Florăreasa din Alba Iulia care adună 10.000 de oameni la aceeași masă. Alexa Vîlcan și o poveste de Cartea Recordurilor

„Am înțeles ce înseamnă tihna abia atunci când am pus masa în natură, alături de oameni dragi, privind apusul și ascultând un fluier”. De aici a pornit visul celei pe care toată lumea o cunoaște sub numele Alexa Vîlcan – florăreasa din Alba Iulia care a transformat o pasiune simplă într-un proiect cu rezonanță mondială. După ce a pus mese în cele mai neobișnuite locuri – de pe dealuri până în elicoptere – Alexa Vîlcan pregătește acum „Masa care unește”, cel mai mare eveniment de acest fel din lume, ce va intra în Guinness World Records.

Cu un zâmbet cald și o energie molipsitoare, Alexa Vîlcan a reușit să adune o comunitate întreagă în jurul unui vis nebunesc: o masă lungă de 2,7 kilometri, făcută din materiale reciclabile, unde 10.000 de oameni vor lua loc împreună. Și, dincolo de record, fiecare participant va putea dărui mai departe o masă caldă celor aflați în nevoie.

Povestea spusă de Alexa Vîlcan nu e doar despre o florărie dintr-un garaj sau despre un record spectaculos, ci despre cum poți construi, din modestie și pasiune, un bine care să rămână.

Tu de unde ești, Alexa Vîlcan?

Din Alba Iulia.

Te-aș întreba prima dată: câți ani ai? Se spune vârsta?

Cum să nu se spună vârsta? 39.

Și hai să vorbim puțin despre proiectul tău – „Masa care unește”. De unde a pornit ideea asta și ce presupune?

Din 2019 am început să organizăm mese în locuri inedite din România. Am pus masa la cascadă, am dus masa cu elicopterul, am pus masa pe lacul Sfânta Ana înghețat… Tot felul de locuri unde nu te-ai aștepta să vezi o masă.

Cu timpul, după câțiva ani de cărat masa în spate, am zis: „Mă, cred că e momentul de un Guinness Book”. Și acum doi ani am început să lucrez mai activ și mai constant la proiect.

Am reușit să fixăm data anul trecut pentru anul acesta, iar masa urmează să fie pusă în șanțurile cetății din Alba Iulia.

Da, știu cetatea.

Cetatea asta e super ofertantă, poți să faci multe lucruri faine acolo. Eu sunt din Alba Iulia și am copilărit în zonă, locuiam aproape de cetate. Și cumva, în timp, s-a legat povestea cu masa de 2,7 km – atât au șanțurile cetății în interior.

Apoi am început să calculez: câți oameni încap la masă, cu ce record intrăm în Guinness Book, ce facem… A fost pas cu pas. N-aș putea să spun că am avut un plan clar de la început sau că am știut exact ce urmează.

Lucrurile s-au așezat pe parcurs și s-au adunat oamenii potriviți. E un proiect foarte mare, implică enorm de mulți oameni. Ideile vin vorbind: tu zici ce ai în minte, altul zice ce ar putea să facă, și împreună iese ceva.

„Masa care unește” strânge comunitatea la un loc. În primul rând pe cei care pun umărul ca să reușim – efortul e uriaș și e foarte multă muncă. Apoi pe oamenii care vin și se așază la masă, alături de cei care au construit-o. E un mix foarte fain.

Și e ceva nou – nu există precedent, nu am de unde să întreb pe cineva „Cum e, ce trebuie să facem, care e rețeta?”. Așa că e o călătorie foarte frumoasă până acolo.

Alexa Vîlcan: „Am înțeles ce înseamnă tihna abia atunci când am pus masa în natură, alături de oameni dragi, privind apusul și ascultând un fluier”

O să te întreb așa: cine aduce mesele? Că mă gândesc că puneți masă lângă masă.

O să fie construite, făcute special pentru eveniment. Recordul Guinness va fi pentru cea mai mare masă din materiale reciclabile din lume.

Ok. Și cum o construiți?

Din europaleți și OSB. E o familie – soț și soție – fiecare are firma lui, iar împreună cele două firme construiesc mesele.

Și scaunele?

O să fie bănci. Băncile le aduc berarii.

Le aduc berarii. Bun. Cine aduce farfuriile?

Până la farfurii, avem fața de masă, care e din carton reciclat și urmează să fie reciclat din nou după eveniment. Eu chiar acum sunt în fabrica de ambalaje cartonate, unde facem probe pentru fața de masă.

Pe această față de masă o să desenăm ca o hartă: unde vine farfuria, unde vaza cu flori, unde sunt tacâmurile, unde e pâinea.

Foarte tare! Și farfuriile?

Farfuriile sunt făcute la cea mai veche fabrică de porțelan din România, înființată în 1970. Sunt realizate din ceramică reciclată. Deja sunt gata, le am în mașină, ți le-aș fi arătat. Sunt foarte frumoase.

Dar ce se întâmplă cu farfuriile după eveniment?

Toată lumea ia acasă tot ce e pe masă. Fiecare participant găsește sub farfurie o plăsuță, în care pune farfuria, tacâmurile, florile, fructele, mâncarea dacă mai rămâne… ce vrea fiecare. Mesele trebuie să rămână goale.

Super! Și zero waste. Cine gătește?

Pe partea de mâncare sunt mulți implicați. Avem două carmangerii mari care pregătesc platouri cu mezeluri. O să mai fie fructe, legume, iaurt, brânzeturi, pâine, prăjituri de casă…

Prăjituri de casă? Pe 2,7 km de masă?

Da. O cofetărie din Alba s-a oferit voluntar să facă prăjiturile. Săptămâna trecută m-au sunat și au zis că vor să se implice.

Înțeleg că acest proiect e 100% voluntar.

Exact. Nimeni nu câștigă bani. Câștigăm doar multă muncă și multă experiență.

Foarte interesant. Ți-a fost greu să obții autorizație de la primărie pentru ideea asta năstrușnică, cu masa în șanțurile cetății?

La început, acum doi ani, da, oamenii au fost mai rigizi. Nici eu nu aveam atunci creionat proiectul, nu vorbisem cu partenerii. Dar acum s-au arătat foarte prietenoși și chiar ne ajută: „Uite, putem noi acoperi partea asta, știm pe cineva, sunăm noi ca să nu cheltuiți bani.” Inclusiv primarul s-a implicat.

Foarte bine s-au așezat lucrurile. Și sponsori ai găsit?

Aici a fost cel mai greu. Am luptat mult pentru sponsori. Pentru că sunt servicii care trebuie plătite, nu pot fi doar parteneriate sau barter. Și atunci întrebarea era: de unde facem rost de bani pentru ce trebuie plătit? Dar, după un an de muncă intensă, am reușit.

Spune-mi… care-i profilul tău? Înainte să faci asta, ai spus că ai pus masa în cele mai neobișnuite locuri. Unde nu te-ai gândit că se poate pune masa? Asta înseamnă că tu ai un business al tău? Ești antreprenor?

Sunt florăreasă.

Da, florăreasă?

Exact, la bază sunt florăreasă.

Și de unde până unde să ajungi să pui masa?

Înainte de florărie am lucrat în HoReCa. Și cu florăria ajungi inevitabil să faci și evenimente. Cumva, fac HoReCa într-un fel sau altul de aproape 20 de ani. Am lucrat ospătar, am servit la mese, am lucrat barman. Se leagă totul.

Am înțeles. Și florăreasă de unde până unde?

Întotdeauna mi-au plăcut foarte tare florile. De când eram copil, florile mi s-au părut ceva extraordinar.

N-ai moștenit vreo florărie din familie?

Din păcate, nu.

Alexa Vîlcan și recordul de Guinness Book

Îmi amintesc acum o întrebare: ce înseamnă, concret, să intri în Guinness Book? Primești o sumă de bani?

Nu. Tu plătești.

Tu plătești?

Da, taxa de Guinness Book o plătești tu. Și, zic eu, e foarte mare.

Adică?

Depinde de record. În cazul nostru e 13.000 de euro, plus alte cheltuieli. Ca să-ți faci o idee.

Ok. Și tu câștigi faimă și recunoaștere.

Da. Mă gândesc că va fi o carte bună de vizită pe viitor. Și abia aștept să bat plăcuța aia pe care o primim de la Guinness Book acolo unde e florăria noastră. Florăria e în garaj.

Să bați plăcuța pe garaj. Foarte tare! Dar cheltuiala ta nu e mare? Sau ai reușit să o acoperi? Rămâi cu o gaură mare de bani?

N-aș zice că e o gaură mare. Și, dacă n-aș fi fost eu prima care să investească în proiectul ăsta, nu știu cum ar fi fost. Eu nu o văd ca pe o pierdere, ci ca pe un aport personal, așa cum are fiecare dintre cei implicați.

Am înțeles. Și aduci Cartea Recordurilor la Alba Iulia.

Da.

Poate îți dă primarul și titlul de cetățean de onoare.

Atunci pun lângă Guinness Book și diploma de cetățean de onoare, dacă o primesc.

Ce drăguț! Super! Ai spus că ești născută și crescută în Alba Iulia. Ce erau părinții tăi?

Vin dintr-o familie foarte, foarte modestă. Oameni simpli, dar buni. O familie numeroasă și foarte faină.

Ok. Și când ți-ai luat cărarea în viață, cu ce gânduri ai plecat? Cu ce visuri? Unde sperai să ajungi? Pentru că nu cred că ți-ai pus în minte, de elevă, că vei avea o florărie și că vei pune masa pe o cascadă sau că vei aduce Guinness Book la Alba Iulia. La ce te gândeai?

Cu totul altceva. Am fost mereu mai… artistică, să zic. Uite, de exemplu, mi-am dorit să fac școala de arte sau liceul de arte. 

Și nu au zis ai tăi: „Trebuie să faci o școală serioasă, altfel mori de foame.”

Cam așa. La un moment dat am locuit și la Londra. Patru ani. Acolo am și muncit, și am făcut și școală. Și apoi am decis să mă întorc acasă. Îți dai seama reacția părinților mei când au auzit că mă întorc să mă fac… florăreasă. „Atâta școală, atâția bani, atâta muncă, și tu te faci florăreasă?” Dar cu timpul lucrurile s-au reașezat.

Ca și copil, știam doar că vreau să fac ceva ce-mi place, dar nu am avut o țintă anume pentru „ce” anume.

Cum se numește florăria ta?

Garage Flowers.

Garage Flowers. E una dintre cele mai cunoscute florării din Alba Iulia? Sau una dintre cele mai inedite?

Nu aș vrea să răspund eu la întrebarea asta. Zic că mai bine vezi tu.

Bine, o să caut eu. Spune-mi: proiectul ăsta al tău se întâmplă pe 13, da? 13 septembrie.

Da.

Și după? Ce urmează după?

Pentru mine nu există viață până după 13 septembrie. Mai sunt 18 zile și tot ce există acum e focul pe 13. După… se vor reașeza lucrurile. Nu am energia și puterea să mă gândesc încă la ce va fi. Tot ce-mi doresc e să fie bine și frumos pe 13.

Cu siguranță o să fie. Se simte asta în energia ta.

Sper. Sper să fie bine.

Ai copii?

Nu, nu. Dacă aș fi avut, nu cred că mai aveam atâta timp pentru masă. E un proiect 24/7 acum. Cu copii… nu știu cum aș fi făcut. Poate i-aș fi pus la lucru cu mine.

Povestește-mi puțin de celelalte proiecte ale tale. Ai spus ceva ce m-a intrigat: că ai pus masa într-un elicopter, că ai dus masa în tot felul de locuri… Cum ți-au venit ideile astea și cum de le-ai reușit? Pentru cine le-ai făcut?

Le găsești pe Instagram, dacă dai o căutare. Din 2019 am început cu mese prin curte, cu prieteni și apropiați, pentru noi. Apoi, în 2020 a fost mai complicat, dar am făcut și atunci, și în 2021.

Și care a fost gândul de la care a pornit totul?

Să punem mese în locuri frumoase, inedite, alături de oamenii din locurile respective. Mergeam, de exemplu, într-un sat sau pe un deal cu masa. Acolo găseam și bucătari din zonă, plus muzică locală.

Ce fel de muzică?

Tot felul – de la fluier la acordeon, până la marimbafon. Ideea era ca tu să trăiești întreaga experiență într-un cadru cât mai fain. Și, sincer, n-ai cum să nu te simți extraordinar când ești în natură, la masă cu oameni dragi, privești apusul și, pe fundal, cineva cântă la fluier.

E dumnezeiesc.

Da, exact. N-ai ce să vrei mai mult. Pentru mine asta a însemnat tihna. Cred că atunci am înțeles ce înseamnă tihna în viață. Și de aici a pornit dorința de a continua.

Alexa Vîlcan, ai făcut asta constant?

Da, am organizat mese lună de lună până anul ăsta. Din păcate, anul acesta nu am mai avut timp, pentru că tot focusul e pe masa de Guinness. Dar fiecare masă a însemnat oameni noi, locuri noi, experiențe noi. Și de fiecare dată pleci cu un bagaj plin de amintiri frumoase.

Și bănuiesc că îți rămâne și dorința de a te întoarce în locurile astea.

Exact. Pentru că ți-a plăcut prea mult și parcă n-ai stat destul. Descoperi un loc, apoi altul și altul, fiecare cu frumusețea lui. Cred că asta e de fapt esența: simți cum ți se umple sufletul cu frumusețe – și din partea oamenilor, și din partea locurilor. E un sentiment extraordinar.

Citește și: Raluca Tănase, fondatoarea primului charithy shop din România, face voluntariat de la 16 ani, a luptat cu cancerul şi crede cu tărie că implicarea fiecăruia dintre noi poate schimba lumea în mai bine

Ai rămas mereu în Alba Iulia. Nu te-ai gândit niciodată să pleci?

Nu știu dacă, într-un alt loc, aș fi reușit să strâng atâția oameni în jurul acestui proiect. În orașele mari e mai greu să aduni comunitatea. Aici, în Alba Iulia, ne știm de o viață – e mai simplu să suni pe cineva, să explici ce faci și să-l convingi să pună umărul. La început poate refuză, dar apoi tot vine cu ceva. Aici e acasă, iar când ești acasă ai un fel de safety net. Pentru „Masa care unește”, Alba Iulia a fost cel mai bun loc posibil.

Și, dincolo de record, Alexa Vîlcan, ce îți dorești să lase masa aceasta?

Ne-am propus ca fiecare dintre cei 10.000 de participanți, care vor lua loc gratuit la masă, să ofere la rândul lor o masă caldă pentru cineva în nevoie. O masă costă 25 de lei, iar pe fiecare farfurie va exista un QR code care îi invită pe oameni să ducă binele mai departe. Practic, tu primești un bine și îl transformi în bine pentru altcineva.