Femeia care în lupta cu cancerul şi-a găsit propria salvare oferind şansa la viaţă pentru mii de câini şi pisici. Mona Semeniuc: „Mi-am vândut tot ce exista, tot ce aveam de valoare. Am făcut eforturi mari, împrumuturi, am scris 2 cărți şi le-am vândut, totul pentru a întreține câinii”

Când o întâlneşti pe Mona Semeniuc observi o femeie sensibilă, cu ochi tulburător de albaştri. Sub înfăţişarea aparent fragilă se regăseşte însă un munte de emoţie, iubire şi putere. Sunt mai bine de 10 ani de când duce o luptă continuă pentru a salva animale pe care alţii le aruncă ca şi cum ar fi nişte obiecte stricate. A construit 3 adăposturi în tot acest timp şi îl face acum pe al patrulea. A sacrificat timp, bani, familie şi a salvat de-a lungul timpului mii de câini şi pisici. Spune însă că ea este cea care a fost salvată pentru că dragostea şi alinarea oferită de acestea sunt cele care au făcut-o să învingă un cancer extrem de agresiv şi să treacă mai uşor peste perioada chinuitoare în care a făcut chimioterapie.

Am văzut că ați tot fost plecată în ultima perioadă. Câte suflete aveți acum în grijă?

230 de cățeluși și 58 de pisicuțe.

Cum reușiți să aveți grijă de toate?

Ușor nu e, vă dați seama. Am intrat în povestea asta fără să-mi doresc, ca să spun aşa. Am iubit mereu animăluțele, dar în 2013, când a fost incidentul acela cu copilul mușcat, omorât de câini, atunci îngrijeam niște cățeluși pe câmp şi am vrut să-i salvez pe ei.

De la 40 de căței pe care am vrut să-i salvez mi-au trecut prim mână în jur de 3000, dintre care foarte mulți au fost adoptați. Unii dintre ei au murit, pentru că îi scoteam din lagărele de stat şi erau deja cu mari probleme. Acum majoritatea căţeilor pe care îi am sunt bătrâni şi este posibil să rămână în adăpost până la sfârșitul vieții lor.

Ne descurcăm greu. Ne descurcăm datorită donațiilor, cu ajutorul oamenilor care iubesc animăluțele și doresc să ajute.

Ce e cel mai greu în toată lupta asta a dumneavoastră?

Cred că mă înțeleg mai bine cu animalele decât cu oamenii. Cu oamenii este foarte greu, îmi trebuie ajutoare. Am câțiva voluntari, dar prea puțini pentru munca ce se desfășoară în adăpost. Este greu și nu găsești oameni pentru domeniul ăsta, unii consideră că este înjositor. Aşa că mă chinui mai mult cu voluntari și singură, atât cât pot.

Şi puteţi! Aţi făcut foarte multe lucruri în toţi aceşti ani.

A fost motivaţia mea de după cancer. În 2008 am avut un cancer foarte agresiv. În perioada aia aveam afaceri, o cafenea, era totul bine, dar când mi s-a descoperit cancerul la sân toată lumea a crezut că plec de aici, că mă duc pe altă lume. A fost un cancer agresiv, aşa că am închis afacerea atunci, iar o parte din tratament am făcut-o la Viena. Au fost multe ședințe de chimioterapie. În perioada aia eram un pic debusolată: mi-a căzut de 2 ori părul, gene, sprâncene, totul era cumplit.

Atunci m-am mutat într-o casă mai mică. Copiii se căsătoriseră, plecaseră la casele lor şi m-am mutat într-o casă mai mică ca să pot să fac menajul mai ușor, să mă descurc mai ușor. Casa era la marginea Bucureștiului şi îl aveam cu mine pe cățelul meu, pe Chicco, care avea aproape 14 ani. Mergând cu el la plimbare am întâlnit pe câmp o haită de câini cu care m-am împrietenit. Ei au început practic terapia cu mine. Era mai-iunie şi mergeam dimineața, la prima oră, la răsăritul soarelui, mă așezam pe o piatră acolo, cu ei în jurul meu şi ei făceau terapie cu mine. I-am iubit foarte mult. Am început să-i hranesc, să-i sterilizez pe toți.

Mona Semeniuc: „Mi-am vândut tot ce exista, tot ce aveam de valoare. Am făcut eforturi mari, împrumuturi, am scris 2 cărți şi le-am vândut, totul pentru a întreține câinii”

Erau câini foarte, foarte sociabili, iar în momentul în care s-a dat legea eutanasierii am fost disperată să-i salvez. Am uitat și de tratament, de tot. Singura mea motivaţie era să reuşesc să le salvez vieţile. Mulţi îmi spun mie că sunt salvator, dar de fapt nu eu i-am salvat pe ei. Câinii m-au salvat pe mine. Aşa cum spun de multe ori: oamenii vin şi pleacă, câinii rămân.

Mi-au trecut mulţi oameni prin viaţă, însă puţini au rămas. Din cei care m-au cunoscut din 2013 încoace puţini au rămas alături de mine. Au rămas tot iubitorii de animăluţe. Între timp s-au mai alăturat și alții, dar viața se schimbă: fiecare e cu preocupările lui, cu familii. Au fost momente când chiar am rămas singură, dar a trebuit să continui. Odată ce te bagi în asta, în îngrijirea și cazarea și tot ce trebuie pentru animăluțe, nu poți să te mai retragi niciodată pentru că ai responsabilitatea asta mare pentru viața lor și eu mi-am asumat-o. De fiecare dată când am luat câini, mi i-am asumat.

Exact la asta mă gândeam în timp de vorbeaţi, că nu prea aveţi cum să daţi înapoi din misiunea asta.

Nu, absolut. Asta o să fie viața mea până la capăt. Marea mea durere este că sunt foarte puțin timp alături de familie. Am 2 copii, 3 nepoței pe care Dumnezeu m-a lăsat să-i văd. În momentul în care m-am îmbolnăvit aveam 49 de ani şi niciun nepot. Ei, în perioada asta de după cumpănă, mi s-au născut 3 nepoți, lucru ce m-a bucurat extraordinar de mult.

La început am fost mai aproape de ei, dar din momentul în care am deschis primul adăpost, în 2013, a fost mult mai greu. Dar ei mă înțeleg şi îmi sunt alături atât cât se poate. Aș fi vrut să-i văd mai mult crescând, nici nu realizez când se întâmplă asta. Chiar acum vreo 2 săptămâni căutam cadouri pentru Crăciun şi am intrat într-un stand cu cărți. Am început să aleg cărți cu povești, cu desene colorate pentru copii, iar când am ajuns la casă mi-am dat seama că, de fapt, nepoții mei au depășit această vârstă. Am lăsat cărțile, am ieșit afară și am plâns, pentru că în toţi anii aceştia i-am văzut prea puțin, nu i-am văzut crescând, nu m-am bucurat de copilăria lor.

Dar probabil că undeva a meritat efortul pentru că sunt totuși mii de vieți salvate, chiar dacă sunt de animăluțe. Eu consider că au drepturi ca și noi pentru viață şi nu înțeleg de ce unii nu apreciază. Nu suntem singuri pe planetă, toți avem locul nostru și trebuie să ne respectăm, să respectăm toate vietățile și să încercăm să trăim mai frumos, să protejăm tot ce este viu.

Citeşte şi: Salvatorii de suflete: frații care au salvat peste 350 de pisici și câini. De ce pot fi numiți Simona şi Remus Gall îngerii animalelor găsite pe stradă

Nepoții dumneavoastră au parte de o lecție de iubire fantastică.

Aveau nevoie însă şi de o bunică. E drept că nepoţica cea mare, se apropie de 14 ani deja, vine și face voluntariat în adăpost. Suntem prietene şi mă ajută când poate, când e în vacanță. Ceilalți băieței sunt încă micuți și cu alte preocupări, dar fetița, da, este foarte aproape.

Cum e cu padocul, că știu că v-ați chinuit foarte tare să îl puneți pe picioare.

E greu! În 2013, când mi-am salvat câinii, am deschis primul adăpost undeva la Curtea de Argeș, unde mi-a pus o doamnă un teren la dispoziție. Era foarte greu, făceam naveta, dar acolo am construit primul adăpost. După aceea, deoarece se înmulțiseră cățeii, toată lumea era disperată pentru că se luau câinii de la bloc, câini iubiţi, îngrijiți și mulți ajungeau la mine. Mă rugau să le primesc cățeii, iar eu ajunsesem deja de la 40 la 150 și îmi era foarte greu cu naveta.

Am găsit până la urmă un teren aproape de București, l-am închiriat și am construit al 2-lea adăpost în care am putut să-mi aduc cei 150 de câini. Dar tot era insuficient, era și puțin mai departe de casă. Și în 2015 am găsit teren chiar pe Splaiul Unirii, în București. Am închiriat 2200 m² și am construit al 3-lea adăpost, de la zero. Era un teren acoperit cu bălării, iar în cei 9 ani de când sunt aici am lucrat încontinuu, am tot îmbunătățit, am investit mult, dar nu era al meu, iar chiria e mare. Plătim 5.000 RON pe lună. Simţeam însă că la vârsta mea, s-o iau de la capăt, să pot să cumpăr un teren îmi era imposibil.

Şi așa, eforturile făcute cu celelalte adăposturi și cu ăsta, în amenajarea lui, pentru că la început am fost singură, au fost extrem de mari şi pe banii mei, pentru că nu aveam donatori. Mi-am vândut tot ce exista, tot ce aveam de valoare. Am făcut eforturi mari, împrumuturi, am scris 2 cărți şi le-am vândut, totul pentru a întreține câinii. Nu mai aveam nicio șansă cu alte lucruri, am zis că aici rămân chiar dacă e chiria foarte mare şi e greu.

Dar am avut șansa de a cunoaște o doamnă care locuia în Belgia, o doamnă foarte devotată, româncă. Din păcate, în perioada Covid-ului, şi ea şi soţul ei s-au îmbolnăvit foarte tare, iar domnul a decedat. Atunci ea a hotărât să revină în România, pentru că nu o mai ținea nimic acolo şi toți bănuții pe care i-a avut – neavând copii, neavând familie, ţinând foarte mult la mine și iubind la fel de mult animăluțele – a cumpărat un teren la 200 de metri distanţă de adăpostul actual. Cu banii care i-au rămas a început construcția.

Un an și jumătate m-am chinuit și cu adăpostul și cu construcția, cu muncitorii. O parte din adăpost a fost făcută, dar doamna și-a epuizat toate economiile pe care le avea şi acum lucrez pe datorie. Am găsit o echipă de oameni cumsecade, care printre picături mai face și pentru mine, dar datoria este deja mare şi momentan m-am oprit. Vom vedea la primăvară dacă mai pot să fac câțiva pași, că e păcat să stau aici, să plătesc atâta chirie.

Mona Semeniuc: „Au fost perioade când aveam bani, dar mereu mi-a plăcut mai mult să dăruiesc altora decât să-mi dăruiesc mie. Aşa m-am născut. Nu știu, Dumnezeu mi-a pus acolo ceva, nu știu dacă să le spun calităţi”

Merge încet, dar o să fie bine. O să fie alte condiții pentru cățeluși. E nevoie de bani mulţi pentru că am vrut să le ofer condiții mai bune. Fiind bătrâni, câinilor le trebuie căldură. Aici am 6 containere în care am calorifere pentru cățelușii bolnavi și bătrâni, acolo vreau să fie mai multe. O să fie bine! Cred!

Am văzut că mergeţi prin toată ţara ca să salvaţi animăluţe. Cum ajung oamenii să vă cheme tocmai pe dumneavoastră?

Din 2013 multe țări europene, evoluate și civilizate în ceea ce privește protecția animalelor au început să ajute în România. Eu nu sunt ajutată financiar de nicio asociaţie străină, dar am o asociaţie din Belgia care mă ajută cu adopţiile. Pentru a obţine nişte donaţii, pentru a întreţine adăpostul şi căţeluşii, a trebuit să fiu foarte transparentă. Pe Facebook am pus aproape în fiecare zi ceea ce fac, nevoile pe care le am şi atunci lumea a ajuns la mine. Probabil aşa am și rezistat, pentru că românii, chiar dacă sunt mai săraci, cei care iubesc animalele au venit cu donații.

Prin 2017 am făcut și o asociație şi atunci am beneficiat de impozitul pe salariu şi impozitul pe profit. Nu vin foarte mulţi bani aşa, dar s-a ridicat puțin nivelul. Problema este că sunt mai mult căutată pentru a ajuta și mai puțin ajutată. N-am luat niciodată căței cu taxă. Foarte multe asociații așa fac: ți-l iau, dar există o taxă pentru întreținere. Nu mi-a plăcut să fac asta. Atunci când am luat, am ajutat un animal la cerința oricui, mi l-am asumat și am zis că trebuie să mă descurc cu el.

Omul promite mult. Mulţi mi-au adus căţeii şi au spus că vor veni, vor aduce mâncare, se vor ocupa, după care au dispărut. Sunt câini pe care îi am de 10 ani. Au uitat de ei, cățeii au trăit și trăiesc bine, cu mâncare bună, le-am asigurat sănătatea și tot ce a fost nevoie.

Oamenii își spun salvatori pentru că iau un animal de pe stradă. Dar nu sunt! Oricine poate să vină şi să spună că a găsit un câine accidentat sau 3 căţei aruncaţi în pădure. OK, i-ai luat de acolo, dar apoi ce se întâmplă cu ei? Nu e vorba de o zi, 2, 3. În momentul în care îi salvezi le asiguri existenţa până găseşti adoptatori sau până la sfârşitul vieţii. Mie, când am văzut un căţel mi s-a făcut milă, mi-am dorit să îl ajut, mi l-am asumat.

Punctual, care sunt lucrurile de care aveţi nevoie ca să mergeţi mai departe şi să puteţi avea grijă de aceste animăluţe?

Sunt extrem de importante voluntariatul, adopţiile şi donaţiile. Acestea sunt acţiunile de care am nevoie. Voluntariatul înseamnă foarte mult şi este, cred eu, cea mai nobilă acțiune pe care o poți face dezinteresat, numai din iubire. Şi nu-i vorba doar de animăluțe.

Înainte de a mă ocupa de animale, după revoluţie am făcut voluntariat pentru copiii bolnavi de SIDA, care ieşeau din orfelinate cu HIV. Am făcut voluntariat pentru copii cu probleme familiale. Mergeam la școli, mi se punea o clasă la dispoziție și făceam niște ore suplimentare. Prin joacă și discuții încercam să le ușurez situația de acasă., făceam lecțiile împreună. Voluntariatul ar trebui să existe în toate domeniile.

Apoi, donaţiile sunt şi ele esenţiale. Am donatori pensionari, care vin cu 10-20 de lei, dar o fac cu toată inima, cu iubire. Asta mă impresionează cel mai mult. Sunt, într-adevăr, şi oameni care dau sume mai mari, extrem de importante pentru activitatea noastră, dar îmi dau seama ce efort face omul acela care dă acei 10 lei, cât de greu este pentru el să facă asta şi totuşi o face. E impresionant!

Ați avut mereu spiritul acesta de salvator în dumneavoastră?

Cred că prin firea mea am fost așa, mi-a plăcut mereu să mă implic. Am fost un om modest, nu mi-a plăcut niciodată, de exemplu, să merg la coafor sau să fac alte lucruri de acest fel. Mâinile mele sunt mâini muncite, n-am știut ce înseamnă haine de firmă pentru că nu m-a interesat. Au fost perioade când aveam bani, dar mereu mi-a plăcut mai mult să dăruiesc altora decât să-mi dăruiesc mie. Aşa m-am născut. Nu știu, Dumnezeu mi-a pus acolo ceva, nu știu dacă să le spun calități.

De exemplu, când am un câine pe care îl iubesc foarte mult și ajunge la bătrânețe sau are un cancer sau o boală din asta foarte gravă, poate rămâne paralizat, stau cu el în braţe până în ultimul moment. De multe ori mă gândesc dacă ăsta nu e un blestem, pentru că e foarte multă suferință, e mult prea mult uneori. În ziua respectivă simt că aș vrea să mor și eu sau să mă rup de tot. Plâng o noapte și a 2-a zi mă ridic şi o iau de la capăt pentru că știu că sunt alții care au nevoie de mine.

Spuneaţi că vă ajută acea asociaţie din Belgia cu adopţiile? La noi nu merg?

În România e greu, am avut niște experiențe destul de triste cu adopțiile. Dai câinele cu un contract de adopție, în care scrii să aibă grijă de el și ți se promite că va intra și în casă. Apoi nu se mai dă niciun semn de viață, te duci acolo și găsești câinele în lanț sau nemâncat sau bolnav. De asta m-am și îndreptat către o asociație străină în ceea ce privește adopțiile, pentru că ei privesc lucrurile altfel. Am avut ocazia să merg în fiecare an 3-4 zile acolo și mi-am văzut cățelușii. Au fost întâlniri de suflet. E o bucurie pentru că sunt altfel priviți, oamenii văd altfel drepturile animalelor și au alt respect pentru viață, în general.

La noi încă trebuie educație, multă educație. Asta mi-aș dori să se facă în școli. Am fost acum, de curând, la o școală din București unde am vorbit cu copilașii, mi s-a permis asta. Copilașii au adus câte o punguliță cu mâncare pentru căței, o conservă. Le-am prezentat povestea unei cățelușe pe care am adus-o de curând în adăpost. Am fost cu cățelușa acolo. Și-au fost foarte, foarte receptivi.

Din păcate sunt încă oameni care privesc animalul ca pe un obiect. Nu vor să-și sterilizeze câinii pentru că așa i-a lăsat Dumnezeu. În schimb, iau puii și îi aruncă la margine de pădure. Avem nevoie de mai multă educaţie şi mai multă empatie. Eu sper ca lumea care mi-a fost în preajmă, care m-a cunoscut să fi învățat ceva, să fi priceput ceva. Întotdeauna am încercat să le dau ceva din experiența mea, din sufletul meu și cred că sunt mulți pe care i-am pus pe un drum așa, mai frumos.

Îţi recomandăm şi: Florin Leca, veterinarul care operează inimile și bolile grave ale câinilor