Florin Bucuțea, copilul care ascundea ștergarele și farfuriile de pe pereți ale bunicilor, azi tânărul care dă viață poveștilor, construind biblioteci în satele uitate de lume

Sunt tineri care sunt speranță ai țării noastre și care fac bine în societatea românească. Sunt tineri care încă luptă pentru patrimoniul nostru material în detrimentul altor bunuri materiale cu care alții vor să defileze. Sunt tineri care încă cunosc valoarea portului tradițional românesc și știu că reprezintă cel mai frumos dar lăsat de către străbunii noștri. Sunt tineri care nu își uită originile și se întorc la ele, în urbea lor natală, acolo unde vor să facă lucrurile să se miște. Sunt tineri pentru care rădăcinile de unde se trag sunt cartea lor de vizită și pașaportul cu care umblă în lume.

 Sunt tineri care vor să navigheze frumos și sănătos prin viață, dar să rămână ceva în urma lor. Unul dintre aceștia este Florin Bucuțea, un tânăr dăișorean, care a plecat în Brașov, la oraș, pentru a face studiile, dar care, după finalizarea lor, s-a întors acasă, în satul lui poveste cu oameni de poveste pentru a scrie sau rescrie povești.

Săpând și scormonind în istoria și trecutul satului Dăișoara, Florin a aflat că a fost o bibliotecă a satului cândva, uitată deja, care a ars, unde unele cărți au mai putut fi salvate de flăcări. Totuși, nu mai erau atât de prețioase, poate, dacă erau aruncate într-o pivniță, acolo unde le-a găsit tânărul și nu erau fructificate în niciun fel. Astfel, a sădit în mintea sa ideea de a face o campanie cu strângere de fonduri, dar fondurile să fie cărți. Iar astăzi, lucrează la a șasea bibliotecă rurală. A avut nevoie doar de oameni buni la inimă, săritori.

Florin Bucuțea a dat din nou viață locului său natal și nu doar că a creat o bibliotecă în care copiii au acces la cărți și în care li s-a deschis apetitul pentru lectură mai mult. Tânărul a deschis și un muzeu al costumelor și tradițiilor populare. L-am invitat la șezătoare să colindăm prin trecutul lui, să depănăm amintiri din vemea copilăriei, să stăm la vorbă despre valorile cu care a crescut în sânul familiei și momentul când a început să aprecieze tradițiile și obiceiurile românești și să împărtășească cu cititorii proiectele în care s-a implicat și pe cele care le ticluiește în prezent.

Florin Bucuțea:„ De la părinți am învățat să dăruiesc.”

Florin, îmi pare bine! Hai să facem cunoștință! Cine este omul Florin? Care este „pașaportul” cu care ieși în lume?

Sunt un om, un fiu, un frate, un nepot, un prieten, un iubit, un tânăr de 27 de ani sociabil, entuziast, bucuros. 

Te onorează apelativul fiu al părinților tăi, garantat. Ce principii ți-au insuflat ai tăi și mergi la braț cu ele prin lume?

Mă onorează faptul că le sunt fiu și că ei îmi sunt părinți. De mic mi-au oferit libertatea de a alege, încrederea de a fi autentic și natural. Îmi aduc aminte mereu când îmi spuneau și îmi spun să fiu bun, indiferent de cei din jurul meu, să ofer respect și să fiu mai mult decât să am. De la ei am învățat să iubesc și cu toată inima o spun ca mi-aș dori să am o viață  de cuplu precum a lor, alături de ei am învățat să mă bucur de ce am la momentul în care am și să fac un paradis din locul în care sunt. De la ei am învățat să dăruiesc, să ofer și să îmi dau voie să fiu. Să inspir viața cu toți porii, să îmi iau pauze și să mă bucur de ele, să muncesc dacă am un vis în care cred, să pun suflet în ceea ce iubesc si să nu renunț. Orice ar fi, să nu renunț. 

Care apelativ te mai onorează din cele enumerate mai devreme?

Cu siguranță “frate” si “prieten”. Am o relație foarte bună cu sora mea pe care o prețuiesc și îi sunt mereu în umbră. Viața mea n-ar fi fost niciodată atât de plină fără prezența ei. Prieten pentru că eu încă cred în sinceritate și demnitate, le ofer și deseori mi-am lăsat activitățile mele deoparte pentru a fi alături de oameni. Petreceam nopți pe tren ca în zorii zilei să fiu în locul în care voiam și să urez un “la mulți ani”. Fugeam și reușeam să fiu în trei locuri în aceeași zi doar pentru a fi acolo, la o bucurie, la un necaz sau doar la o poveste de juma’ de oră. Timpul este cel mai prețios lucru pe care eu îl pot primi, și la randul meu pe care îl pot oferi. 

De la părinții tăi sau în sânul familiei tale largi ai învățat să respecți tradițiile, să iubești cultura, să înțelegi că acestea sunt valorile țării noastre? Ce-mi poți mărturisi?

Pff! Daca ți-as spune că la grădiniță plângeam când ai mei mă îmbrăcau românește la serbări, m-ai crede? Deși de mic copil eram înconjurat de tradiții, de cultura populară, de folclor, târziu am ales să văd. Să observ, să înțeleg. Asta poate pentru că mi-am început școala în mediul urban și m-am rupt de ceea ce însemna satul și ale lui bucurii culturale. În vacanțe veneam, dar mă simțeam străin de tradiții, voiam să îi ascund bunicii ștergarele și să dau jos de pe pereți blidele (farfuriile) pictate. Acel târziu s-a întâmplat ca un click în mintea mea, în primăvara anului 2014. Nu îmi explic nici astăzi ce a putut produce asta, poate dorul de acasă fiind la liceu în Brașov, poate faptul că am avut un mijloc prin care m-am conectat cu viața asta de la distanță și anume aparatul foto și pasiunea pentru fotografii pe care mi-am dezvoltat-o pe ulițele din sat. Sau poate Dumnezeu care a crezut că e momentul să mă aplec asupra culturii si a tradițiilor. Nu știu din care motiv dar știu un lucru: sunt recunoscător.