Căutare

Share this article

Alina Dumitru este îngerul seropozitivilor cu HIV și a dependenților de droguri care își doresc ajutor pentru recuperare. A fost voluntar de la 16 ani, iar la 25 de ani a intrat prima dată într-o organizație care ajuta copiii infectați cu HIV din neglijența sistemului de sănătate. Un subiect tabu despre care nu discută nimeni deschis, dar care privește aproape 7000 de tineri care se luptă pentru viața care le-a fost pusă în pericol de un sistem care trebuia să îi protejeze.

Alina îi informează, îi însoțește la medic, îi educă și îi transformă în instructori pentru alți seropozitivi, merge în spitale, ajunge pe străzi, unde împarte seringi de unică folosință consumatorilor de droguri. Toate pentru a ține sub control o plagă socială pentru care sistemul de sănătate nu alocă nici fonduri, nici resurse umane ori interes.

În urmă cu cinci ani un mesaj tranșant șoca mediile online: „mă p*ș pe el de vot”. Boicotul fățiș al unor voturi europarlamentare i-a atras multă ură în mesajele pe care le-a primit. Le-a luat detașat, cu gândul la realitățile la care asistă zi de zi și cu convingerea că democrația înseamnă și boicot, așa cum s-a întâmplat la referendumul pentru familie.

Iată povestea Alinei, cu toate nuanțele ei.

Se întâmplă ca cei care își dedică timpul salvării altora să aibă ceva de vindecat întâi de toate la ființa lor. La tine cum este?

Eu sunt copil rămas în urma unei bunici care s-a sinucis când aveam patru ani și jumătate. Până atunci fusesem crescută de ea. Avea 47 de ani.

Ai mei au vrut să mă protejeze, dar nu au știut cum să o facă, așa că m-au mințit. Mi-au zis că e plecată. Iar eu am așteptat-o. Doar că, de fapt, eu am înțeles foarte bine că se întâmpla ceva. Copiii pricep, oricât de mici ar fi.  Când am văzut că nu mai vine, am început să pun întrebări și am observat că nimeni nu îmi răspundea la ele.

Pe scurt, pentru că nu am putut-o salva pe buni de la sinucidere și nici pe mine de la a rămâne singură în urma ei a apărut dorința de a salva oameni. Ulterior, grație terapiei, s-a transformat în dorința de a ajuta oameni, lucru mult mai sănătos, desigur.

Alina, la 3 ani, cu tatăl ei

Ce ți-a rămas de la buni?

Am niște amintiri vagi, evident, dar am rămas cu senzația că era foarte caldă, atentă, că stătea în relație cu mine. Știu de la părinții mei și de la colegii lor de facultate că era foarte generoasă și primitoare, foarte veselă și atentă. Le întindea mese de petrecere și stătea cu ei. Toată lumea a iubit-o extrem de mult și mi-a vorbit foarte frumos despre ea. La ea am văzut toată grija și dragostea pentru oameni.

Și de la ai mei am învățat să fim modești, și eu, și fratele meu, să respectăm oamenii de orice fel. Mi-aduc aminte că eram mici și ne uitam la casete video în casă. Aveam concerte cu Sandra, CC Catch și Queen. Îmi amintesc că ai mei ne-au zis că Freddie avea SIDA și că era gay, dar nu mi-au zis-o ca și cum ar fi ceva rău, așa cum se făcea în acele vremuri. Și sunt recunoscătoare pentru asta.

Ce s-a întâmplat mai departe. Este nevoie de mai mult să te transformi în activista de acum? Care sunt piesele lipsă din puzzle?

Pot să-ți zic că am avut grijă de mică de copiii din spatele blocului, le luam dulciuri și jucării. Erau niște familii de romi nomazi pe care îi mutaseră cu forța oamenii regimului comunist. Și cumva îi plantaseră fix în spatele blocului meu.

M-am împrietenit imediat cu copiii. Sigur că oamenii din bloc mi-au pus eticheta că eram aia care umbla cu țiganii. Dar nu m-a interesat niciodată părerea altora.

Alina împreună cu Luciana, unul dintre copiii care au trăit în Delta Văcărești. Foto: Cătălin Georgescu

Pe la 16 ani am auzit-o pe mama care povestea despre un ONG ce recruta cercetași și ghizi. Atunci am zis că vreau și eu să mă înscriu. Așa am ajuns la Liceul „Iulia Hașdeu”, la un grup de fetițe instituționalizate, despre care eu bănuiam că sunt orfane. Nu erau, iar înainte de Crăciun le-am cunoscut părinții, care coborau din niște mașini luxoase, iar mamele purtau niște haine de blană colosale. Nu mi-am explicat niciodată cum era posibil, dar era.

Fetele ocupau două săli de clasă, într-una aveau bănci, iar în cealaltă aveau pătuțuri. Misiunea mea era să fac lecțiile cu ele, pictam și ne jucam. Acolo cred că am voluntariat vreo doi ani.

Tot cam atunci l-au cunoscut pe tatăl copilului tău. Ai un copil mare. Povestește-mi despre el?

Am un copil adult. (râde). Are 19 ani, o cheamă Maria, este artistă, a terminat liceul Tonitza și acum este studentă la design vestimentar în Londra. Are aproape vârsta pe care o aveam și eu când am cunoscut-o pe ea, 20 de ani.

Alina, împreună cu Maria, fiica ei

Maria îți moștenește talentul artistic, nu? Și tu ai făcut Tonitza?

Mama a observat de mică talentul meu la desen și m-a dus la Tonitza. Doar că nu am terminat studiile acolo, fiindcă m-am certat cu o profesoară și m-au exmatriculat. Sigur, eram un copil rebel, încă trăiam scenariul furiei că o pierdusem pe bunica. Dar nici profesoara nu era ok. Era foarte agresivă și mă tot dădea afară din clasă fiindcă tușeam. E drept, tușeam nasol. M-au dus ai mei peste tot, mi-au cumpărat medicamente scumpe, le-am luat dar nu mi-au folosit. Cert este că până la urmă această doamnă a reușit să mă dea afară din școală. Ulterior și-a făcut un titlu de glorie că a scăpat de mine.

Am suferit doi ani pentru asta dar acum îmi dau seama că nu aceea era calea.

Ai terminat liceul, ai făcut studii superioare de economie. Ce s-a întâmplat mai departe? Cum ai ajuns în zona activismului pe sănătate?

Pe la 25 de ani, am ajuns la un alt ONG care lucra cu copiii seropozitivi cu HIV. Ei aveau nevoie de un profesor de pictură. Așa am intrat în lumea copiilor care aveau această situație medicală.

Apoi m-am apropiat de ARAS (Asociația Română Anti-SIDA) și de Romanian Angel Appeal și, prin ele, am ajuns și la alte grupuri vulnerabile.

Mi-am dat seama repede că una dintre cele mai mari nevoi ale adolescenților cu HIV era informația. Existau grămezi de informații despre prevenire (cum să nu te îmbolnăvești), dar nimic în limba română despre cum trăiești cu HIV.

Cu ambulanța, într-un moment de respiro. Foto: Felix Stancu

Apoi am realizat că aveau nevoie de cineva să-i însoțească la medic. Așa am cunoscut o grămadă de medici extraordinari, dar și mulți pe care nu aș vrea să îi mai văd vreodată.

De la Romanian Angel Appeal am cerut un spațiu unde am creat un loc în care persoanele seropozitive la HIV să se poată întâlni cu medici, cu alții ca ei sau cu presa.

În anii aceia am aflat despre cohorta de tineri infectați între 1986 și 1992.

14.000 de copii cu infecții nosocomiale (contractate din spital sau din instrumentar medical), dobândite din vina sistemului de sănătate, prin transfuzii de sânge sau prin injectare cu ace infectate. Dintre ei mai trăiesc și acum 7.000. Cu o parte dintre ei am și lucrat sau i-am avut angajați la Sens pozitiv, organizația pe care am creat-o eu să putem să îi ajutăm.

Subiectul este tabu și acum, nici măcar medicii nu vorbesc despre asta. Există o stradă în Giurgiu cu copii infectați și pe stânga și pe dreapta pentru că au fost vaccinați cu aceeași seringă.

Când am ajuns la ei am găsit niște adolescenți care nu aveau informațiile minimale despre cum să trăiești cu HIV. Majoritatea erau abandonați de familii, mulți dintre ei erau dați afară din școală, din motive de boală sau pur și simplu că lipseau foarte mult.

Acei copii, care erau adolescenți atunci, au trăit într-un scenariu de sinucidere lentă. Până în 1996, când a apărut tratamentul în România, soarta lor era pecetluită. Acum însă, cu tratamentul corect luat, pot trăi până la bătrânețe, pot avea copii, pot avea o viață normală. Dar mulți dintre ei nu simt așa.

De mici au auzit aceleași pronosticuri: „copilul oricum moare”, ”nu ajunge la maturitate!”. Așa încât au început să refuze tratamentul fiindcă, nu-i așa, oricum aveau să moară.

Mulți dintre ei încă sunt în acest scenariu. În decembrie 2017 am pierdut-o pe una dintre primele educatoare seropozitive cu HIV pe care a pregătit-o la Sens pozitiv. Avea mai puțin de 30 de ani. Misiunea ei era să creeze o comunicare mai apropiată cu pacienții nou-diagnosticați. Și și-a făcut bine treaba. Doar că a făcut pauze de tratament, convinsă că se simte bine iar efectul a fost că imunitatea scăzută a lăsat să se instaleze un cancer care a ucis-o.

Și mai trist este că sunt mulți în aceeași situație sau care refuză să ia tratamentul. Noi îi spunem lipsă de aderență la tratament. Iar singurul care poate fi condamnat aici este sistemul de sănătate, nu ei. Sinuciderea lentă ori refuzul de a lua tratamentul este o decizie. Iar să resetezi această hotărîre este nevoie de terapie serioasă.

Apoi este vorba de tratament, de certitudinea că medicamentele sunt disponibile. Or, la noi și acum lipsesc medicamente din spitale.

Dincolo de medicamente, aici, la ARAS, ne lipsește metadona, adică acea substanță care îi dă voie unui consumator de heroină să devină un om funcțional, să meargă la serviciu, să aibă o viață normală. Noi am preluat cât de multe cazuri am putut, dar avem resurse limitate. Nici seringi nu avem să le mai dăm celor de pe stradă, pentru că nu mai avem finanțare. Iar pericolul să se infecteze cu HIV sau hepatită este uriaș.

Alina și prietenii împreună cu care luptă pentru drepturile LGBT

Tu ai consumat vreodată?

Niciodată. Și sunt uimită cumva că prin toate câte am trecut nu am fost tentată să o fac. Mai ales că heroina este un antidepresiv, deci mi-ar fi fost chiar la îndemână să încep să consum. Nici alcoolul nu îmi spune nimic. Sunt ok cu realitatea.

Prietenul meu cel mai bun a murit din cauza drogurilor. Era poli-consumator. A avut șanse să se oprească, venea din același mediu cu mine, dar nu a reușit.

Sunt șapte ani de atunci. Am și acum o steluță pe mână pe care mi-am tatuat-o pentru el, după ce a plecat. Mi-a fost ca un frate. Nici el nu-și găsea locul în familia lui, nici eu în a mea. Ne potriveam. Mi-a fost foarte greu când l-am pierdut.

Ce ți-au adus acești răniți de care ai grijă?

Aveam nevoie să îi salvez, iar ei mi-au adus satisfacția de a vedea că se simt mai bine. Iar dacă reușesc să îi ajut să iasă dintr-un vârtej în care îi văd că  pică, sunt mulțumită.

În plus, am o relație mai bună cu moartea. Nu mi-e frică deloc de ea. Sunt perfect mulțumită de ce am făcut până acum.

Apoi cred că mi s-a diminuat complexul salvatorului pe care îl aveam, iar esențială aici a fost terapia.

Împreună cu Dan Perjovschi într-o dezbatere legată de Roșia Montana

Hai să-ți spun ce înseamnă acest complex. Este un triunghi dramatic, care are la cele trei colțuri salvatorul, agresorul și victima. Eu nu eram niciodată într-un singur colț, ci mă mutam și la persecutor, apoi la victimă și așa mai departe. Or, gândirea asta este toxică. Acum, de pildă, am reușit să ajung să îi respect pe oamenii care nu mai vor să trăiască. Pur și simplu.

Ce s-a întâmplat cu viralul care a răscolit generația noastră civică: „mă p*ș pe el de vot”? Cum ai ajuns să fii parte din acest scenariu, dată fiind implicarea ta civică de până atunci?

Eram în 2014, cu două zile înainte de voturile europarlamentare. Eu eram implicată în „Uniți salvăm”, iar în forum s-a decis că facem grevă cetățenească, fiindcă nu ne conveneau listele închise la europarlamentare. Așa că am organizat o dezbatere, unde au fost prezenți aproape 100 de oameni și unde am invitat niște persoane publice: patru erau pro, Nicușor Dan, Elena Calistru, Victoria Stoiciu și Florin Iar, iar patru erau contra: Mircea Kivu, Florin Poenaru, Vasile Ernu și Costi Rogozanu.

Îmi aduc bine aminte cum s-a ridicat la un moment dat Rogozanu și a zis: „când nu ai apă curentă în curte, când nu ai acces la sănătate și educație eu nu pot să zic decât atât: mă p*ș pe el de vot!”

Dezbaterea s-a terminat iar eu, cu fiică-mea după mine, am plecat spre cafeneaua unde lucra fratele meu.

Mă bântuiau însă cuvintele lui Rogozanu fiindcă era vorba despre oamenii cu care lucrez eu și care chiar mor. La ei nu este loc de subtilități. Ei mor.  Din cauza ignoranței guvernanților. Așa că am cerut un marker, am pus tricoul pe masă, am scris „mă p*ș pe el de vot” și am plecat cu Maria la protest.

Fotografia, așa cum a fost ea postată și care care s-a viralizat. Foto: Vlad Petri

Vlad Petri mi-a făcut poza și mi-a dat-o. Iar eu am pus-o pe facebook. Reacția a fost de multă, uriaș de multă ură. De genul: este țigancă, este cioară, needucată, o proastă care și-a terminat liceul cu greu și abia o să intre la vreo facultate. Aveam chiar și o poză în care mă decapitaseră.

Am fost recunoscătoare pentru fiecare ședință de terapie fiindcă nu m-a afectat deloc furia acestor oameni. Pentru că nu era despre mine ura lor, ci despre ei.

Tu ai votat, votezi?

Da, votez la fiecare scrutin. Atunci am făcut o grevă cetățenească, aveam un mesaj, eram împreună cu mai mulți activiști. Eu mi-am scris pe tricou, însă grevă am făcut mulți. Dar eu am votat tot timpul de atunci încoace și înainte de acea grevă.

Alina și Tiberiu Căpudean, cu oala de sarmale, pentru evenimentul Cutiuțe Fermecate

Mai crezi în acest mesaj?

Mi se pare foarte trist că există oameni care gândesc că eu, cu acel tricou, am influențat alți oameni să nu voteze, când de fapt este vorba despre politicieni care nu ajung la oamenii la care ar trebui să ajungă.

Chiar cred că poate apărea un moment în care boicotul este bun, așa cum a fost blocajul referendumului Coaliției pentru Familie. Este un exercițiu democratic. Pe care eu îl respect și nu ezit să îl folosesc dacă este nevoie, dacă este vorba despre drepturile omului și așa mai departe.

 

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO