Francesca Velicu, prim-balerină English National Ballet, Londra: „Concurenţa din lumea baletului mă ajută. Dar mai ales mă ajută competiția cu mine însămi”

Francesca Velicu este prim-balerină la English National Ballet, în Londra, și laureată a premiului Lawrence Olivier pentru merite deosebite în dans. A terminat studii de coregrafie la Liceul Iulia Capsali din București, pentru ca apoi, la 15 ani, să plece la Teatrul Balșoi, din Moscova, considerat nucleul baletului clasic mondial. La 17 ani Francesca a revenit în București și a intrat în echipa Operei Naționale din București, unde a fost distribuită imediat în roluri importante de către directorul de atunci al instituției, Johan Kobborg. Un an mai târziu, Francesca Velicu s-a stabilit la Londra și a devenit balerină a English National Ballet.

Cum ai reuşit? Cum ai obţinut tu ce ai acum?

Francesca Velicu: Prin multă muncă și voință. Dar și pentru că am știut întotdeauna ce vreau să fac în viaţă și unde vreau să ajung. Acestea sunt ingredientele.

Dorinţa a apărut de la început, imediat ce am ajuns în sala de balet. Când am urcat pe scenă și am auzit primele acorduri ale orchestrei, când am îmbrăcat costumele și am făcut primele piruete în fața unei săli pline de spectatori, am știut că asta voi face toată viața, voi fi balerină.

Dar pe parcursul carierei, la școală, în diverse companii de balet, cu toate obstacolele care mi s-au așezat în cale și toate urcușurile pe care a trebuit să le depășesc, dorinţa a tot crescut. Și a apărut convingerea că trebuie să ştii exact cât de mult îţi doreşti să faci ceva, fiindcă dacă nu e clar, nu te poți dedica deplin.

Altfel nu se poate?

Francesca Velicu: Ba da, dar nu ajungi acolo unde ţi-ai propus. Jumătate de muncă, jumătate de recompensă.

Nu te-ai gândit niciodată să renunţi?

Francesca Velicu: Ba da și cel mai adesea împilduirile vin chiar de la mine, din interior: când nu-mi place ceva din ce fac sau nivelul la care sunt dau în mine. Eu sunt cel mai aspru critic al meu, nu altcineva.

Din fericire însă, am învățat pe parcursul carierei să o las mai uşor, să am mai multă încredere în mine.

Când apăreau momentele în care voiai să renunţi şi din ce cauză?

Francesca Velicu: Apar, dar nu durează. Sunt gânduri trecătoare. (râde)

Apar, de exemplu, când se schimbă ceva radical în viața mea, cum a fost atunci când am plecat prima dată la Moscova. Dai de greutăţi, iar acestea te ajută să evoluezi, dar îţi aduc şi îndoielile, temerile, grijile.

Când şi de ce ai plecat la Moscova?

Francesca Velicu: Am plecat când aveam 15 ani, dusă de acel miraj al Balşoiului.

Am plecat cu gândul că voi studia la una dintre cele mai bune şcoli de balet din lume, un loc unde au studiat multe balerine pe care le admiram şi pe care le admir și acum.

Când eram mică, acesta era visul oricărei balerine: să studiezi în Rusia, unde era inima baletului. Și chiar aşa a fost. Acolo am învăţat foarte multe lucruri.

La ce ai renunţat?

Francesca Velicu: La tot timpul pe care îl petreceam cu familia, cu prietenii. Dar nu am lăsat acest lucru să mă afecteze, știam că voi compensa în vacanţe.

Ce ai găsit acolo?

Francesca Velicu: La început mi s-a părut foarte greu să mă adaptez din pricina limbii, pentru că în Rusia nimeni nu vorbeşte engleză. A trebuit să învăţ foarte repede, cât să pot să mă descurc pentru că nu aveam timp de pierdut, ci trebuia să trec repede la treabă.

Făceam balet de dimineaţa până seara.

Am învăţat foarte multe acolo: tehnic, cultural, admiraţia, respectul şi iubirea pentru artă. Nu puteai rămâne insensibil la modul în care trăiau și vedeau baletul colegele mele, balerinele din Rusia: doar asta aveau în viaţa lor, doar la asta se gândeau; orice mâncau, citeau, orice activitate făceau, avea legătură cu baletul, cu cât de mult pot să avansezi, să lucrezi, cât timp poţi să-i dedici. Iar dacă toată lumea gândeşte aşa, nu ai cum să fii altfel. Nici nu am avut timp să mă gândesc dacă asta vreau, pur şi simplu am devenit aşa.

Cum e lumea asta concurenţială din balet? Există nişte ierarhii…

Francesca Velicu: Da, mai ales în lumea baletului.

În Rusia am fost doar doi ani şi mi s-a părut că, oricât aş fi încercat, nu puteam să ating nivelul lor. Ştim asta de la gimnastică, de la patinaj: rușii sunt nişte luptători.

Concurenţa e foarte mare, dar aşa e peste tot, iar pe mine mă ajută concurenţa. Şi mă ajută mai ales competiția cu mine însămi. Am început să o înţeleg tot mai mult pe măsură ce am crescut. Înainte mă comparam cu alte fete, cu alţi balerini de aceeaşi vârstă sau care la vârsta pe care o aveam eu au făcut foarte multe chestii, dar am realizat cu timpul că nu ajută aceste comparații.

Cum faci faţă răutăţilor?

Francesca Velicu: Mie nu mi s-au întâmplat aşa de multe, iar atunci când s-au întâmplat nu le-am luat în seamă. Cu cât mă implic, cu atât îmi fac mai mult rău, aşa că le dau la o parte şi îmi văd de drumul meu.

De ce doar doi ani la Moscova?

Francesca Velicu: Aveam 15 ani, deci mă încadram în anul I de liceu, dar am fost trecută la anul III. În Rusia, Liceul durează doar trei ani, deci am terminat mai repede cu un an decât toată lumea. Mai aveam un an de cultură generală şi am venit să dansez la Opera din Bucureşti.

A fost superb pentru că tocmai venisem din Rusia, eram înapoi acasă, într-o companie pe care o respectam foarte mult, cu un director pe care îl respectam foarte mult. Am avut şansa să dansez foarte multe roluri de prim-solistă şi am amintiri foarte frumoase din anul acela.

Cum ţi-ai dat seama că nu eşti potrivită pentru corp-balet şi că eşti solistă?

Francesca Velicu: Nu pot să spun că mi-am dat seama. E ceva ce mi-am dorit, să nu fac parte din corpul de balet. Mi-au plăcut dintotdeauna şi dansul, şi muzica pe care se dansa solistic. E altceva. Mă face să mă simt în alt fel.

Am avut norocul în anul acela, 2015, la București, să mă duc direct în roluri de solistă, dar am gustat şi ansamblul când am venit la Londra și am realizat că este foarte greu, pentru că trebuie să faci exact ce face un solist şi, în acelaşi timp, ce face tot corpul de balerine. Este o muncă imensă. Am apreciat foarte mult că am trecut prin etapa asta aici pentru că văd lucrurile altfel acum.

Ce roluri ai avut în Bucureşti şi cum te-au schimbat ele?

Francesca Velicu: Am dansat Kitri, din Don Quijote, primul cuplu din Teme şi Variaţiuni, de George Balanchine. Asta mi s-a părut că pot și ce s-a întâmplat mi-a arătat puțin că pot, ceea ce nu multă lume are norocul să primească din primul an de carieră.

Când am plecat la Londra ştiam că nu pot face roluri de solistă şi prim-solistă aşa de tânără şi că trebuie să trec prin nişte etape, dar eu am simțit acest gust la Bucureşti şi ştiam că pot.

Cu acest gând am plecat.

De ce ai plecat la Londra şi nu ai rămas prim-solistă la Bucureşti?

Francesca Velicu: Ştiam că nu o să rămân în România. Știam că am făcut şcoala în afară şi cariera tot afară voiam să o fac.

Ca să te faci cunoscut în balet nu prea poţi dansând doar în România. Când a plecat Johan Kobborg de la Opera din București, atunci am dat şi audiţie la English National Ballet.

A fost prima audiţie pe care am dat-o în viaţa asta. Când dai o audiţie cu o companie pentru balet, de obicei faci ora de studii de dimineaţă. Acolo eşti cel mai pur, se vede absolut tot.

Am luat audiţia şi într-o săptămână m-am mutat la Londra, unde sunt mult mai multe oportunităţi şi mult mai multe lucruri de învăţat.

Ce oportunităţi ţi s-au deschis şi ce ai învăţat? Cum te-ai schimbat?

Francesca Velicu: Am învăţat puţin din alte mentalităţi.

Cât am fost în Moscova am realizat că noi şi ruşii nu suntem foarte diferiţi. În Vest însă, gândirea e total diferită, comportamentul lor, felul în care respectă regulile, ce apreciază ei, ce contează pentru ei. Cel mai greu mi s-a părut să mă adaptez la gândirea asta diferită.

Profesional am învăţat o grămadă de lucruri. Am făcut foarte mult dans contemporan, ceea ce la noi şi în Rusia nu prea se face. Iar asta mi-a deschis o grămadă de uşi.

Tot ceea ce fac în fiecare zi m-a schimbat: învăţ, cresc, încerc să văd ce pot să fac mai mult decât am făcut ieri. Nu cred că aş fi putut să ajung la gândirea asta în România.

Care e rolul sau spectacolul cu care te mândreşti cel mai mult?

Francesca Velicu: Le Sacre du Printemps, al Pinei Bausch, în primul an la Londra. Nu pot să-l uit pentru că a fost foarte intens şi e ceva ce nu am crezut niciodată că voi ajunge să fac sau că o să-mi placă atât de mult.

Când eram la Liceul de Coregrafie în Bucureşti am fost să văd, cu profesoara mea, filmul „Pina”. Eram atât de mică și nu am înţeles absolut nimic. Coregrafia e contemporană și puţin abstractă. Când am ajuns aici şi am început să facem repetiţii, a fost cu totul şi cu totul altceva. Mi s-a părut mişcarea foarte naturală, emoţiile… au fost intense, povestea, spectacolul, procesul.

Iar peste toate, aș zice că nu am ştiut până în ultima săptămână dacă o să primesc sau nu rolul. Asta este maniera de lucru din compania Pinei Bausch: nu vor să te facă să ai aşteptări, ci să tragi până în ultima clipă.

Cum arată o zi din viaţa ta?

Francesca Velicu: Lucrez 6 zile pe săptămână. Iar în funcție de sezonul de spectacole, dacă avem doar repetiţii, de la 10:00 dimineaţa până la 6:00 seara, cu o oră pauză de prânz, iar dacă avem spectacol, facem studii și repetiţii toată ziua. Sunt zile când avem și două spectacole, dar cu cât muncesc mai mult, cu atât mai mult îmi place. Aşa am fost mereu. Îmi aduce o satisfacţie să ştiu că am lucrat şi am făcut ceva.

Când o să te întorci în România?

R: Deocamdată nu e unul dintre planurile mele. Nu prea am de ce, nu aş avea multe de făcut în România.

La ce lucrezi acum?

Francesca Velicu: O să începem să lucrăm cu Mats Ek, care a lucrat cu cele mai mari balerine. Abia aştept să învăţ de la el pentru că este un om foarte inteligent. Am lucrat, de exemplu, cu William Forsythe anul trecut, care este un coregraf foarte renumit şi nu multă lume are şansa să lucreze cu el în persoană. E un om foarte pasionat de balet şi de dans, iar prin felul în care a repetat cu noi a reuşit să scoată ce era mai bun. Aşa ceva nu aş găsi în România.

Ce spectacole pregăteşti?

Francesca Velicu: O să fie coregrafia nouă, de Mats Ek, pe care o pregătim pentru primăvară.

În plus, avem Lacul Lebedelor, Spărgătorul de Nuci, Raymonda, în coregrafia Tamarei Rojo, directoarea noastră, apoi o serie de turnee în Paris, în Austria, în Madrid anul ăsta.

Asta îmi place foarte mult în companie: facem turnee şi mergem în foarte multe ţări. Am văzut o mulțime de locuri în aceşti 6 ani, de când sunt aici.

În pandemie cum a fost?

Francesca Velicu: În anul cu pandemia nu a fost atât de rău cum a fost în anul de după pandemie, pentru că, atât cât am fost acasă, mi-am găsit chestii de făcut.

Nu am fost în România doi ani şi jumătate, dar în casă lucram foarte mult: am descoperit pillates şi fitness, care au ţinut locul antrenamentelor. Îmi făceam ora de studii în fiecare zi pe covor, la calorifer, iar fiecare dintre noi şi-a găsit câte ceva de făcut în casă. Ceea ce a ajutat foarte mult.

Noi, de obicei, lucrăm cu profesori, cu maeştri de balet care ne spun ce să facem. M-a ajutat foarte mult perioada asta, pentru că m-am trezit singură, nu am ştiut ce să fac şi a trebuit să învăţ să lucrez singură pentru mine.

Şi anul următor ce s-a întâmplat?

Francesca Velicu: Anul următor, în 2021, ne-am întors în sală, am putut să ne antrenăm, dar nu am avut pentru ce, pentru că nu au fost spectacole timp de foarte multă vreme, ceea ce a fost foarte greu de suportat. Plus că am avut foarte multe anulări. Nu se ştia nimic. Repetam, dar nu ştiam dacă pentru ceva anume. Era greu să te menţii motivat.

Deci toată munca voastră este pentru momentul unic de ieşire pe scenă…

Francesca Velicu: Da şi nu. Am învăţat să apreciez la fel de mult munca din sală, repetiţiile din fiecare zi. Pe scenă am impresia că nu mă gândesc la nimic, sunt acolo şi fac ce ştiu mai bine, simt multe lucruri: lumina, muzica, emoţiile, mişcările… vibrez, ceea ce mă face să fiu doar eu cu mine şi cu publicul. E ceva foarte intim.

Care e cel mai emoţionant moment pe care l-ai trăit pe scenă? Sau după?

Francesca Velicu: De exemplu, când am fost prima dată o lebădă în Lacul Lebedelor. Nu eram în rolul principal, dar a fost emoţionant pentru că mi-am dorit foarte mult să fiu o lebădă, cu tutu alb, cu pene pe urechi, să nu auzi foarte multe în afară de muzică.

Sunt multe momente. De pildă, poate am avut o conexiune specială cu partenerul cu care dansam şi a ieşit ceva foarte frumos.

Unde mai are loc viaţa personală în toată povestea asta?

Francesca Velicu: Mie nu îmi e foarte greu. Cam toţi prietenii mei fac parte din lumea baletului. Înţelegem cu toţii lucrul ăsta. Prietenul meu, la fel, este balerin și este în companie, cu mine. Suntem tot timpul împreună, câteodată chiar jucăm împreună, ceea ce uneori e complicat.

Cred că atunci când dansezi cu cineva cu care eşti foarte apropiat îţi dai libertatea să comunici şi să spui foarte multe chestii. Câteodată e prea mult dacă vine din ambele părţi. La început a fost mai greu. Acum nu se mai întâmplă.

Ce aţi jucat împreună?

Francesca Velicu: Cred că prima dată a fost Pasărea albastră din Frumoasa din Pădurea Adormită. Apoi am făcut Spărgătorul de Nuci – eu am fost Clara şi el era Spărgătorul. Nu am dansat niciodată un rol de prim-solist cu el.

Cu ce te mândreşti?

Francesca Velicu: Cu părinţii mei, care sunt baza tuturor lucrurilor care mi se întâmplă. Mă mai mândresc cu tot ce am făcut şi cu tot ce sunt eu ca persoană, pentru că spun totul pe faţă, nu-mi place să ocolesc, sunt autentică.

Am ajuns unde sunt acum doar prin munca mea și prin ce am făcut. Și mă mândresc cu asta.