Francesco Magaldi, un antreprenor italian la Botoșani: „Cred că tinerii văd în mine pe cineva ca ei: un om sincer, care a dormit în biroul din restaurant vreme de doi ani, care s-a descurcat fără pile și fără mulți bani”
Francesco Magaldi este managerul unui restaurant foarte popular din Botoșani, Facefood, și este prietenul adolescenților. Îi ascultă și îi înțelege, poate și pentru că seamănă atât de bine cu ei.
Francesco a venit în România în 2009, la 19 ani, într-o scurtă vacanță la tatăl său, pe care nu-l mai văzuse de la vârsta de 11 ani. Iar pentru că România și Botoșaniul i-au dat ce nu avea în Italia, oameni calzi și posibilitatea de a începe de la zero fără pile și relații, a rămas. A devenit în scurt timp manager al unui restaurant italienesc, pentru ca apoi să-și ia frâiele propriului destin în mâini și să înceapă un business propriu: restaurantul Facefood, împreună cu partenera sa de viață (pentru o vreme), dar și de afacere, Ruxandra.
Dintre toate opțiunile posibile când ai decis să pleci din Italia, de ce România a fost una dintre ele?
Francesco Magaldi: Eu nu am venit în România să rămân, ci eram în vacanță, în vizită la tata, care se mutase aici prin 2007, iar firma lui, care activa în domeniul energiei eoliene, avea proiecte undeva între Oradea și Botoșani. Nu-l mai văzusem de multă vreme, după ce s-a despărțit de mama și am decis să-l vizitez în această țară despre care nu știam mai nimic.
Dar când am ajuns aici am simțit o conexiune atât de puternică și cu oamenii, dar și cu locurile încât dacă mă întrebi ți-aș spune că eu de aici mă trag. Iar a mă stabili aici, în România, a devenit o opțiune atunci, când am cunoscut aceste locuri.
De ce? Ce ți-a plăcut într-atât încât să te facă să decizi să rămâi?
Francesco Magaldi: Când am ajuns prima data nu mi-a plăcut mai nimic. (râde) Avem vreo 19 sau 20 de ani. Când am ajuns în Botoșani, orașul nu avea lumină cum trebuia, nu avea străzi pavate. Și contau aceste lucruri la 19, 20 de ani. Dar căldura oamenilor mi-a dat altă perspectivă. Am descoperit că acolo se punea accentul pe lucrurile mai valoroase: pe om, pe valori, pe a ne ajuta, a ne susține unii pe alții, adică pe niște principii esențiale.
Așa încât, după o scurtă perioadă de vacanță, am revenit în România în septembrie, 2009, după ce am terminat liceul. La început l-am ajutat pe tata, cu firma lui, și atunci am avut ocazia să vizitez România mai mult decât văzusem Italia.
De ce ai ales Botoșani?
Francesco Magaldi: Pentru că fosta soție a tatălui meu era din Botoșani. Așa că au decis să vină aici, iar eu am venit după ei.
Localitatea de unde vin eu, din Italia, găzduiește una dintre cele mai mari exploatații de petrol din zonă, iar toată lumea lucrează acolo. Vorbim despre un job foarte bine plătit, dar cam atât. Mai mult, pentru a ajunge în acel loc de muncă trebuia să cunoști pe cineva care să te recomande mai departe. Deci opțiunile mele acestea erau: fie rămân acolo și fac asta, fie plec.
Când am ajuns aici am simțit că prin forțele mele, cu meritele mele, pot să fac ceva. Apoi am plecat și de la tata și am rămas singur.
De ce ai plecat?
Francesco Magaldi: Nu mai locuisem cu el de când aveam 11 sau 12 ani. Avea deja altă soție și oricât de drăguță și îndatoritoare ar fi fost ea, am simțit că trebuie să plec.
Nu ți-a fost frică să o iei de la zero într-o țară străină?
Francesco Magaldi: Ba da, mi-a fost super frică. Dar cred că frica este un lucru sănătos. Cred că frica ne ajută să fim mai atenți, mai responsabili.
Mama ta ce a crezut despre acest plan al tău?
Francesco Magaldi: Mama nu mi-a spus niciodată ce să fac. Ea m-a încurajat mereu să fac cum simt și tot timpul a fost acolo pentru mine.
Dar, pentru că m-ai întrebat, da, îmi era foarte frică. Nu știam să vorbesc bine limba română, nu aveam prieteni, nu aveam pe nimeni aici.
Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc cu un taximetrist care mi-a povestit despre un italian din oraș, din Botoșani, care avea un restaurant. Iar italianul, care nu știa bine limba română, căuta pe cineva care să-l ajute. Eu, cum nu aveam altceva a face, de întors acasă nu voiam, așa că m-am angajat manager la restaurantul conaționalului meu. Câștigam 600 de lei pe lună. Jaf la drumul mare! (râde) Doar că locuiam la el, mâncam la restaurant și banii îmi rămâneau mie. Dar tot puțini bani erau. La ceva timp am și plecat de-acolo, nu tocmai în relații bune.
Ți-a folosit la ceva această experiență?
Francesco Magaldi: Sigur că da. Acolo am învățat să fiu mai responsabil, mai disciplinat, mai tare, mai ambițios, să mă descurc printre oameni. Aveam puțin peste 20 de ani și m-am trezit cu o echipă de 15 oameni, mai în vârstă decât mine și cu experiență, dar eu trebuia să îi coordonez.
Am dat-o în bară de sute de mii de ori dar nu am renunțat. (râde)
Dacă mă gândesc bine, toate acele experiențe m-au ajutat să cresc, dar atunci erau doar dezamăgiri. Și simțeam că nu le fac față. Veneau clienți care se purtau urât cu noi, ne înjurau. Astăzi conduc și eu un restaurant, dar am reușit să îl construiesc în așa fel încât să nu mai trăiesc acele experiențe.
Ce poți face cu asta? Este eterna dilemă: dacă al tău client este needucat și înjură tu ce ai putea să-i faci? Tu ce ai schimbat încât să reușești să-i eviți pe acești oameni?
Francesco Magaldi: În primul rând m-am schimbat pe mine. Am schimbat modul de gândire, de a mă manifesta, de a reacționa. Iar locul pe care îl conduc nu tolerează violența; la mine în restaurant nimeni nu țipă la angajați, nimeni nu îi amenință.
Eu m-am concentrat mult pe elevi și am simțit că e cazul să încep să mă descopăr, să mă dezvolt, să înțeleg ce pot și ce vreau să ofer.
Cum ziceai, nu poți educa un om, dar, prin propriul exemplu, mi-am dat seama că pot atrage oameni care gândesc ca mine, iar an după an s-a creat o comunitate. Noi nu ne uităm urât unii la alții, prezentăm scuze, spunem „te rog”, mulțumim cu recunoștință, iar asta, deși pare o politețe banală, în celălalt loc nu găseam asta.
Ce-i aduce pe acești tineri la tine în bar?
Francesco Magaldi: În primul rând cred că li se oferă o șansă dincolo de vârstă și experiență.
Șansa la ce?
Francesco Magaldi: Șansa de a fi primiți bine, de a deveni cineva care contează, care aduce o contribuție, de a fi cineva văzut și auzit. Lor nu prea li se acordă încredere, că pot, or, eu sunt în rolul antreprenorului care vede un talent la ei și se agață de lucrurile frumoase. Sunt lângă ei, îi ajut să crească și să se descopere.
Ce găsesc ei la tine, în acel spațiu pe care l-ai creat, încât vin și revin?
Francesco Magaldi: Cred că am o mare deschidere față de oameni, nu pun etichete, nu judec, nu mă interesează cine ce este, ci ce are de oferit ca om. Cred că ei văd în mine un om care a fost sincer (în Botoșani mai toată lumea îmi cunoaște povestea), care a început de la zero, care a dormit în biroul din restaurant vreme de doi ani, care s-a descurcat exact ca orice tânăr din oraș, fără pile, fără prea mulți bani.
Cum ai reușit? Să deschizi un bar, oricât de curajos ai fi, ai nevoie de capital.
Francesco Magaldi: Localul în care funcționăm acum era deschis deja, se numea la fel, iar proprietarii erau actuala mea asociată și încă cineva.
Când terminam serviciul, în drum spre casă treceam prin fața acestui local. Și tot văzându-l mi-a atras atenția. Într-o seară am intrat și am simțit o conexiune specială, ca atunci când am venit în România. Am trecut mai des, am cunoscut proprietarele; actuala mea asociată, Ruxandra, a devenit și iubita mea pentru o vreme și a avut un rol foarte important în viața mea și în dezvoltarea localului. Iar după o vreme am devenit partener în afacere al Ruxandrei, când Medeea, partenera ei de atunci, s-a retras.
Deci venisem la momentul potrivit. Dar nu aveam niciun ban, nici măcar unde să dorm. Dar aveam ambiția și dorința de a face mai mult și în mod sigur frica de a mă întoarce acasă, în Italia, mai rău decât plecasem de acolo. Iar acesta din urmă a fost un imbold foarte puternic. Și mai aveam visul de a deține o cafenea.
Ce face omul care are un vis, dar nu are nici banii, nici suficientă încredere? Pleacă acasă. (râde)
Nu erai împreună cu Ruxandra încă, nu?
Francesco Magaldi: Nu eram încă împreună, dar vorbeam mult, începusem să ne îndrăgostim unul de celălalt. Dar eu nu aveam unde să locuiesc, îți reamintesc. Așa că am plecat în Italia.
Am rămas cam două luni acasă, în noiembrie și decembrie, dar tot cu gândul la România eram. Între timp locul acesta a devenit pentru mine acasă. La un moment dat vine mama la mine și-mi spune: „Știi ceva? Decât să te văd așa, mai bine întoarce-te în România!” I-am spus că aveam nevoie de niște bani. Iar mama, care a înțeles imediat cât de mult conta asta pentru mine, a împrumutat banii necesari, vreo 8.000 de euro, și mi i-a dat.
Am luat bilet, m-am întors în România și am trecut la treabă, eu și prietena mea, Ruxandra. Nu știam nimic altceva decât să fac niște cafele. (râde) Bine, știam să vorbesc cu oamenii și-mi plăcea.
A început o nebunie cu program de 16 ore pe zi, dar pentru mine era obișnuință deja. Așa am învățat cum să fiu ospătar, bucătar, om de curățenie. Le-am făcut pe toate, evident. Am învățat să fiu mai bun, să învăț limba română, am început să învăț legislația, să negociez cu furnizorii. Ușor, ușor, lucrurile au început să meargă mai bine; mi-am luat un angajat, iar acum am ajuns la 17. Restaurantul a mers cu fiecare an mai bine.
Care crezi că este secretul?
Francesco Magaldi: Îmi amintesc de începuturile mele aici; mă spălam în chiveta unde acum spălăm mopul, mă uitam peste mesele din restaurant și îmi imaginam ziua în care vom avea mulți clienți, când eu voi putea face munca ce-mi place, cea de manager, când voi face 500 de cafele zilnic, începusem să citesc cărțile care m-au ghidat ulterior, biografiile oamenilor care mi-au fost reper, iar acum iată-mă unde îmi imaginam atunci că voi fi.
Secretul? Multă muncă, dăruire, seriozitate. Și foarte multe renunțări, sacrificii. Și am ales să lucrăm absolut legal, să nu facem nicio vânzare la negru, toată lumea să aibă carte de muncă, să lucreze fiecare numărul de ore pentru care am negociat, iar finalmente am primit și răsplata acestei alegeri.
Care este răsplata?
Francesco Magaldi: Că suntem oameni serioși, că nu furăm, că nu facem orice pentru a ne atinge scopurile. Am niște principii, niște valori și prefer să ajung mai târziu, dar să ajung cu valorile mele.
La ce ai renunțat?
Francesco Magaldi: La toate: la iubita mea, la familie; 10 ani nu am avut un Crăciun undeva departe de restaurant. Cam de 2, 3 ani am început să am și eu o viață a mea, niște ore libere, să fac ceva și pentru mine.
A meritat renunțarea?
Francesco Magaldi: Da. Sigur că da.
Ce s-a întâmplat cu visul tău de a deveni manager? Dacă nu mai dai tot timpul și energia acestui vis, nu piere?
Francesco Magaldi: Mi-am dat seama că, cu cât îmi fac mai bine treaba de manager, cu atât sunt un lider mai eficient și mai bun, nu mai este nevoie să stau 16 ore la muncă. Iar acum îmi doresc să mă bucur de viață, să am o familie, să am copii, nu doar să muncesc și atât.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
