Fondatoarele editurii Black Button Books: „Oamenii încă preferă să plângă pe hârtie”

Ana Bulgăr, Elena Marcu şi Anca Dumitrescu sunt cele trei fondatoare ale noii edituri Black Button Books. S-a vorbit despre lansarea acestei mici edituri axate pe cărţi cu subiecte „controversate”, care să provoace dezbateri în spaţiul public, ca despre un act de curaj. Sau un fel de „donquijotism”. Însă, la mai puţin de două luni de la lansare, cele trei antreprenoare îşi asumă nişa pe care şi-au ales-o şi îşi doresc ca editura să se dezvolte pe aceleaşi principii. Am vorbit despre curaj editorial, despre cărţi scrise cu sufletul, despre starea cărţii tipărite şi rolul editurilor mici pe marea piaţă de carte.

S-a vorbit despre lansarea acestei edituri ca despre un act de curaj în contextul cultural actual, căci  toată lumea zice „cultura în România e praf”…  Aşa stau lucrurile? Cum e contextul cultural, de fapt? A fost în cazul vostru un act de curaj?

Elena Marcu: Cultura nu e praf, cultura e ok, doar că nu o accesează câţi oameni ar trebui (râde). Probabil că au văzut lansarea ca pe un act de curaj pentru că a fost puţin diferit şi spaţiul în care am organizat evenimentul şi genul de discuţie care s-a purtat. Şi cărţile sunt un pic diferite, subiectele mai spinoase… deci probabil de aceea s-a spus asta. Suntem „trei gagici”, ceea  ce se pare că la noi e o mare chestie…

Ana Bulgăr: Da, e o mare chestie! A fost o aventură cumva demonstraţia că suntem trei femei care se pot înţelege şi care pot să pornească o afacere. Act de curaj… eu îl văd mai degrabă din perspectiva faptului că nu foarte multă lume mai pune mâna pe o carte. În ziua de astăzi preferi mai degrabă să îţi digeri cumva toate experienţele la nivel digital, mai mult decât pe hârtie. De aici şi zona de titluri pe care le avem la Black Button. Sunt genul de cărţi pe care nu ai cum să le trăieşti pe internet. Te duc într-o zonă de dezbatere, atât tu cu tine, dar şi cu ceilalţi. Şi cred că asta mi-a plăcut mie cel mai mult la noi.

Elena: Şi te duc cumva în viaţa reală. După ce le citeşti îţi dai seama că, de fapt, eşti înconjurat de tot felul de lucruri pe care le-ai citit în cărţile respective, dar poate nu te-ai gândit la ele neapărat ca la nişte lucruri care te-ar afecta sau care păreau cumva că sunt mai distante decât sunt de fapt.

Adică voi credeţi în cartea print dar pentru un anumit gen de public? Sau cum e publicul vostru?

Ana: Avem un anumit gen de subiecte. Nu ştiu dacă mai ţineţi toate acele self-help-uri, care erau la un moment dat pe toate domeniile. Nu cred că le mai vezi în print. Genul acesta de conţinut mai uşor s-a dus în digital, însă întotdeauna o să rămână zona subiectelor care sunt importante şi care rămân pe hârtie. Le trăieşti altfel.

E vorba mai degrabă despre o lectură a experienţei interioare?

Ana: Despre starea în sine, da… Să stai cu o carte în mână nu are cum să fie înlocuit de tabletă, pentru anumite subiecte, din punctul meu de vedere.

Se spunea chestia asta şi despre print, despre presa tipărită… până la un punct…

Elena: Partea asta cu „până la un punct” e interesantă… Până la urmă eu cred că oamenii încă preferă să plângă pe hârtie, nu în faţa calculatorului. Cred că sunt şi subiecte pe care e mai complicat să le digeri la o lectură de 5 minute în faţa calculatorului. Îţi iei cartea şi îţi iei timpul cu ea, pentru că nu sunt tocmai cele mai uşurele, şi atunci, probabil că e mai bine să îi acorzi ceva timp de gândire şi lectură.

Voi când citiţi?

(Împreună): Tot timpul!

Elena: Ăsta e job-ul nostru! (râsete)

Şi atunci când nu citiţi pentru job? Sau nu mai e o linie clară?

Anca: De fiecare dată când avem timp liber – eu cel puţin, indiferent că e dimineaţa sau seara, dacă am un moment de linişte, citesc.

Încerc să îmi dau seama dacă v-aţi gândit la editura asta având în vedere modul în care priviţi voi cartea, cum o simţiţi şi cum vă raportaţi la lectură în general sau dacă aţi avut în vedere un anumit tip de public… 

Ana: Nu, la mine clar a fost personal. Cred că şi la fete la fel. Adică „ne rodeau” nişte subiecte şi trebuiau să existe pe piaţă. Eu, personal, am o poveste pe care încă n-am spus-o nimănui. Tatăl meu citea foarte mult, citea încontinuu şi când era un pasaj important într-o anumită carte tot timpul îşi îndoia colţul de sus sau colţul de jos ca să poată se revină şi să revadă pasajul respectiv. Iar pentru mine este acum este extrem de frumos să recitesc cărţile din biblioteca părinţilor mei şi să caut să văd unde e colţul îndoit, ce îl interesa, ce se întâmpla în pagina respectivă, care era ideea de acolo… E cu totul şi cu totul altceva decât orice altă formă în care ai citi. E foarte personală cartea.

Elena: Dar, pe lângă maniera în care vedem cartea, cred că ne-a legat mai degrabă maniera în care vedem lumea, că de fapt sunt aceleaşi lucruri care ne interesează, aceleaşi lucruri pe care le vedem problematice şi am vrea să fie cumva dezbătute şi cunoscute şi ar trebui la un moment dat rezolvate. Desigur nu putem să spunem că vom reuşi 100% în această misiune, dar avem şi noi un rol de jucat, şi cam acesta ar fi.

Deci care e zona în care vreţi să mergeţi? Definiţi-mi zona aceasta de cărţi foarte necesare.

Elena:  Practic este zona de subiecte de care ne lovim în fiecare zi, dar nu neapărat frontal –  de la egalitate între genuri la rasism, la problemele emigranţilor, la tot felul de adicţii – o mulţime de lucruri care ne înconjoară cumva, dar pe care nu le găsim neapărat în cercurile imediat apropiate şi atunci avem tendinţa să le ignorăm cumva, cu iluzia că nu ne afectează în nici un fel.

Ana: Toate schimbările din societatea de acum. Uite, să luăm alegerile din SUA, că au reuşit să aducă la suprafaţă toate subiectele astea despre care fiecare are o opinie, dar cât de informată e… asta e cu totul şi cu totul altă poveste. Sau să vorbim de capacitatea oamenilor de a se mai pune în pielea altcuiva, apropo de rasism şi toate celelalte probleme sociale de azi. Din punctul meu de vedere, tot ce am publicat reuşeşte să te transpună în pielea celuilalt. De-asta ajungem din nou cumva tot la intimitate, pentru că nu este uşor, nu este un exerciţiu foarte confortabil să priveşti lumea prin alţi ochi şi să îţi acorzi timpul de reflecţie, să vezi dacă ai înţeles ceva din toată povestea aia sau nu.

Elena: Şi să nu-ţi fie livrată ca o lecţie, ca genul de carte academică, unde vezi teoretic ce se întâmplă: „da, s-au făcut multe studii şi, uite, procentul x şi procentul y spun că ne afectează societatea în felul cutare”. Nu, e mult mai personal de atât. Sunt experienţele unor oameni care asta trăiesc, care de asta sunt înconjuraţi, lucrurile astea îi afectează şi, de fapt, ne afectează pe toţi, doar că e mai simplu cumva să le înţelegi empatic decât teoretic şi academic.

Deci sunt cărţi care stârnesc empatie prin felul în care sunt scrise sau sunt „spuse”, de fapt?

(Împreună): Noi aşa spunem despre cărţile noastre.

Hai să ne întoarcem la început. De la ce idee sau de la ce carte a pornit proiectul vostru?

Anca Dumitrescu: N-a pornit de la o carte, a pornit de la o dorinţă de a face un proiect în care să traducem nişte cărţi pe care le iubeam foarte tare şi care lipseau de pe piaţă.

Voi fiind cititoare de carte internaţională…

Anca: Da, fiind cititoare şi fiind de câţiva ani buni în domeniul editorial. Deci ştiam domeniul, ştiam cum se mişcă lucrurile, ştiam şi ce lipseşte, ştiam şi ce doream noi foarte tare să nu mai lipsească…

Elena: … şi de ce lipseşte – de-aia ne spune toată lumea că suntem inconştiente sau curajoase.

Adică? De ce lipsesc cărţile astea?

Anca: Pentru că există o categorie de teme şi de genuri – cum e proza scurtă – cărora li se pune eticheta „nu se vinde”, „nu se citeşte” sau „se citeşte mai puţin” sau „se vinde greu”, şi atunci, chiar dacă unele dintre cele mai mari edituri publică nişte autori pe care i-am publicat şi noi, noi îi publicăm cu proză scurtă, de exemplu. Dar e un cerc vicios aici: nimeni nu publică, dar dacă nu publici de unde să fie cerere. Şi atunci, pentru că sunt nişte cărţi în care am avut foarte mare încredere noi, toate, am spus „trebuie să încercăm, nu se poate!”.

Elena: Şi mai sunt şi subiectele, pentru că încă există edituri care vor cumva să rămână neutre când vine vorba de subiecte dintr-astea, dacă implică nişte potenţiale dezbateri e foarte greu să faci damage control.

Dar care e teama? Ce s-ar putea întâmpla, de fapt, dacă o editură publică o carte controversată, să zicem?

Elena: Păi, o editură foarte mare (care este generalistă, de obicei) publică şi pentru feminista radicală şi pentru ortodoxul radical, să spunem. Şi atunci când intră în nişte subiecte de genul ăsta e posibil ca două părţi ale publicului aceleiaşi edituri să intre cumva într-un soi de conflict – pe social media şi nu numai – şi e foarte complicat să iei o poziţie care să-i împace pe toţi. La noi e foarte clar, a fost o alegere personală, ştim exact unde ne poziţionăm şi toată lumea ştie exact unde ne poziţionăm – şi noi, şi autorii noştri şi cărţile noastre.  

Ana: În general lumea stă în zona neutrului sau a explicaţiilor, nu îşi asumă părţi, nu e de partea unuia sau altuia.   

Eu ca cititor, spre exemplu, caut mai degrabă autorul în librării, nu caut editura. Desigur, pot prefera o editură pentru că publică poezie sau pentru calitatea grafică… Dar credeţi că e atât de conştient publicul de ceea ce face o editură la acest nivel?

Elena: În măsura în care editurile mari şi-au creat o reputaţie pe anumite zone. De exemplu, majoritatea, dacă nu se duc să caute un titlu anume sau un autor anume, şi caută o carte de beletristică, se vor duce probabil la Polirom sau la Humanitas, pentru că pe asta şi-au creat ei o reputaţie. Dacă vor ceva pe non-fiction se vor duce la Publica sau… în sensul acesta. E o asociere aproape imediată cu brandul. 

Ana: Dar şi noi am ales titlurile pe care le-am ales ţinând cont că şi pentru noi va fi o asociere până la urmă.

Anca: Absolut! Este super-asumată.

Deci nişa se asociază brandului foarte clar la voi.

Ana: Da. Categoric.

De ce i-aţi zis Black Button?

Anca: Am vrut să fie un nume care să exprime o chestie foarte simplă şi, în acelaşi timp, esenţială. Ne-am dus cu gândul la nasture, o chestie care ţine lucrurile împreună, deşi nu îl bagi în seamă foarte tare, nu-ţi sare în ochi de fiecare dată…

Elena: Şi care e la fel. E timeless, practic. Era la fel de util şi pentru soldaţii din Primul Război Mondial, şi pentru mine azi.

Cum se aşază editurile mari cu editurile mici? Cum e să intraţi pe o astfel de piaţă, cum vă poziţionaţi?

Anca: Între editurile mici (râde).

E o „luptă” între editurile de pe piaţă?

Anca: Nu e o luptă. Practic poziţionarea o faci în momentul în care intri în librărie. Dacă librăria spune „vreau să am şi cărţile tale pe raft”, aia e! Nu e atât de important câte cărţi de la alte edituri mari sunt pe rafturile respective.

Elena: Singura „luptă”, practic – dar care nu ţine de noi -, este la poziţionare. Poziţionarea la raft. Pentru că în mod evident atunci când ai un volum foarte mare de noutăţi şi eşti o editură care vinde foarte bine în mod evident cărţile nu îţi vor intra imediat „pe cant”, cum există riscul la editurile mici. Dar în general, sau cel puţin în cazul nostru, am avut norocul să dăm peste oameni foarte deschişi la minte, care ne-au ajutat foarte tare şi au expus cărţile noastre foarte bine şi au fost extrem de deschişi la colaborare, deşi în mod normal unii dintre ei nu lucrează cu edituri atât de mici, care au doar 7 titluri. Aşteaptă să fie măcar 15.

Aş vrea să îmi povestiţi un pic despre colecţia CTRL+F de la Black Button Books.

Anca: F vine de la ficţiune şi nu de la Freeman (râde), aşa cum am mai fost întrebate. Colecţia este coordonată de John Freeman, în sensul în care ne sfătuim cu el şi avem o serie de autori care ne plac şi nouă şi lui, şi atunci e un dialog continuu între noi şi el, nu e o chestie prescrisă de la el în genul „faceţi asta, şi asta, şi asta”, dar este un dialog absolut benefic pentru noi, mai ales acum la început de drum. Şi este şi o chestie valoroasă din punct de vedere cultural. Asta ar fi colecţia: proză scurtă contemporană.

Şi va continua?

Anca: Va continua, absolut. Vom continua să aducem titluri în colecţie.

Va fi colecţia de bază a editurii sau ce mai pregătiţi?

Anca: Editura are două mari direcţii la fel de importante: cea de fiction şi cea de non-fiction. Nu vom publica doar proză scurtă, avem şi romane… Nu excludem nici un gen literar, doar că, într-adevăr, una dintre chestiile pe care ni le-am propus a fost să avem o colecţie puternică de proză scurtă, tocmai ca să ieşim din zona asta de „interdicţie” a prozei scurte (râde).

E un fel de răţuşca cea urâtă…

Anca: Exact. Sunt cărţi extrem de bune care n-au fost publicate doar din acest motiv: pentru că e proză scurtă.

Eu nu prea înţeleg de ce nu s-ar vinde proza scurtă.

Ana: Nici noi. De-aia ne şi ocupăm de asta (râde).

Anca: Există o reticenţă, într-adevăr, a cititorului pentru piese mici. Simte că nu trece printr-un catharsis aşa puternic (să spunem) dacă nu citeşte un volum imens.

Dar am fi tentaţi să credem că în ziua de astăzi ar fi mai uşor să citim proză scurtă…

Anca: Da, dar nu-i aşa!

Elena: De fapt, la ficţiune, cititorul este foarte implicat. Şi atunci când se implică într-o proză scurtă nici nu apucă să empatizeze bine că se termină textul. Şi-atunci e foarte nemulţumit şi vrea un roman de 300 de pagini să-l trăiască cap-coadă! (râde)

Citeam despre voi că vă gândiţi să publicaţi şi autori români sau că nu excludeţi această variantă..

(Împreună): Nu, n-o excludem!

Dacă ar fi să alegeţi un titlu, un autor român, cu cine aţi începe?

(Împreună): Sunt mai mulţi….

Anca: Cu Vintilă Mihăilescu aş începe, dacă aş putea.

Elena: Da, Vintilă Mihăilescu, Marius Chivu… sunt câţiva… Dar, da, Vintilă e pe non-fiction, ca să zic aşa. Da, oricând aş începe cu el. Doamne, ce umor are! Iar pe ficţiune sunt autori grozavi, şi pe ficţiune, şi pe poezie.

A! Deci nu fugiţi nici de genul acesta „minor”, de poezie!

(râsete) Elena: Nu fugim, dar nici nu alergăm înspre el, ca să spun aşa. Poezia, ca şi proza scurtă, are această reputaţie de non-comercial, tirajele sunt mici… Dar nu, nu fugim de ea, dacă e ceva care ne place cu adevărat…

Care sunt următorii paşi? V-aţi gândit la o scalare a business-ului sau încercaţi să îmbogăţiţi colecţia?

Elena: Încercăm să îmbogăţim colecţiile, în mod evident, şi încercăm să ieşim un pic cu cartea din librărie. O să începem să avem o serie de evenimente, de discuţii pe marginea cărţilor, pe marginea subiectelor din cărţi, de fapt, şi sperăm noi să crească un pic comunitatea de oameni interesaţi şi informaţi şi cititori. Probabil vom începe în ianuarie.

Ana: Ne întoarcem cumva la ceea ce spuneam la început: noi am publicat pentru a dezbate. Citim ca să vorbim. Valoarea pe care o vedem noi e tocmai să ai aceste discuţii pe baza subiectelor pe care le publicăm, adică să vezi punctul de vedere al prietenilor tăi pe subiectul respectiv, să ai o conversaţie inteligentă. Nu ştiu cum se face, dar uneori parcă ne lipseşte o conversaţie inteligentă. Vorbim de logistică, de politică, de… şi nu mai apuci să vorbeşti lucruri mai fundamentale, să ai ceva de spus cu sufletul. Ne dorim ca discuţiile să aibă alt nivel.

Elena: Ne-am dorit ceva diferit cu totul, şi în ceea ce priveşte lansările de carte, şi în ceea ce priveşte genul acesta de discuţii, pentru că genul acesta de evenimente „stiff” – să ne strângem cu toţii într-o librărie, avem 3 invitaţi, fiecare îşi ţine monologul, mâncăm un pişcot, bem un ceai, aplaudăm frumos la final şi am plecat acasă plictisiţi şi cu nimic.

Ana: Cu cartea!

Anca: Semnată!

Elena: Eventual (dacă a fost înainte de salariu!)… Evenimentele de genul acesta sunt cvasi-inutile, pentru că după un astfel de eveniment nu ai tendinţa să te duci la prietenii tăi să vorbeşti despre ce ai auzit acolo, să te gândeşti ce ai putea să faci mai departe, să îţi dea ţie idei de discuţii, să îţi atragă atenţia asupra unor lucruri la care nu te gândiseşi. Nu se întâmplă asta niciodată. Sunt nişte discuţii sterile. Şi nu e niciodată o discuţie, de fapt, între invitaţi şi public, pentru că se spune la final „dacă aveţi întrebări…”, ca la şcoală, dar noi am fost crescuţi în România, în România nu-i ok să întrebi pentru că înseamnă că eşti prost, şi atunci stăm cu toţii şi ne gândim „poate aş fi vrut să întreb ceva, dar mi-e ruşine”…

Cum împărţiţi task-urile, cum funcţionează echipa Black Button Books?

Ana: Asta pe care o vezi este 99,9% echipa Black Button.

Anca: Citim, alegem titlurile, încercăm să le obţinem drepturile, negociem…

Elena: Facem tot, de la lecturile de dinainte, până la promovare sau împachetat colete pentru comenzile online.

Se obţine greu copyright-ul – din punct de vedere logistic, financiar?

Anca: Trebuie să scrii deţinătorului de copyright – pot fi autorii, agenţii literari sau editurile care au publicat cartea în limba originală. Logistic nu e greu, pentru că oamenii sunt deschişi la dreptul de traducere. Financiar poate fi greu, da. Mai ales la cărţi care au luat premii, se fac licitaţii, pe unele le pierdem deocamdată pentru că suntem o editură mică…

Cât vă costă o carte în linii mari, până ajunge ea la raft?

Anca: Poate varia foarte mult. Începe de la câteva mii de euro, se poate duce la… mai multe mii de euro.

Elena: Depinde de multe lucruri. Şi de cât e de mare, adică cât te costă traducerea şi cât te costă print-ul în consecinţă. Sunt o grămadă de lucruri. Depinde şi de hârtia pe care o foloseşti, de layout-ul pe care l-ai făcut (dacă e mai lax sau mai zgârcit), coperta şi toate cele contează.

Ce tiraje aveţi?

Anca: Avem tiraje medii. Mergem pe 1.000 pentru că sub 1.000 de exemplare e total neproductiv, iese preţul per exemplar prea mare. Dar 1.000 e un tiraj mediu în România.

Mi se pare foarte puţin.

Anca: Din păcate da. Sunt foarte multe edituri care scot mai puţin. La poezie vorbim de 500 sau chiar 300 de exemplare. Dar la beletristică, în general, cam acesta e tirajul.

Elena: Dacă nu e Philip Roth…

Cum sunt din punctul de vedere al preţului cărţile pe care le scoateţi? Vă nişaţi prin preţ?

Anca: Nu, în nici un caz. Am vrut să păstrăm preţuri accesibile.

Ana: Nu cred că cine îşi deschide o mică editură îşi propune să se îmbogăţească din asta. Dacă ne-am propus să creăm o zonă de discuţie şi ne dorim ca volumele pe care le publicăm să ajungă la oameni, marja noastră e de supravieţuire. Doamne-ajută ca piaţa de carte să crească şi acest domeniu să fie o oportunitate de business într-adevăr! Pentru noi e mai mult un stil de viaţă.

Deci e o afacere pentru voi sau o pasiune pusă în practică?

Anca: E şi o afacere, căci trăim din asta…

Elena: Şi o pasiune, şi un stil de viaţă. Şi un cerc de prieteni… Este 70% din tot ce implică viaţa mea în acest moment.

Cum aţi vrea să fie Black Button în câţiva ani?

Elena: Am vrea ca Black Button să fie la fel.

Anca: Dar mai mare ca număr de titluri.

Elena: Dar la fel ca direcţie, la fel ca entuziasm, la fel ca scară de valori. Ne-am dori să fie din ce în ce mai mare publicul deschis la genul acesta de lectură şi la genul acesta de dezbatere. Şi poate un pic mai implicat apoi, în viaţa de zi cu zi.

Se poate spune că vă asumaţi un fel de donquijotism pe această zonă?

Elena: Da, doar că-mi place să cred că nu ne luptăm cu morile de vânt şi că mai lovim din când în când acolo unde trebuie.

Ana: Şi, din fericire, de când ne-am lansat am întâlnit sprijin şi feedback pozitiv…

Care e feedback-ul?

Ana: Dacă ne raportăm la donquijotismul de mai devreme, pe mine m-a luat un pic prin surprindere cât de coerent e feedback-ul pe plus.

Elena: Eu sunt absolut convinsă că mergem în direcţia bună. Doar că trebuie ca oamenii care au această dorinţă şi această deschidere să vrea să fie un pic mai vocali decât ceilalţi care mai puţin informaţi decât ei şi au tendinţa să convingă mulţi oameni, la fel de puţini informaţi ca şi ei…  Şi atunci, pare că noi trăim într-o bulă. Dar eu cred că această bulă se va sparge. Şi informaţia sau această stare se va răspândi.

Voi v-aţi asumat o nişă. Ce credeţi că mai lipseşte pe piaţa de carte de la noi?

Elena: A, dar sunt multe! Nu ni le putem asuma noi pe toate! (râde) Lipseşte romanul grafic de calitate pentru că este şi o producţie scumpă, este un gen super-nişat, şi atunci mai nimeni nu-şi asumă să publice o asemenea carte. Lipsesc mai mulţi autori africani publicaţi la noi, de exemplu. Sunt foarte multe lucruri. Dar eu cred că fiecare editor are, cumva, responsabilitatea de a încerca – sună foarte arogant, dar acesta este adevărul – să-şi educe un pic cititorul, şi atunci să îşi asume măcar o bucăţică din lipsa de pe piaţă şi să o acopere el.  

Anca: Asta la nivel de domenii, iar per total lipseşte grija pentru estetic, cărţile arată foarte rău (oricât de răutăcios ar suna). Şi nu mă refer la copertă, pentru că de copertă se îngrijeşte toată lumea, dar interioarele sunt… Şi nu vorbim de hârtie aici, pentru că uneori sunt tipărite în condiţii de lux, dar nu există profesionişti de DTP care să lucreze în edituri. E pur şi simplu o meserie care lipseşte.  

Elena: La noi nici nu există studii pentru asta. Nu există nimic specializat pe carte la Şcoala de Design.

Ana: Adică la nivel de design trebuie să ai grijă cum se aranjează pagina, cum stai cu ochii, cum e marginea ca să nu pui degetele peste scris atunci când ţii o carte în mână. Cum să o faci să fie user-friendly.

Elena: Mie mi se pare că mai lipsesc foarte tare nişte reglementări legale pentru piaţa editorială. Există foarte puţină responsabilitate şi responsabilizare din partea retailerilor, pentru că nu sunt absolut deloc obligaţi din punct de vedere legal să facă mare lucru: cărţile sunt predate în regim de consignaţie, ei îţi fac raportările pe măsura vânzărilor… Practic nu sunt ale lor. Dacă se întâmplă ceva cu ele ţi le pot înapoia distruse, tu nu poţi să faci absolut nimic, din punct de vedere legal sunt îndreptăţiţi să facă chestia asta. Desigur, majoritatea sunt foarte ok şi au respect pentru carte şi nu se întâmplă genul acesta de incidente, dar n-ar trebui să fie un gentlemen’s agreement, ar trebui să fie o normă. Mi se pare că e o mare problemă.

Anca: Şi ar fi atât de simplu de rezolvat dacă s-ar adopta luarea pe factură a cărţilor. Le-ai luat pe factură, le-ai plătit, sunt ale tale! Ca librărie o să ai mare grijă de ele odată ce le-ai luat pe factură.

Elena: Eu cred, sincer, că ar influenţa şi creşterea pieţei de carte, pentru că în condiţiile astea şi librăriile s-ar strădui un pic mai mult. În momentul de faţă presiunea de promovare (aşa resimt eu) este 70% pe editor şi 30% pe librărie, ceea ce nu este neapărat „fair”, pentru că este un parteneriat un pic mai egal de atât. Inclusiv ca rabat. Cred că ar trebui să ne asumăm cumva împreună toate lucrurile rele, şi să încercăm să le îmbunătăţim pe cele bune, dar fără o normă e foarte complicat.

Care e cel mai dificil lucru pe care l-aţi întâmpinat până acum?

Elena: Partea financiară. Acesta este de departe cel mai dificil lucru, pentru că de multe ori, deşi te-ai mişcat poate un pic mai repede sau ai făcut mai mult research, dacă ajungi în situaţia unei licitaţii cu o editură mai mare este imposibil aproape să o câştigi, să ajungi la suma vehiculată. Uneori e imposibil chiar să faci oferta la o primă strigare de câteva mii de euro. Că tu faci un calcul simplu de cât trebuie să mai adaugi apoi şi la ce preţ ar ieşi cartea şi ştii foarte clar, la preţul acela nu s-ar vinde şi că s-ar îngropa, decât dacă ai vinde 10 mii de exemplare, ceea ce ştii că nu se poate…

Aţi mai încuraja pe cineva să deschidă o editură? Pentru că, revin, majoritatea lumii e convinsă că în România nu se mai citeşte….

Anca: Paradoxal Gaudeamus a strâns mai multă lume decât în ultimii 5-10 ani. Eu nu cred în statistica asta cu „nu se mai citeşte”.

Elena: Eu cred că lumea se uită la statistica aceea care vorbeşte de toată populaţia României. Câte cărţi citeşte mamaia de le ţară? Zero, desigur, poate nici nu ştie să citească! Dacă iei statistica aşa, n-o să iasă niciodată pe plus. Mie mi se pare că publicul cititor este pe super-creştere. Oamenii sunt din ce în ce mai curioşi şi mai informaţi şi îşi cumpără mai multe cărţi. Asta e o statistică diferită, pe care, ce-i drept, e greu să o faci: urban versus rural şi pe categorii de vârstă. Dar în general statisticile sunt pe România. În România, într-adevăr, comparativ cu restul Europei, avem cea mai mică piaţă. Piaţa din Ungaria e de 3 ori mai mare.

Vă extindeţi şi în zona e-book-urilor sau rămâneţi fidele printului?

Anca: Avem în plan e-book-uri, dar la câteva luni, minim 6, de la lansarea cărţii în print. E o cutumă a industriei, aşa se practică şi în afară. Şi, apropo de toată discuţia cu „a murit printul”, a fost nebunia asta când au apărut e-book-urile şi s-a spus că „gata, n-o să se mai vândă!”. Nu este aşa! Nu s-au canibalizat. Mi se pare extraordinar, pe partea de research – când ai de scris o cercetare şi de văzut o grămadă de teorie – să ai e-book-uri (cu toţii de aducem aminte de chinul căratului de cărţi în studenţie). Pe de altă parte sunt oameni care întotdeauna vor citi o carte de ficţiune cu plăcere ţinând-o în mână tolăniţi în fotoliu.