Căutare

Share this article

Raluca Tănase are 34 de ani, iar de 18 ani şi-a dedicat viaţa voluntariatului. Avea 16 ani când a luat contact cu astfel de activităţi, internată fiind în spitalul Marie Curie timp de mai multe luni. Problema pentru care a fost internată nu s-a putut rezolva, dar acolo şi-a descoperit drumul în viaţă. Viaţa ei de adolescentă se împărţea între şcoală şi spital, locul în care revenea zi de zi ca să aducă bucurie în sufletele celor internaţi acolo. Avea 23 de ani când viaţa a decis s-o mai pună la o încercare grea. A fost diagnosticată cu cancer şi mai bine de 2 ani a luptat să-l învingă. Iar de atunci tot ce face, face pentru cei din jur. A pus bazele programului Voluntar în spital, a deschis primul charity shop din România şi aproape în fiecare săptămână merge într-un colţ de Românie, ca să mai întindă o mână de ajutor cuiva. Nu se plânge de nimic, deşi ar avea o mulţime de lucruri de care ar putea fi nemulţumită. Spune mereu că face lucruri mici, dar lucrurile pe care ea le consideră mici sunt lucrurile care în unele cazuri schimbă destine.

Cum a apărut ideea La Taica Lazăr pentru că la noi e neobişnuită prezenţa unui magazin de caritate?

Cred că ar trebui să încep cu viaţa mea de mai înainte. Pe scurt, când eram în liceu am avut o problemă medicală şi am fost internată la Marie Curie. Acolo am avut ocazia să o cunosc pe sister Mary Aloysius, care era o măicuţă venită după anii `90 în România, invitată de baronesa Emma Nicholson să se ocupe de copiii abandonaţi.

Sister fusese directoare de şcoală, era o persoană foarte importantă în Anglia, pusese la cale un proiect pentru oamenii străzii prin Londra şi prin Scoţia. Dânsa a răspuns acelei invitaţii şi a venit în Bucureşti. S-a pricopsit, ca să zic pe româneşte, cu Spitalul Marie Curie. De aceea are acest spital o cultură a voluntariatului, pentru că acolo a fost această măicuţă, o măicuţă modernă pentru vremurile acelea. Era şi doctorul Pesamosca, iarăşi – un tip neobişnuit, dar neobişnuit de bun în foarte multe părţi ale sale.

Era prin anii 2000 când, internată fiind, am cunoscut-o pe sister. M-a invitat să fac voluntariat şi aşa am început. Aveam 16 ani.

Măicuţa Mary Aloysius

Ce făceai, mai exact, atunci?

Eram elevă la Seminarul Teologic, la Mănăstirea Pasărea, în Brăneşti. M-am mutat cu chirie lângă spital şi mergeam dimineaţa la şcoală, de la Spitalul Budimex până la Mănăstirea Pasărea, cu vreo 3 autobuze, mă întorceam la spital şi mergeam la sister care avea un fel de cameră de primire acolo. Mai întâi mă întreba ce am învăţat la şcoală în ziua respectivă, îmi punea un ceai – acolo am învăţat despre ceaiul englezesc şi despre supa de roşii cu lapte – apoi treceam la treabă.

De la ea am învăţat cum se fac faptele bune – nu vreau să folosesc cuvinte mari, că atunci mi le-aş aplica mie – dar sister făcea totul foarte discret. Prea puţini oameni ştiau şi foarte puţini apreciau ce se întâmpla acolo. Aşa am început eu să fac voluntariat, apoi am înfiinţat Voluntar în spital…

Raluca Tănase

Trebuie să te opresc puţin. Ce căutai tu la un liceu cu un astfel de profil?

Asta a fost ideea mamei mele. Mie îmi plăceau muzica, pictura, dar ei i se părea că sunt un pic mai rebelă – nu eram, am fost un copil mult prea cuminte pentru ceea ce aş fi putut să fiu – şi aşa am ajuns eu la seminar. Primele 3 luni am bocit, o sunam pe mama şi îi spuneam că mi-a distrus viaţa. Ea mi-a spus să stau şi eu un semestru, să văd cu adevărat cum e. După asta n-a mai putut nimeni să mă ia de acolo, aşa de tare mi-a plăcut. Am făcut 5 ani de seminar, o şcoală care te învaţă multe lucruri şi te organizează. Este o şcoală dintr-o altă lume şi care mie mi-a priit. După care am făcut încă 5 ani de Teologie Romano-Catolică, partea socială. Asta a fost la îndrumarea lui sister, eu aş fi vrut să fac Dreptul. Acum, la modul la care mă comport, cred că aş fi putut fi chiar procuror.

N-ai făcut tu Dreptul, dar văd că încerci să faci dreptate, într-un fel.

Da, mă străduiesc să respect legea şi tot. Fac tot posibilul să fiu în norme, dar Dumnezeu îmi dă peste nas deseori şi îmi arată că pot şi eu să greşesc.

Revenind la sister, ea era îmbrăcată extraordinar de frumos. Foarte modest, în sensul că avea întotdeauna o fustă plisată, dar care stătea foarte bine pe ea şi o bluză frumoasă, cu un pic de broderie sau cu un mic volănaş. Avea vreo 75 de ani când am cunoscut-o eu, a venit aici după ce a ieşit la pensie. Şi o tot întrebam de unde a luat hainele, cum de se îmbracă aşa frumos pentru că ea niciodată nu mergea în magazine şi nici nu avea neapărat o viaţă personală obişnuită. Şi de fiecare dată îmi spunea că sunt cumpărate de sora Paula, de la Charity Shop. Eu ziceam da, da, dar habar n-aveam ce e acela.

Au trecut anii, sister a murit în 2013, iar mie mi se părea că se dărâmă Budimexul şi m-am apucat să scriu la mănăstire, să trimită aici pe cineva. Au venit 2 măicuţe, au stat un an, s-au convins că ce fac eu e foarte bine şi că sunt un continuator bun al poveştii aceleia. Apoi am ajuns eu la mănăstirea din Scoţia de unde plecase sister, atunci am văzut charity shop-urile, în 2014.

Dar ce făceai la spital?

Mă ocupam împreună cu sister de copiii abandonaţi în spitale. După ce beam un ceai luam spitalul la mână, fiecare etaj. Sister mergea în fiecare dimineaţă pe secţii şi ştia care sunt mămicile sărace, era o colaborare foarte bună şi cu infirmierele şi cu asistentele, care veneau şi cereau pamperşi, haine, ce era nevoie. Ne ocupam de toate cazurile sociale.

Erai, la rândul tău, un copil. Ce simţeai când vedeai toate cazurile acelea?

Ca toţi adolescenţii, şi eu mă simţeam neînţeleasă, aveam şi eu problemele mele în familie. Şi când mergeam acolo simţeam de fiecare dată că problemele mele sunt mult mai mici comparativ cu problemele lor şi mi-am zis atunci că făcând asta pot să ajung să iubesc şi oamenii mari şi copiii. Aveam eu în cap o chestie din asta filosofică, cum avem cu toţii la vârsta aia. Aşa am ajuns la concluzia că problemele mele sunt mici şi în continuare Dumnezeu are grijă să-mi arate asta şi că eu sunt foarte fericită şi foarte norocoasă cu tot ceea ce am în jurul meu şi cu toţi oamenii care s-au coagulat în jurul proiectelor noastre.

Raluca Tănase

Tu vorbeşti despre problemele tale mici, dar ai avut o încercare serioasă.

Asta se întâmplă când ţii prea mult în tine, nu? Da, la 23 de ani am avut un cancer tiroidian destul de greu, că se întinsese şi pe sistemul limfatic, dar am trecut şi peste asta. Eu râd despre mine, fac haz de mine şi spun că eu pot să reprezint toate categoriile sociale şi pot să înţeleg destul de multe din problemele cu care se confruntă oamenii.

Cum a fost în perioada aia, când tu te-ai transformat din voluntar în pacient?

Eu mai fusesem pacient la 16 ani. Îmi propusesem să nu mai ajung la spital în felul acesta, că am stat atunci foarte multe luni şi cred ăsta a fost lucrul care m-a enervat cel mai tare, că am ajuns din nou în poziţia asta. Iar povestea asta a durat vreo 2-3 ani, cu un an de tratamente grele. Dar cumva m-am condensat atunci şi nu m-am gândit nicio clipă că o să mor sau că n-o să rezist. Am fost aşa, ca-n filme, când vezi cum sunt oamenii aceia care se detaşează şi îşi păstrează toate resursele, aşa am fost şi eu. Şi, cumva, păstrându-mi resursele şi întorcându-mă la mine – am luat o decizie foarte importantă. La recomandarea unei prietene mi-am luat un fel de an sabatic. N-am rămas în Bucureşti, că nu mă puteam abţine şi sigur mă apucam eu să fac ceva. Dar nu m-am dus nici spre casă pentru că voiam să rămân eu cu mine. M-am dus undeva la jumate, am închiriat o garsonieră şi am stat acolo, ca un pensionar.

De atunci nu mi-am mai permis chestia asta. Când m-am întors de acolo m-am apucat imediat de treabă, în 3 luni am făcut un cabinet stomatologic pentru persoanele sărace, mi-am dat dizertaţia pe care o amânasem câteva luni.

Pare că eşti neobosită.

Ba sunt foarte obosită. Sau îmi place să mă ţin obosită ca să pot să mă vait. (n.r.: râde)

Raluca Tănase

Şi totuşi tu nu te vaiţi. Vorbeşti despre toate de parcă ar fi ceva firesc tot ce faci şi ce ţi se întâmplă.

E firesc pentru mine. Probabil că lecţia de după partea cu cancerul a fost că trebuie să fac lucruri care să rămână-n urma mea. Făcusem şi înainte, fac şi de atunci neobosit. Nu am făcut lucruri mari, că nu am mers pe principiul ăsta. Am sădit ce am putut eu mai bine în oameni, am ajutat oameni în mod personal. N-am clădit nimic, n-am nici clădire pentru asociaţie, n-am făcut nimic din punctul ăsta de vedere, dar am investit foarte mult în oamenii care erau la momentul ăla în jurul meu.

Vorbeşte-mi puţin despre proiectele pe care le-ai făcut.

Din 2013 am început Voluntar în spital, care nu era doar partea asta de voluntariat. Însemna mai tot ce se poate spune despre partea caritabilă acolo, adică evenimente pentru copii, am construit un parc în spate la Marie Curie, am adus un leagăn pentru copiii cu dizabilităţi, în care se puteau urca copiii cu tot cu cărucioare. Pe lângă serviciul de voluntariat din cadrul spitalului Marie Curie, am făcut săli de joacă în sălile de aşteptare unde copiii erau preluaţi din tineri voluntari, în special liceeni şi persoane care puteau veni dimineaţa. A fost o muncă titanică pentru că să ţii 2 săli de joacă, de luni până vineri, deschise cu ajutorul voluntarilor care veneau 2 ore, necesita o programare minuţioasă. Părinţii şi voluntarii trebuiau să ştie la orice oră unde este un alt voluntar sau unde este copilul lor. Luni, miercuri, vineri şi sâmbătă erau activităţi în centrul de recuperare. După aceea erau activităţi la marginea patului, seara. Acolo mergeau alţi voluntari, cei care erau trecuţi de 20 de ani, aveau o anumită independenţă – mergeau şi lucrau cu copiii, citeau poveşti. Din 2016 a apărut programul cu mămicile – un voluntar stătea cu copilul şi un psiholog stătea cu mămica. Am amenajat acolo un spaţiu intim, ca un fel de cabinet, unde se putea discuta. Era o chestie foarte frumoasă pentru că nimeni nu se gândise până atunci prin ce trec mămicile alea. În 2017 a apărut povestea cu cinematograful într-un spital. Asta nu a fost ideea mea, a fost a unui voluntar, dar a fost delicat s-o punem în practică.

Încă de la început am avut grupuri de voluntari – un lucru lăsat moştenire de sister – copii de la un liceu din Scoţia care veneau câte 10 oameni, 2 ture, să facă voluntariat în România. Am luat televizoare, frigidere, cât s-a putut că eu nu mă compar cu alte organizaţii. Dar chestii din astea mici – apă, pamperşi – duceam mereu.

Am făcut diplome speciale pe care doctorii să le dea copiilor la finalul consultaţiilor. Am făcut pliante cu spălatul bebeluşului, cu hrana, cu educaţia potrivită.

De unde atâţia bani?

Păi, nu existau! Şi nici acum nu există foarte mulţi bani. Pe vremea aia ne aduceau oamenii. Cineva îmi dădea scutecele, cineva îmi dădea materialele, cumva reuşeam să facem rost de toate. Asta în timp ce lucram. Din banii mei făceam ce făceam. Am avut noroc să primesc un spaţiu lângă spital, unde se întâlneau voluntarii. Acum nu mai am. Problema spaţiilor în instituţiile astea e gravă, sunt la fel de valoroase ca locurile de parcare la Unirii. Am făcut totul cu oameni.

În 2014-2015 am făcut o chestie foarte tare. În America era o fetiţă cu cancer, Jessie. N-a învins, dar în perioada aceea în care lupta cu cancerul s-a dus acasă, a luat nişte borcane de plastic, şi-a pus toate jucăriile mici ale ei şi a făcut nişte borcănele de bucurie, Joy Jars. Am făcut şi eu campania asta, Joy Jars Romania şi oamenii, prietenii mei îmi aduceau chestii mici, care puteau intra într-un borcan de 3 litri din plastic, cu etichetă şi le dădeam copiilor. N-am avut însă niciodată succes, să spun povestea mea şi a voluntarilor, unor oameni care să poată ajuta, să investească în ceea ce facem noi. Nu am avut niciodată o echipă de promovare sau una de strângere de fonduri. Noi am făcut totul.

Trebuie să vorbim şi despre asta.: sunt mulţi oameni care spun că ar vrea să ajute, dar trebuie să şi trăiască. Cum se pot împăca toate?

Când te ocupi de o zonă de genul ăsta şi mai şi lucrezi, fie nu poţi să faci foarte bine, fie consumi foarte, foarte multe resurse, din tine în primul rând. E foarte greu de dus. Eu am dus asta vreo 6-7 ani şi până la urmă n-am mai putut s-o fac.

La ce-ai renunţat ca să poţi face lucrurile bine aici?

Pentru Taica Lazăr, nu mai vorbesc de altele, am renunţat acum vreun an, doi, la posibilitatea de a fi conducătorul unei organizaţii foarte mari din România, pe foarte mulţi bani – pentru mine, nu ştiu cum e pentru alţii. Era un fel de cam orice îşi doreşte orice om din zona asta să ajungă la un moment dat.

De ce-ai refuzat?

Aveam de ales între munca mea – îmi vine să plâng pentru că nu e uşor – aşa, între munca mea şi toate sacrificiile de-o viaţă, plus familia pentru că însemna să nu mă mai pot ocupa de familie, nu mai aveam timp de soţ, de copil şi am ales calea mai grea. A fost foarte grea decizia. De Taica Lazăr n-a ştiut nimeni timp de 2 ani. Am muncit fizic enorm şi nici nu vreau să-ţi spun cum am plătit chiria în primii 2 ani, dar a trebuit s-o fac. Nu merge să începi lucrurile şi să le laşi neterminate.

Pe lângă costuri, ce alte piedici ai avut ca să pui pe picioare Taica Lazăr?

În primul rând eram în partea cealaltă, pe Radu Vodă şi am făcut magazinul cu ultimii bani pe care îi mai aveam în asociaţie. De ce l-am făcut? Se schimbase legea, nu mai puteai primi niciun fel de sponsorizare din partea firmelor şi mi-am dat seama că, deşi eu nu cheltui mulţi bani, dacă nu am măcar un angajat, 2, moare totul. Voluntarii, oricât ar fi ei de voluntari, trebuie coordonaţi şi ei. Iar dacă o iei matematic, un salariu te costă cel puţin 4000 de lei pe lună. Sunt mulţi bani pentru o asociaţie. Şi cum oricum îmi doream să fac partea asta cu charity shop-ul, m-am gândit că asta ar fi soluţia. Pe mine Dumnezeu mă inspiră sau mă salvează, nu ştiu exact cum face, mă iubeşte şi îmi dă idei bune, potrivite cu timpurile. Voluntariatul în spital a fost o idee foarte bună şi a fost de folos, dar acum nu mai are cum să se desfăşoare. Iar acum e partea asta cu Taica Lazăr, cu tot ce înseamnă el – a devenit mult mai mult decât mi-am imaginat eu.

Cum funcţionează?

La început asta am vrut, să facem ceva să utilizăm şi lucrurile pe care le primeam şi nu se potriveau să fie donate, să continuăm practic Voluntar în spital cu ajutorul Taica Lazăr şi să salvăm lucrurile care puteau fi salvate, dar nu erau potrivite. Din fericire, Taica Lazăr a născut şi alte proiecte foarte drăguţe. Nici nu-mi treceau mie prin cap că o să fac treburile astea.

Am deschis magazinul în primă fază pe cealaltă parte de Piaţa Unirii, dar nu ştiam la ce să mă aştept. L-am făcut un boutique, cu fotoliu, cu şemineu, cu cărticele aşezate frumos. Foarte frumos arăta! Nu intra nimeni. Mai mult, noi eram la un demisol şi treceau oamenii pe stradă, o mulţime, dar toată lumea se uita în jos, nimeni nu ridica privirea. Vitrina noastră era foarte frumoasă, aici nu am apucat să o mai amenajăm aşa, iar oamenii nu intrau. Fie nu ne vedeau pentru că erau adânciţi în grijile lor, fie că ne vedeau şi credeau că e un magazin de lux. Aşa ni se zice şi aici, la sediul nou, deşi aici e mult mai auster.

Revenind, timp de 2 ani de zile n-a intrat nimeni acolo până când am cunoscut o domnişoară care a organizat la noi o întâlnire cu mai multe fete care lucrau în distribuţia de cosmetice. După ce a plecat de la Taica Lazăr una dintre fete s-a apucat şi a distribuit în vreo 800 de grupuri povestea noastră. Cum spuneam, la noi totul se întâmplă cu oameni, oameni obişnuiţi care vin către noi într-un fel sau altul. Atunci, după 2 ani de zile, am ajuns brusc de la 1500 de like-uri pe pagina de Facebook la vreo 7.500. Tot din partea oamenilor a venit şi partea asta de rezervare a produselor, că tot întrebau dacă pot face asta. Din păcate n-am reuşit să rezolv partea asta cu livrarea pentru că ar însemna să angajăm alţi oameni şi nu avem cum în acest moment. Noi suntem 3 oameni aici: doamna Mirela este voluntară şi vine de câteva ori pe săptămână, dar munceşte extraordinar de mult, doamna Silvia este psiholog şi vine şi dânsa aici să ne ajute.

Raluca Tănase şi Silvia Biba

Principiul e foarte simplu: tot ceea ce se întâmplă şi tot ce se vede sunt lucruri ieşite din colaborarea cu oamenii şi din ce-a venit la mână, ca să zic aşa. Oamenii vin şi donează lucruri – din varii motive: unii se reorganizează, unii au prea multe lucruri, unii vor să scape de nişte amintiri, unii s-au îngrăşat, alţii au slăbit.

Dar, să precizăm, vorbim de lucruri bune.

Lucruri foarte bune. Păstrăm doar lucrurile noi. Eu încerc să-l ţin la un anumit nivel, ceea ce prin Anglia ar fi un charity shop de lux că sunt şi pe acolo magazine cu haine de la vedete. Eu nu am haine de la vedete, dar încerc să-l ţin în felul acesta. Aşa că lucrurile pe care le primim trebuie să fie foarte, foarte bune, curate. Cam 10% din ce primim se pretează pentru magazin, restul lucrurilor bune merge direct în comunităţi. Iar din cele 10 procente rămase în magazin se vând poate 3 sau 4 procente şi când schimbăm marfa, ce rămâne merge tot spre comunităţi.

Sigur, primim şi cărţi mai vechi, de exemplu, dar trebuie să fie de interes. Cu manuale sau caiete utilizate nu avem ce face. Eu nu vreau să primesc donaţii ce nu pot fi folosite, pentru care să fiu nevoită să fac alte drumuri ca să le pot recicla. Poate sună dur, dar asta e realitatea.

Ce-ţi lipseşte? Sigur, e nevoie de multe lucruri, dar de ce ai nevoie acum pentru ca lucrurile să meargă mai bine?

În momentul ăsta cea mai mare nevoie a mea – pentru alţii pare mică, dar pentru noi e foarte mare – este un mijloc de transport, o dubă cu care să pot duce donaţiile acolo unde e nevoie de ele. Am un voluntar, soţul unei alte voluntare care e cu noi încă de la început, dar cât să apelez la el? Eu sunt în stare să duc săptămânal lucruri în comunităţi, acolo unde e nevoie de ele. Am nevoie de ajutor pe partea de comunicare, să putem transmite mai departe lucrurile pe care le facem şi ce mai avem nevoie.

Am nevoie ca lumea să înţeleagă că Taica Lazăr e un cerc al faptelor bune. Pe de o parte tu donezi, îţi îmbunătăţeşti viaţa, te simţi bine că ajuţi, iar eu îi cer omului ceva de care se poate dispensa, de care poate el nu mai are nevoie. Omul face o faptă bună fără să simtă neapărat în buzunar, că vremurile sunt grele. Iar în magazin preţurile sunt foarte mici pentru ca oricine să-şi poată cumpăra lucruri de calitate. O fată care munceşte poate pe 1000 de lei nu a avut niciodată posibilitatea să-şi cumpere pantofi Musette, de exemplu. Aici a venit şi i-a luat cu 150 de lei. Sau cum şi-a luat o doamnă ieri, pantofi Calvin Klein la 120 de lei. Unde găseşti aşa ceva? Avem rochii de mireasă la preţuri excelente, rochii purtate câteva ore şi care arată impecabil. Avem campania de reciclare de mărţişoare.

Dar de mutat de ce aţi mutat magazinul?

Acolo era spaţiul foarte mic. Închiriasem noi şi deasupra, dar nu puteam face faţă nevoilor pandemiei. Aveam nevoie de un spaţiu suficient de mare, în care oamenii să se poată plimba fără să se apropie foarte mult, dar şi de spaţiu mai mare de depozitare.

Iar mutarea a dat naştere altor proiecte: au început să vină la noi oamenii din zonă, oamenii singuri, oamenii fără adăpost care vin o dată pe lună să se îmbrace.

Faci voluntariat de 18 ani. Cum vezi evoluţia în zona asta?

La nivel de societate, de masă, încă nu se face diferenţa între voluntariat şi un angajat. Mulţi oameni încă nu înţeleg că voluntariatul este voluntariat, pe de o parte. Pe de altă parte poporul român şi-a ajutat mereu aproapele şi eu cred că va face asta întotdeauna. Şcolile, universităţile au început să aprecieze aceste activităţi.

Treaba asta cu pandemia a schimbat şi ea lucrurile. Eu cred că oamenii au deschis ochii la treaba asta cu ajutorul, faţă de ceilalţi. Uite, în perioada asta noi nu ne mai putem duce în spitale, aşa că voluntarii noştri au făcut o carte de colorat. Aceasta va intra într-un pachet steril, cu culori, mască şi dezinfectant, iar pacheţelul ăla va ajunge la copiii din spitale.

Tot aici, la Taica Lazăr, am făcut şi un hub comunitar prin care ajutăm oamenii să expună lucruri. Avem acest sculptor despre care se zice că face lucrări ca Brâncuşi, un pictor de aici din cartier care pictează minunat, copii care pictează, putem face lansări de carte. De principiu, un om care are nevoie de un spaţiu pentru a expune sau a lansa ceva, noi încercăm să îl ajutăm. Puteam noi face lucruri şi mai frumoase, dar ne opreşte pandemia acum. Mie mi-a oprit munca de-o viaţă de la Marie Curie şi nu îmi pică deloc bine, dar se deschid alte porţi. E clar că trebuie să ajut în alte zone în acest moment.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO