Geanina Munteanu, fata care a dus broderia la Oracle

Geanina Munteanu este un specialist IT, lucrează pentru Oracle, iar de 5 ani coase ie. Lucrează în tihnă, ca bunica ei, Ileana, care a crescut-o până la 7 ani, într-un sat de munte din Bacău și cu care a lucrat prima ei broderie, o pernuță de ace cu care mamaie Ileana s-a mândrit ani la rând.
Dar după ce s-a întors la București, Geanina nu a mai cusut. A început să picteze, iar când un profesor fără vocație a acuzat-o că minte și nu i-a apreciat o lucrare așa cum se cuvenea, a abandonat și pictura. Iar firea logică și mintea organizată au preluat controlul care a dus-o spre matematică-informatică și către cariera ei de azi.

După ce bunica din Moldova nu a mai fost pe lume, Geanina s-a gândit să se reapuce de cusut și să lase să ajungă în casa ei, în cămășile ce ieșeau din mâinile ei, liniștea și bucuria cu care bunica din Moldova își îmbogățea cusătura.

În 5 ani, Geanina a cusut patru cămăși, iar acum se pregătește pentru a cincea. Vrea să exploreze modele, zone, obiceiuri și povești. Iată călătoria ei!

Cum ai decis să mergi spre IT?

De prin școala generală mi-am dat seama că sunt atrasă mai mult de matematică, de geometrie, în special, de științele exacte și am decis să dau admiterea la Liceul „Iulia Hașdeu”, la profil de mate-info.

Îmi imaginez că am avut și norocul de a avea profesori foarte buni. Mi-l amintesc pe proful de mate din liceu, care cred că m-a făcut să înțeleg, să iau totul logic. E adevărat că trebuiau reținute tot felul de formule, sin, cos, tangentă, cotangentă, dar o dată reținute acestea, restul decurge logic.

După Bacalaureat aveam de ales între Facultatea de Matematică și Politehnică, am dat examen la amândouă, dar fiindcă la Poli ar fi trebuit să intru la locurile cu taxă, am ales Universitatea și Facultatea de Mate-Info. Iar aici am ales din nou, fiindcă mi-am dat seama că nu am răbdarea necesară unei profesoare, așa că mai bine mă mut cu arme și bagaje la informatică.

Îmi place foarte mult să citesc, îmi place să pictez dar nu m-am simțit niciodată în elementul meu scriind și compunând poezii. Însă în prejma sinusurilor, cosinusurilor, sferelor m-am simțit foarte confortabil. Mi-au fost foarte clare de la început.

În ultimul an de facultate m-am angajat la IBM, în departamentul de support, după care m-am mutat la Oracle, iar de 11 ani lucrez acolo.

A fost cineva din familie matematician?

Știu că și mamei mele tot matematica i-a plăcut. De fapt, chimia i-a plăcut în mod deosebit. Nu a apucat să aprofundeze, niciunul dintre părinții mei nu a urmat o facultate, dar cred că și-ar fi dorit foarte mult.

Mama mă ajuta cu temele la matematică, lucram din culegeri și îmi-aduc aminte de culegerea lui Gheba după care lucram pentru examene.

Ce visai tu să fii?

Ca toți copiii, când eram mică visam să devin doctoriță. Mai târziu am fost destul de nehotărîtă, fiindcă știam că-mi place partea asta mai reală, dar nu știam ce aș putea face cu ea. Iar finalmente cred că am avut mult noroc de am ajuns să fac niște lucruri care-mi plac foarte mult.

Și între ritmul de muncă de corporație și cel de cusut, când ești numai tu, cu gândurile tale, în care dintre ele te simți mai firească?

Cred că ritmul meu este ăsta mai domol. Nu sunt foarte grăbită din fire. Poate din acest motiv durează un an să cos o cămașă. (râde)

Poate la birou mă mai forțez să rezolv o problemă, dar să cos nu m-am forțat niciodată.

La cămașă nu mă grăbește nimeni, stau la ea în voie și pot să cos doar atunci când simt. Iar dacă am câteva ore libere și nu-mi face plăcere să cos, nu mă apuc. Fac altceva, pictez, de pildă.

De ce te-ai apucat să coși?

Eu am crescut în Moldova, în Păltiniș, un sat din județul Bacău, la bunica din partea mamei, mamaie Ileana. Era o zonă de munte foarte frumoasă, iar la mamaie în casă toate piesele pe care le vedeam erau fie brodată, fie țesute de ea.

Am stat la ea până la 7 ani și ea m-a învățat prima oară să cos cruciulițele. Primul lucru pe care l-am brodat a fost o pernuță de ace, din etamină. A stat pernuța aceea cu acele bunicii, atârnată de perete multă, multă vreme.

Când m-am întors în București nu am mai cusut. Însă am rămas cu amintirea mâinilor ei care m-au învățat cum să cos cruciulițele, mai întâi diagonalele într-o direcție, apoi diagonalele în direcția opusă.

Îmi amintesc foarte clar cum trebăluia prin casă, punea la spălat toate ștergarele brodate agățate pe pereți, le spăla, le apreta până când rămâneau bățoase, apoi le călca și le punea înapoi pe pereți, iar în urma ei, în casă, rămânea un miros de curat și foarte plăcut.

Casa ei îmi amintește de acel sentiment de liniște și de curățenie. Ea era foarte blândă, bună și răbdătoare, iar toate aceste senzații de liniște s-au legat de cusut, de broderie și de ce vedeam în jur. Camera în care stăteam, care era plină de aceste broderii, iar pentru mine pare locul ideal, unde mă simțeam cel mai bine. O vedeam pe mamaia care tot timpul lucra, nu stătea niciodată și cumva așa am ajuns să asociez broderia cu o stare de calm și de liniște și să-mi doresc să revin la ea.

Dar uite că multă vreme nu m-am gândit la asta.

Și când a apărut gândul?

După ce n-a mai fost mamaie. Am și primit de la ea un ștergar brodat, un lăicer (un covor de pus pe perete), cu niște culori foarte frumoase, vii.

Eram în Oracle, acum vreo 5 ani și parcă simțeam că aș face ceva, aș coase, mi-aș face o ie. Cumva apăruse deja acest trend al cămășilor, dar mie nu-mi prea plăceau cămășile pe care le găseam prin magazine.

Așa că m-am gândit să-mi cos eu una, dar nu știam de unde să încep, pe ce să cos, ce să fac. Nu știam nimic, doar că mi-ar fi plăcut să o fac singură.

În echipa de la birou, oamenilor cu care mă simțeam bine, am pomenit despre asta, iar un coleg mi-a spus că există niște kit-uri de brodat cămăși, de la Semne cusute.

El de unde știa? Coase și el?

Nu, nici vorbă. Dar știa. M-am uitat la câteva variante, am ezitat un pic la modele și mi-am comandat. Erau făcute de Ioana Corduneanu.

De ce ai ezitat?

Pentru că nu găseam niciun model din Moldova, care să-mi placă. Firește că prima opțiune a fost Moldova, fiindcă acolo crescusem și voiam să cos cu gândul la mamaie. Dar am găsit unul frumos din Mehedinți, iar opțiunea mi se părea în regulă, mai ales că tata este de acolo.

M-a ajutat foarte mult acest kit, fiindcă altfel chiar nu știam de unde să o apuc. Practic primisem o bucată de pânză suficientă pentru o cămașă, ațe, ace și instrucțiuni. E adevărat că pe parcurs mi-am schimbat opțiunile, mai târziu aveam să constat că pânza nu era foarte bună, fiindcă era moale și aveam nevoie de gherghef.

Iar faptul că avea instrucțiuni, a fost esențial, pentru că să zicem că aș fi făcut cumva rost de restul pieselor, dar nu aș fi știut ce să fac cu ele. Acolo am aflat de câte tipuri sunt cămășile, care sunt componentele unei cămăși, unde să le brodezi, precum și modelul mărit.

Mie mi se părea complicat să coși o cămașă, dar așa am aflat că de fapt este formată din niște dreptunghiuri pe care le pui împreună și le coși după ce le-ai brodat, iar ce iese este ceva spectaculos.

După ce a ajuns kitul am început să intru pe grupurile de facebook, în șezătorile urbane și nu pricepeam nimic din ce vorbeau, fiindcă eu, în afară de cruciulițe și să cos la fir, nu știam nicio altă tehnică. Dar ele vorbeau despre: lănțișor, sinătău, altiță, încreț, gherdan, ciupag.

Nu știam nimic despre ele și, mărturisesc, mă cam speriau. Dar pe măsură ce le descoperi și începi să le lucrezi, pas cu pas, te relaxezi.

Prima cămașă a fost cusută din cruciulițe și a durat tot cam un an.

Cum ai rămas curioasă, perseverentă un an de zile și iată, mai departe, până astăzi?

Au existat și momente în care nu am mai simțit nevoia, plăcerea să cos. Nu m-am panicat, ci pur și simplu am făcut altceva, am început să pictez, iar după o vreme am revenit. M-a ajutat foarte mult în asta și Șezătoarea București, fiindcă la vreun an după ce am terminat prima cămașă, am descoperit că există un grup de doamne care se și întâlnesc. Le-am scris și m-am dus la șezătoare. Întâlnirile se petreceau la Seneca Anticafe. Acolo am cunoscut-o pe doamna Victoria Bizon, nucleul acestei șezători, o doamnă care a muncit ca asistentă de pediatrie, iar acum este pensionată.

M-am dus cu foarte mari emoții și am găsit un grup de doamne foarte drăguțe. Le-am arătat cămașa, iar ele mi-au spus lucrurile pe care le făcusem bine și cele pe care nu. Și am continuat întâlnirile.

Uneori, când nu mai aveam chef să lucrez, mă duceam la șezătoare, unde vedeam zumzetul și pofta cu care lucrau ele și mă lua și pe mine pofta să cos.

Ce fel de oameni, de profesii ai mai întâlnit acolo?

Avem tot felul de profesii la șezătoare: o doamnă polițist, o doamnă doctor, una economist, alta programator. Oameni din toate domeniile, pe care-i leagă cămășile cusute bine, după canon (după regulile vechi), fiindcă oricât ai vrea să o personalizezi, cămașa are niște elemente bine definite care țin mai ales de specificul zonei.

Așa probabil că am ajuns și eu să cos a doua cămașă, de Vrancea. În timp ce mă documentam pentru prima, m-am simțit mai confortabil cu zona și acolo am rămas.

Câte cămăși ai cusut în 5 ani?

Patru cămăși. Mi-am mai luat un kit din nordul Moldovei, din Bucovina, fiindcă în timp ce am cusut prima cămașă, am avut o perioadă în care m-am simțit blocată. Am simțit că aș vrea să cos, să continuu, dar nu știam cum să fac. Așa m-am apucat de asta din Bucovina, care era mai simplă: avea doar altițe, încreț, ceva la mânecă și ceva pe piept. Deci era foarte simplă, motiv pentru care m-am gândit că nu are cum să dureze foarte mult. 6 luni mai târziu am realizat că nu era așa de simplu (râde).

Norocul meu a fost că m-am întâlnit din nou cu domnul Nelu Dumitrescu, m-am mai documentat și am prins curaj să continuu cămașa mea.

De ce v-ați dus la Chefi la cuțite?

Am fost invitate să degustăm din mâncărurile preparate de concurenți, am vorbit despre noi, despre șezătoare. Am avut niște emoții incredibile, fiindcă firea mea liniștită a fost zguduită de-a binelea de acest eveniment. (râde) Dar per total a fost o experiență foarte bună pentru mine fiindcă toate lucrurile astea care mă provoacă, nu fac decât să mă întărească și să mă dezvolte.

Cine te-a învățat să pictezi?

De prin generală îmi plăcea să pictez. Doar că la un moment dat s-a întâmplat ceva ce m-a marcat: am primit temă să pictăm niște ouă de Paște. Eu am avut ideea să îmi pictez mâna care ține oul pe o planșă, am încondeiat oul din desen și am mers cu el la școală. Dar domnul profesor de desen nu a vrut să mă creadă deloc că eu am făcut lucrarea. Și m-a gonit. Îmi amintesc și acum ce frustrată eram că nu puteam să-l conving că este făcut de mine, că îmi ieșise foarte bine, pentru că depusesem mai mult efort, dar el nu a vrut să mă asculte. Iar asta m-a marcat, așa că multă vreme nu am mai vrut să țin pensula în mână.

Până acum câțiva ani când am aflat despre o tipă care făcea cursuri de pictură la ea acasă. Și m-am dus. Iar acolo am descoperit mai multe tehnici de pictură, materiale: creioane, acuarele, pânze și așa mai departe.

Și mi-am făcut curaj să încerc și acuarele, o tehnică mai complicată un pic, fiindcă e greu să repari așa cum o poți face din acrilic, când mai dai o tușă, două pe deasupra și acoperi greșeala. Aici totul ținea de o mai mare precizie, nu prea mai poți drege. Iar încetul cu încetul tehnica acuarelei mi s-a părut exact ce căutam. Așa că în zilele de sărbătoare, când nu cos, citesc sau pictez.

Cum ai ales Vrancea?

Pentru că mă tot atrăgea Moldova. Era anul 2016 și știam că voiam o cămașă cu mâneca plină de broderie, tablă se numea. Și tot uitându-mă prin planșe am descoperit așa ceva în zona Moldovei.

Cea mai importantă piesă a cămășii acesteia este altița. Acolo se duce prima dată privirea și acolo femeile puneau tot ce aveau mai valoros. Iar altițele se și lăsau moștenire pentru că erau într-adevăr foarte valoroase.

La prima cămașă, cea de Mehedinți, am cusut fără altiță separată (altița este umărul cămășii, unde broderia este cea mai bogată). Aflasem între timp că așa se cosea o cămașă adevărată, cu altița separată. E adevărat că asta complica in pic lucrurile. Ai nevoie de două bucăți de pânză dreptunghiulare, una mai mică și una mai mare.

Cum erau cele din Vrancea?

Vrancea era o zonă bogată, iar femeile își permiteau materiale foarte prețioase: paiete, fir metalic, aurit, argintat, suflat cu metal prețios, telul, care este un fir metalic mai lat, mărgele, foarte multe materiale lucioase, care-ți luau ochii.

Asta era ideea? Să-ți ia ochii?

Cred că da, fiindcă era de fală. Femeile când își coseau o cămașă își ascundeau modelele să nu cumva să fie furate de altele.

Serios?

Da, când se cosea la șezători, femeile nu veneau cu cămășile la care lucrau, ci își făceau firul de lână sau orice altceva. Modelul se cosea pe ascuns și îl arătai când ieșeai la horă.

Mamaie, când vedea în sat un model care-i plăcea, venea repede acasă și îl scotea pe hârtia de matematică, firește, așa cum și-l amintea. Așa se face că toate cămășile sunt unicat, fiindcă nimeni nu știa să dea mai departe modelul întru totul.

Cum obțineți aceste materiale, îmi imaginez, foarte rare și greu de obținut?

Aici iarăși ne ajută șezătoarea din care facem parte, să ne organizăm pentru comenzi comune, fiindcă ne luăm produse din străinătate.

Ne-am luat paiete din Germania, fir auriu și argintiu din Irlanda sau din India, tel din Turcia, mătase din Polonia sau din Franța.

Cine este Nelu Dumitrescu?

De domnul Nelu Dumitrescu am auzit prima oară când mă documentam pentru cămașa de Vrancea. Nu ai cum să vrei să coși ceva din Vrancea, să cauți informații pe grupurile de Facebook și să nu dai peste domnul Nelu Dumitrescu. Este un tezaur viu pentru noi, fiindcă deține atât de multe informații încât îți vine să-l asculți ore în șir, cu caietul și pixul în mână, să-ți iei notițe.

I-am citit sfaturile pe grupuri, iar când doamna Bizon l-a invitat la șezătoare, pentru că domnul Dumitrescu locuiește în Germania nu poate veni foarte des, dar când a venit, iar eu tocmai coseam la cămașa de Vrancea, am discutat cu dânsul despre lucrul meu. Mi-a spus unde e bine, unde mai trebuia lucrat, ba chiar a venit cu niște idei salvatoare. Pentru că alesesem mâneca aceea tablă, plină de broderie, m-am blocat la un moment dat. Iar dânsul mi-a dat o soluție foarte bună.

El ce legături are cu Vrancea?

Dânsul a crescut în Vrancea, în Tichiriș, și are o dragoste pentru portul popular de acolo. Are și o colecție impresionantă, dar și o memorie incredibilă să ne povestească despre fiecare piesă pe care o deține sau despre care știe informații. Mai mult, și-a fotografiat cămășile din colecție și le-a împărtășit cu noi, așa încât să ne putem inspira și să înțelegem specificul zonei.

Îți porți cămășile? La Oracle, de pildă?

Mi le port la câte o sărbătoare, de 1 martie sau cine știe cu ce altă ocazie specială. Lumea e surprinsă să mă vadă în cămașă, iar când află că am cusut-o eu e și mai surprinsă.

Echipa mea și oamenii din preajmă îmi știu deja pasiunea pentru cusut. Dar ceilalți au foarte multe întrebări: cât de complicat este, cât durează și așa mai departe.

Ai molipsit pe cineva?

Au fost două colege molipsite inițial dar au abandonat proiectul.

De ce durează atât de mult să coși o cămașă te-au întrebat colegii și te întreb și eu?

La mine a durat un an de zile fiindcă nu am vrut să mă forțez să lucrez la ea. Mi se pare că atunci când coși la cămașă îi imprimi starea în care ești când o lucrezi. Or, eu am vrut să îi imprim doar stările de bine pentru ca apoi să mă pot îmbrăca exact cu acele stări.

Am cusut numai când eram liniștită și mă simțeam bine, am luat-o în vacanțe, a călătorit cu avionul, prin tren.

Ultima cămașă, pe care am terminat-o acum, în carantină, atât cât am purtat-o prin casă, se simte incredibil când o pui pe tine. În ea m-am simțit protejată, îmbrăcată, apărată.