 2018”. România se confruntă și ea cu valul de rezistență fața de politicile egalității de gen. Pe de altă parte, dacă în anul 2000, populația considera că partenerii trebuie lăsați să își rezolve problemele (28% identificau rudele ca soluție), în anul 2018, doar 20% din respondenți au considerat că problema trebuie soluționată între părți și majoritatea consideră Poliția ca fiind soluția (59,2%) și rudele pe locul doi (46,4%).

Această scădere, în 18 ani, o putem considera un progres (în 2012 odată cu modificarea legislației acest fenomen iese din sfera privatului și devine o problemă publică).

Odată cu modificarea cadrului legislativ, Poliția primește noi atribuții și instrumente juridice, iar lucrătorii sunt formați profesional. Astfel, dacă la nivelul anului 2000 era considerată o problemă privată și nu trebuia să ne „bagăm”, acum am sesizat o mai mare reponsabilizare socială. Tot mai multe persoane se interesează și reacționează la cazurile de violență domestică întâlnite în jurul lor.

Mai ții minte primul caz de violență în familie cu care ai avut contact?

A fost cazul care o să mă marcheze toată viața. Unul dintre primele cazuri de la Asociație a fost o victimă care avea un băiețel de 3 ani, iar soțul avea probleme psihice. Agresiunile s-au intensificat când ea a vrut să se despartă de el. După ce au divorțat, iar el a trebuit să plece din casă pentru că ea era proprietară, a început calvarul: agresiuni fizice, psihice (urmăriri ostentative, amenințări cu moartea sau cu răpirea copilului).

Victima a obținut ordin de protecție pentru ea și copil, dar el nu a încetat, a încălcat ordinul și asta se întâmpla la începutul anului 2013 atunci când poliția nu avea încă la îndemână instrumentele de astăzi. Agresorul a decedat, în cursul anului 2015.

Povestește-mi puțin despre campania „Acum Știi” … cât de nevoie este în România de o astfel de inițiativă? Și cât de mult a ajutat până acum?

Campania „#AcumȘtii” este un proiect deosebit, început cu partenerii JYSK la sfârșitul anului trecut și concretizat în platforma cu același nume acum o lună.

Este o campanie foarte dragă mie la care s-a lucrat foarte mult deoarece toți ne doream ceva nou, inedit. Și, după multe ore și zile de schimb de viziuni, împărtășit păreri, de cercetare și de documentare, rezultatul a ieșit pe măsură.

Ne-am dorit ca această platformă online să nu cuprindă doar informații seci, legislație și alte lucruri stereotip. Nu ne-am dorit-o doar pentru victime, ci și pentru toți cei din jurul acestora care pot face diferența la un moment dat și care, informați fiind, vor ști ce ajutor să le ofere.

Așa cum am punctat și la una dintre întrebările anterioare, acum societatea românească este în schimbare – devine mai responsabilă. Pe de altă parte, violența iese din „zona de cuplu” și începe să ne afecteze și pe noi, ceilalți. Practic devenim și noi victime indirecte ale unei societăți foarte agresive (acasă, pe stradă, la locul de muncă, pe stadioane, la școală, în mass-media și, nu în ultimul rând, în politică).

Iar, la final, Carmen, spune-mi dacă o victimă a violenței în familie ne citește acum, ce i-ai transmite? Și cum sau unde să ceară ajutor?

Toți cei care ne citesc acum trebuie să înțeleagă că violența domestică este un fenomen deviant și nu reprezintă o normalitate. Victimelor le-aș transmite să intre pe site-ul Asociației Anais sau pe platforma campaniei „#AcumȘtii” și să asculte înregistrările, să citească despre toate tipurile de violență și dacă se regăsește într-una dintre ele să urmeze pașii descriși, să ne contacteze sau să sune la 112.

Le-aș mai transmite că dacă nu sunt fericite, nu sunt bine în relația lor, înseamnă că ceva nu este în regulă. Și atunci trebuie să se informeze, să consulte un avocat, un psiholog, să se sfătuiască, să lase stereotipurile și mentalitățile învechite și să decidă ce este mai bine pentru ele.