Ferma de sub Penteleu, colțul de rai din inima Carpaților de Curbură. Sau cum casa de vacanță a unei familii de Bucureșteni s-a transformat în cea mai frumoasă experiență pentru oaspeții care îi trec pragul

Am auzit întâmplător de Ferma de sub Penteleu, iar apoi am aflat întreaga poveste de la Valerica Dincă. Abia după ce am fost acolo am înțeles exact despre ce e vorba.

În urmă cu mai bine de 15 ani, Vali termina facultatea iar Alex, cel care avea să-i devină soț, era mânat de un vis ascuns: acela de a avea o căsuță de vacanță în vârf de munte. Au cumpărat un teren în zona Gura Teghii, din Buzău, într-un cătun ce mai avea doar doi locuitori. După un timp s-au apucat de construit o casă cu patru camere și un living, unde urma să se adune întreaga familie de sărbători. Dar Alex nu s-a oprit aici. Mânat de același vis din copilărie, și-a cumpărat și o turmă de capre, sperând să deschidă o băcănie în București cu produse curate, din vârf de munte. Nu a fost așa și la îndemnul prietenilor ce îi vizitau, au decis să transforme ferma într-un loc de poveste în care oaspeții se pot caza, pot avea parte de o experiență culinară deosebită și pot pleca acasă cu acele produse mult râvnite. Printre acești prieteni se numărau și Cristina și Dan Flesariu care, în scurt timp au devenit parteneri ai acestui proiect de suflet, întâi cu inima, apoi cu toate resursele lor. Cristina a renunțat la viața ei de femeie de afaceri în București și s-a mutat la fermă punând umărul la creșterea acestui business cu tot knowhow-ul de afaceri câștigat până atunci, dar și cu pasiunea omului care crede cu tărie într-o idee.

Acum o să vă povestesc în câteva cuvinte ce am simțit eu acolo. Nu mi-am imaginat niciodată că în vârf de munte unde nu există semnal la telefon și nici internet – recunosc că inițial am avut un atac de anxietate la gândul că nu voi avea mijloace de comunicare, după care mi s-a părut cea mai tare experiență de curățare a minții – voi găsi un loc ca acesta. Ferma de sub Penteleu nu e o pensiune obișnuită. E o fermă în adevăratul sens al cuvântului unde animalele cresc fericite, unde produsele din carne și lapte sunt la discreție și sunt de cea mai bună calitate și unde oamenii sunt de o amabilitate nemaivăzută. Fiecare plantă crește frumos sub soare, fiecare detaliu este gândit și studiat, fiecare casă se bucură de un design aparte, ce își strigă parcă ospitalitatea prin pereți. Locul arată de parcă un designer renumit a venit acolo și a gândit o schiță a proiectului la milimetru. De fapt, ulterior am aflat că responsabile de frumusețea locului sunt Vali și Cristina, cele două artiste ale marii familii de la Ferma de sub Penteleu. Am simțit că nu am mâncat nicicând o mâncare mai bună și că nu am dormit nicicând în condiții mai bune, în vârf de munte, unde tot confortul ți se așterne la picioare. Am făcut poze, în ideea că voi surprinde experiența însă, privindu-le mi-am dat seama că până nu trăiești, nu ai cum să simți energia locului și a oamenilor. Atât vă mai spun: pe o rază de câteva zeci de kilometri nu există nici un fel de industrie, ceea ce înseamnă că aerul din zonă este mai curat ca lacrima. Restul vă las să descoperiți din povestea lor și vă îndemn să treceți pragul acestui mic colț de rai.

Vali, când începe povestea voastră?

Povestea noastră începe prin 2007, când eu și soțul meu, iubitori de natură, am căutat un loc liniștit – dacă se putea chiar în pădure – care să fie doar al nostru.

Să vă faceți o casă de vacanță?

Da. Într-un viitor îndepărtat, gândeam noi atunci. 😀. Și pentru că soțul meu e din zona Buzăului, știa că zona de munte de acolo e mai sălbatică. Și așa am ajuns la Gura Teghii căutând acel loc puțin mai sălbatic. Socrul meu a fost profesor și este jurnalist și avea colegi, profesori de limba română, care predau în zona Gura Teghii. Ne-a dat numărul de telefon al unuia dintre ei, am fost acolo și ne-a prezentat puțin zona. Cum locurile frumoase nu se găsesc ușor, a mai fost nevoie de încă șapte weekend-uri de mers acolo. Pe vremea aceea Alex nu era soțul meu și îmi aduc aminte că într-un final a mers singur să vadă zona, venea acasă cu noroi până la genunchi și îmi povestea. Așa am găsit valea aceasta a râului Bâsca Mare cu acest cătun. Locul în care ne aflăm noi este un fost cătun în care au trăit 17 familii în urmă cu aproximativ 60 de ani. Când am ajuns acolo am cunoscut ultima familie care locuia permanent acolo.

Și cum era această ultimă familie? Erau bătrâni?

Erau în vârstă, dar nu chiar atât de bătrâni. Noi ne-am gândit că o să-i avem acolo încă multă vreme, că o să prindă suta de ani la ce viață au trăit. Dar niște probleme de inimă au făcut-o pe doamna să sfârșească acum vreo patru ani, iar soțul ei s-a stins și el de supărare după vreo alți doi ani. Trăind numai ei doi atâția ani, i-a fost foarte greu să reziste fără ea.

Și voi ați cumpărat cătunul respectiv?

Nu, doar o bucățică de teren, o fâșie îngustă cât să ne facem o casă.

Ce lucrați voi în București?

Eu abia terminasem Facultatea de Științe Economice, soțul meu începuse o firmă și apoi împreună am lucrat pentru firma respectivă. A fost un alt proiect de-al nostru: a fost o firmă pornită de la zero în domeniul deșeurilor reciclabile. Acest proiect l-am încheiat în decembrie anul trecut.

Dar voi nu știați când veți construi, nu?

Nu. Am luat bucata de pământ gândindu-ne că ne vom face o căsuță în vecinătatea familiei Muscalu pentru că ei își doreau foarte mult să aibă niște vecini, să nu mai fie atât de singuri.

Acum pe o rază de câți kilometri nu mai locuiește nimeni?

Primul sat este la 5 kilometri de noi, iar în susul râului se merge spre Comandău, la 45 de kilometri, drum pe care mai găsești 2-3 cabane forestiere.

Îmi imaginez cum e când rămâi fără mălai sau țigări 😀

Ne-am obișnuit să nu mai rămânem fără nimic, experiența ne-a învățat să avem totul pe stoc. Nu mălaiul este problema, ci curentul electric. Acolo în zonă nu a fost niciodată curent, spre Comandău trece linia de înaltă tensiune și cu transformator și cu proiecte am ajuns să ne legăm la Hidroelectrica și să aducem curentul la noi în cătun. Atunci familia Muscalu a fost foarte fericită pentru că ei trăiseră fără curent, fără televizor, fără frigider, doar cu radio cu baterii. Având pensiile adunate, de cum au avut curent și-au cumpărat televizor și frigider.

Citește și: Viața la țară: au lăsat agitația de la oraș pentru ca cei mici să crească într-un mediu sănătos, în natură, înconjurați de bunici și de animale. Cum s-a născut Casa de sub Munte cu lucruri adunate de la bunici

Când v-ați apucat de construit?

Păi în 2007 am cumpărat terenul și abia în 2010 ne-am hotărât să construim. S-a născut Toma, fiul nostru cel mare și atunci când vine un suflețel în familie parcă cineva de sus îți dă aripi. Atunci am hotărât să ne apucăm de casă. Alex spunea că dacă mai lăsăm să treacă prea mult timp, ne apucăm să ne facem o casă pe lângă București și nu o să mai avem niciodată energia pentru casa de la munte. Așa că a plecat acolo să se apuce de treabă.

Ați construit de la început ce e acum?

Nu, nu. Am construit o căsuță. Ideea era să facem o casă cu două camere, lipită cu pământ, tradițională. Întâmplarea a făcut ca tatăl meu să vrea să se implice și el și să ne dea o mână de ajutor și astfel a început să spună: „Da, dar s-ar putea să venim și noi la munte, s-ar putea să vină și cuscrii și atunci trebuie o căsuță mai mare, măcar de 3-4 camere, unde să stăm cu toții de Crăciun, de Paște…”. Și așa a ieșit Casa Mare, pe care o poți vedea în fermă, care are 4 dormitoare, un living spațios cu loc de luat masa, cu șemineu…. Forma actuală este după ceva renovări.

Dar bani aveați?

Puțin câte puțini. Firma noastră de la București prindea aripi. Am prins un contract mare și asta ne-a ajutat să ne dezvoltăm. De câte ori trecem pe lângă sediul firmei noastre, de fiecare dată îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a călăuzit și ne-a adus aici unde suntem.

Dar de ce ați renunțat la firmă? De ce ați închis-o?

Nu am închis-o. Am închis doar un capitol din viața noastră pentru că vrem să ne dedicăm mai mult fermei. Proiectul acela l-am dus la un stadiu de dezvoltare cu resursele pe care le-am avut, iar de aici încolo va prelua altcineva cu un vibe nou și cu mai multe investiții.

Când v-ați hotărât să deschideți casa voastră de la munte turiștilor?

În 2011 noi mergeam deja acolo și stăteam în casă, deși ne apucaserăm de construcție în 2010. Alex a avut ambiția să facem petrecerea aceea de tăierea moțului copilului la noi în căsuță.

Prieteni de-ai noștri au tot continuat să vină ani de zile acolo și toată lumea se minuna de cât de frumos e la noi în pădure și toți ne încurajau să facem o pensiune. Prima impresie era că e un loc de poveste, de basm.

Însă visul lui Alex din copilărie era legat de animale. În clasa a VII-a el avea niște caiete cu un proiect de fermă. Nu era o fermă de capre, ci una de vaci, însă pasiunea lui l-a făcut să creadă că atunci când va fi mare asta va face. Părinții nu l-au lăsat să dea la Agronomie și atunci visul a rămas în subconștient. Când s-a văzut cu casă la țară, amintirile l-au năpădit. S-a gândit că o gospodărie cu păsări, cu animale s-ar potrivi foarte bine acolo. Tanti Vica, doamna Muscalu, deja avea vacă, cal, tot felul de păsări și doi căței foarte simpatici care se țineau după ea prin tot satul. Așa ne-a venit ideea de fermă. Am început construcția câtorva spații în care să poată sta animale și am făcut planul pentru a lua capre. Nu ne-am gândit că o să luăm atât de multe, însă, când a găsit animalele pe care și le dorea, a trebuit să luăm toată turma.

Dar stai puțin! Eu să fi fost soția lui, întrebam: Ce Dumnezeu faci cu o turmă de capre? 😀

😀. Nu prea aveam timp. Eu eram cu copil mic.

Adică exista un plan să comercializați produsele lactate?

Nu. Alex este foarte convingător și când își pune în cap ceva, are toate argumentele. Pasul pe mai departe era să deschidem o băcănie în București. Nouă ni se părea că produsele montane au o valoare foarte mare, tot timpul am crezut în ele și ni s-a părut că asta e rețeta succesului.

Pe de altă parte ne-am gândit că ar fi o asociere foarte bună a produselor cu locul de unde provin. Oamenii trebuiau să vină acolo să vadă de unde provin produsele. Inițial ne-am gândit ca la băcănie să dăm niște pachete clienților fideli care vor veni la noi acasă să vadă despre ce e vorba.

Am întâmpinat numai piedici în deschiderea băcăniei, în primul rând că nu am găsit un spațiu cum ne doream noi, măricel, în centru, cu parcare, etc. Atunci am schimbat planurile: nu venim noi la București cu produsele, să vină cei care doresc să le consume la fermă. În felul acesta văd și ferma, au parte de o experiență culinară la fermă și pleacă acasă cu produse sănătoase. Așa a luat naștere proiectul actual.

Pe lângă Casa Mare ați mai făcut și alte case?

Clădirea în care au stat animalele, avea deasupra câteva camere pentru personal și aceasta a fost prima pe care am transformat-o. La parter avem spațiile de prelucrare lapte și carne, vestiar, bucătărie, spațiu de depozitare alimente și cârciuma, iar la etaj avem cinci camere pentru turiști, suitele family, de la site. Proiectul nu a fost gândit de la început în forma în care este el azi. Pe parcurs ce modificam prima clădire, am început construcția spațiilor pentru animale. Și azi sunt acolo caprele, vis-a-vis avem o văcuță, măgărușul, spațiile pentru păsări și porci.

Grădină aveți?

Da. De vreo patru ani avem și grădină de legume. De la an la an îmbunătățim producția de salate, ceapă verde, usturoi și rădăcinoase. Și asta cu grădina a venit tot din dorința de a oferi copiilor mâncare sănătoasă.

Dat fiind faptul că deja aveam câțiva angajați permanenți în construcții, mai veneau una, două soții de-ale băieților care lucrau acolo și mai făceau curățenie în casă și lucrau în grădină. Locul în care plantăm acum nu a mai fost desfundat și arat de zeci de ani de zile.

Câte familii puteți primi acum?

17 familii. Între timp am mai construit alte căsuțe. După ce am deschis suitele de la fermă, anul următor am deschis Casa Mare și căbănuța de lângă ea. În pandemie am construit două căsuțe. Coincidența face că acum putem găzdui exact numărul foștilor locuitori ai cătunului 😀.

Înțeleg că Tanti Vica avea grijă de alte câteva căsuțe părăsite din cătun. Ce s-a întâmplat cu ele? Au rămas în grija voastră?

Nu. În cătun mai sunt două case ale unei doamne care locuiește în Germania. Tanti Vica avea grijă să le încălzească și să le îngrijească pentru atunci când venea doamna Johanna. Acum nu se mai întâmplă treaba asta. Odată cu pandemia, doamna Johanna nu a mai reușit să vină. Acum ne întreabă dacă mai stă gardul în picioare.

Hai să vorbim de Cristina și Dan, prietenii voștri care s-au alăturat proiectului…

E o poveste foarte drăguță pentru că noi ne-am cunoscut chiar acolo. Ne-am cunoscut mulțumită doamnei Johanna care, odată la cinci ani dădea câte o petrecere mare la ea pe proprietate și aducea prieteni chiar din Germania. Dan și Cristina au fost invitați și ei, iar noi pentru că eram noii vecini, chiar dacă aveam doar terenul atunci. Ne-am cunoscut la pensiunea unde au fost ei cazați de către doamna Johanna. Până să avem căsuța acolo, ne cazam la pensiunea din sat. Pentru că petrecerile doamnei Johanna durau cam trei zile, seara, după ce ne întorceam de la petrecere, stăteam cu Cristina și Dan la un pahar de ceai. Apoi au urmat niște întâlniri în București, în timpul cărora am realizat că avem lucruri în comun, am fost și într-o vacanță împreună și așa a început prietenia noastră.

Bineînțeles că și lor le plăcea foarte mult acolo, au început să ne viziteze după ce am ridicat casa, însă am început să colaborăm după ce un an de zile au venit aproape weekend de weekend. Împărtășeam lucruri, încercau să ne ajute cu modele de business, cu consiliere financiară și tot felul de astfel de lucruri care ne responsabilizau să avem o evidență și să deținem mai bine controlul asupra business-ului nostru. Deja aveam angajați, aveam turiști și începeam să devenim un brand.

După mai bine de un an, Cristina s-a hotărât să schimbe stresul de la serviciu și să se alăture proiectului nostru.

Cum sunt copiii tăi acolo? Pun vreodată mâna pe tabletă?

Copiii sunt foarte bine. Acolo nu prea pun mâna pe tabletă, dar și acasă au timpul limitat. Mă gândesc că nu mai e mult până ce vor crește și nu vor mai veni cu aceeași plăcere cu noi la fermă. 😀. Jumătate din timpul vieții lor de până acum am convingerea că au stat într-un mediu sănătos, că au respirat aer curat și că au mâncat niște alimente care azi sunt tot mai greu de găsit. Asta e mulțumirea noastră ca părinți. Încercăm să-i implicăm cât mai mult acolo ca să nu simtă că se plictisesc sau că nu au ce face acolo. Într-o gospodărie tot timpul se găsesc lucruri de făcut. Mai ales pentru copii.

Una dintre construcții am păstrat-o pentru ateliere pentru copii. Acolo avem atelier de fierărie, de țăsătorie, de tâmplărie, de olărit și în curând de bere. În timpul unui sejur ținem unul sau două ateliere pe zi, astfel încât copiii să fie în contact cu aceste meșteșuguri vechi care urmează să se piardă dacă nu facem nimic pentru a le duce mai departe. Avem o roată de olărit, cumpărăm lut de la București, colaborăm cu Ionuț, un băiat care lucrează de mult la noi și se ocupă de atelierele cu cei mici. Mai colaborăm cu Rodica, o artistă care a trăit foarte mulți ani în Olanda și care de ceva timp s-a mutat împreună cu soțul ei, olandez, la noi, la țară și face atelierele de împâslit lâna pentru copii. Vine fierarul din sat în fiecare sâmbătă și le arată copiilor cum se fac potcoavele, colaborăm cu un vecin care are cai și căruță și plecăm în drumeție cu copiii…

Râul trece pe proprietatea noastră și pe un mal am curățat de tufișuri și a rămas nisipul natural pe care se poate sta la plajă. Totul e o experiență la fermă.

Citește și: Potcoava, raiul iubitorilor de cai, din vârful dealului. Sau povestea corporatiștilor care au renunțat la tot pentru visul lor și care azi trăiesc înconjurați de natură în mijlocul unui paradis

E scump un sejur la voi?

Suntem forțați să condiționăm puțin turiștii. Nu poți să vii doar să te cazezi o noapte la noi, la fel cum nu poți să alegi doar un pachet de cazare. Tocmai pentru că oferim această experiență și culinară, și cu meșteșuguri, trebuie să iei un pachet ce include cazare pentru 3 nopți, cu toate mesele incluse.

Imaginează-ți că noi încercăm să punem pe masă majoritatea produselor obținute la noi în fermă. Sigur că nu ne putem minți singuri pentru că nu vom avea de unde să-ți oferim ardei și roșii cherry în decembrie, dar ceea ce se face la noi în curte se pune pe masă, proaspăt sau conservat sub formă de dulcețuri, murături etc.

Acolo temperaturile sunt mai scăzute ca în oraș, iar lucrul acesta are consecințe asupra producției din grădină.

Am analizat și concurența și pot spune că prețurile noastre sunt undeva la mijloc. Cei care poate vin puțin cu inima strânsă, duminica, la plecare sunt foarte încântați și consideră că au primit înzecit prețul plătit.

Tu ești bucureșteancă?

Nu. Sunt din Tulcea. Am venit în București odată cu facultatea. Și Alexandru tot la facultate a venit în București și așa ne-am cunoscut.

Dar ați trăit vreunul dintre voi la țară?

Da, amândoi. El a trăit la țară până la șapte ani, când a început școala. Eu doar în vacanțe.

Ați ajuns la ce-și dorea tatăl tău? Să vă vedeți de Crăciun și de Paște toată familia la munte?

Da. Mulți ani de zile. Toate sărbătorile le petrecem acolo, evident nu chiar cum spunea el, dar pe aproape. Dacă nu vin ei într-un an, poate mergem noi la ei. Ideea în colaborarea cu Cristina și Dan a fost aceea de a avea alături de noi niște persoane care ne pot înlocui acolo. Și astfel facem cu schimbul: dacă avem noi ceva în familie, rămân Cristina și Dan, dacă au ei, rămânem noi și tot așa.

Dar cum vă descurcați cu aprovizionarea?

Vreo cinci ani am făcut cumpărăturile din București, împingând la căruțuri și mergând cu alimentele pe lângă noi în mașină, de până și copiii aveau mereu în brațe câte ceva. Acum colaborăm cu domnul care are magazinul mare din comună și în fiecare săptămână îi dăm o listă, el face cumpărăturile de la București pentru noi și pentru magazinul lui și ni le aduce sus, la fermă. La noi furnizorii și curierii nu ajung pentru că ultimii trei kilometri sunt de drum pietruit și nu-l străbat.

Ați ajuns să aveți un business profitabil?

Sperăm la asta anul acesta. Anul trecut ni s-au dat calculele peste cap. am avut cinci luni de zile închis și am reușit ca până la finalul anului să ajungem pe zero, ceea ce ni s-a părut un lucru mulțumitor. Dacă anul trecut am fost pe zero, ne gândim că poate anul acesta vom fi pe plus și poate chiar pe profit.

Dar hrana sufletească bănuiesc că face toți banii…

Așa este. Hrana sufletească de aici provine, de la bucuria oamenilor, de la tot ceea ce vedem în jur. Noi avem o ospitalitate nativă și îi privim pe cei care ne calcă pragul ca pe niște musafiri și îi tratăm ca atare. 90% din cei care ne trec pragul sunt pe sufletul nostru și asta ne bucură foarte mult. Ne-am făcut și prieteni din clienții noștri, avem câteva familii cu care ținem legătura, copiii se sună, se văd la București, cu unii dintre ei am fost chiar în concediu, ceea ce ne bucură enorm de mult.

Trebuie să recunoaștem că viața noastră socială s-a schimbat puțin de când avem ferma pentru că fiind atât de mult plecați, nu am mai avut timp să întreținem relațiile din tinerețe. Dar a fost inevitabil să nu ne împrietenim cu turiștii noștri.

Însă mai avem o mulțumire sufletească enormă. Anul acesta am reușit să ne apucăm să construim o bisericuță. Fostul cătun nu avea bisericuță, iar Alex s-a gândit că orice așezare merită să aibă și un lăcaș sfânt, un loc în care să te reculegi, mai ales cu liniștea de acolo. Așa am început construcția unei bisericuțe de lemn, e aproape gata și urmează să trecem la pictură. Sperăm noi ca până în toamnă, de Sfânta Maria mică să reușim să o terminăm cu totul.

Înseamnă că urmașii voștri vor găsi acolo și o școală și un dispensar…

😂

---

La CEC Bank, susținem antreprenorii care pun pasiune în afacerea lor. O poveste de succes poate deveni o sursă de inspirație pentru toți. Ca bancă a românilor, susținem economia și producătorii locali, cu soluții de finanțare adaptate. Detalii aici.