Georgiana-Raluca Trandafir, avocată litigator: „indiferent câți bani ai, nu trebuie niciodată să uiți că oricând se poate întâmpla ceva și trebuie să te descurci luând-o de la zero”
Georgiana-Raluca Trandafir este avocată. S-a născut într-o familie de ingineri agronomi, iar mama sa „obișnuia să spună despre tribunal numai aici să nu ajungi, era un loc al pierzaniei, marcat de certuri între rude și infracționalitate”. Și tot pentru mama ei „avocații erau cei chemați să mintă ca să își apere clienții”. Așa că atunci când le-a spus părinților că vrea să dea la Drept, aceștia au încercat să o convingă contrariul. Iar după admiterea în Barou s-a angajată imediat la o firmă prestigioasă de avocatură, pe un salariu de 3 ori mai mare față de veniturile mamei sale, după 25 de ani de muncă. Abia atunci „când le-am spus alor mei unde voi lucra și pe ce onorariu, s-au bucurat foarte tare și atunci mama a înțeles că trebuie să mă lase să îmi decid singură soarta”. Astăzi, Georgiana-Raluca Trandafir este litigator, a lucrat până în dimineața în care a născut și ultimul film văzut a fost „Gasslight”, cu Ingrid Bergman și Charles Boyer.
Cine este Georgiana-Raluca Trandafir?
Georgiana-Raluca Trandafir este mamă, femeie, avocat, fiică, prietenă. Este o explozie de energie 😊
Georgiana-Raluca Trandafir: „Când treceam prin fața tribunalului, mama obișnuia să spună „numai aici să nu ajungi, era un loc al pierzaniei, marcat de certuri între rude și infracționalitate”
Cum a ajuns o fetiță din Focșani să termine două facultăți la București și să aibă o carieră de succes în avocatură?
Partea cu două facultăți a fost o componentă a înțelegerii pe care am avut-o cu părinții mei. Nu credeau că Dreptul îmi va asigura un viitor într-un moment în care percepția era cea de inflație de juriști, așa că am dat examen la mai multe facultăți. Am intrat la trei dintre ele și am urmat două – Drept și Relații Economice Internaționale. A doua a fost de backup, să am, totuși, un viitor asigurat.
Ai făcut cel mai bun liceu din Focșani, profil de informatică. Și cu toate astea nu ai ales o carieră în domeniu… de ce?
Pentru că trendul era să dai și să intri la cel mai bun liceu din oraș și să fii în cea mai bună clasă. Cea mai bună clasă era considerată cea de informatică, așa că am ajuns la Colegiul Național Unirea, clasa de informatică. Și foarte bine mi-a prins pentru că mi-a format gândirea logică, cea în care ai ipotezele puse în ordine și apoi desprinzi concluzia. Dreptul este despre ipoteze cărora trebuie să le aplici normele juridice și să tragi concluziile care se cuvin. Matematica mi-a dat gândirea structurată care astăzi mă ajută foarte mult.
Ai crescut în Focșani, într-o familie de ingineri agronomi, ce visau ai tăi să devii când erai mică?
Mama mă vedea lucrând în bancă, i se părea că e singurul job care îți permite să te îmbraci frumos și să îți pui tocuri, zi de zi. Tata nu mi-a insuflat niciodată o anumită direcție, m-a lăsat să aleg liber. După ce am intrat la liceu, cred că amândoi mă vedeau lucrând în IT pentru că lor li se părea de viitor (aici au avut dreptate, trebuie să recunosc).
Georgiana-Raluca Trandafir: „Bunica maternă și-ar fi dorit să fie avocat, dar tatăl ei a ales să își trimită nepoții la studii, iar fetele le-a ținut acasă, așa erau vremurile”
Ce părere aveau despre avocați?
Nu cred că aveau o părere anume despre avocați, doar că aveau o strângere de inimă când treceau prin fața tribunalului. Îmi amintesc că mama obișnuia să spună „numai aici să nu ajungi”, era un loc al pierzaniei, marcat de certuri între rude și infracționalitate. Avocații erau cei chemați „să mintă” ca să își apere clienții (râde).
Bunica maternă și-ar fi dorit să fie avocat, dar tatăl ei a ales să își trimită nepoții la studii, iar fetele le-a ținut acasă, așa erau vremurile. Dar bunica povestea despre verii ei care au ajuns judecători sau avocați că „s-au realizat”. Cred că de acolo subconștientul meu a preluat mesajul și acum sunt avocat.
Dar de ce nu li se părea acesta o domeniu pentru tine?
Pentru că trebuie „să minți” și pentru că trebuie să interacționezi cu infractori violenți, să mergi la penitenciar sau la poliție. Plus că, la vremea aceea, circulau legende despre geamantanele de bani pe care trebuie să le dai unui maestru ca să te primească sub aripa lui și să ajungi avocat, după mulți ani de muncit gratis și alergătură.
Știu că până în clasa a X-a, voiai să fii judecătoare pentru că erai fascinată de momentul în care, în filmele americane, aceasta „dădea cu ciocanelul”. Când ai realizat că la noi lucrurile nu sunt deloc așa 😊
Da, eram copil și când l-am văzut pe judecător cu ciocănelul, i-am spus mamei că asta vreau să mă fac. Mama a spus un „bine” printre dinți, nu prea credea că am șanse și că e doar o apucătură de copil, cumva mă voi răzgândi. Am aflat ulterior că judecătorul român nu are ciocănel și în primul an de facultate am decis că vreau să fiu avocat. Primul contact cu avocatura l-am avut în anul al doilea de facultate, când m-a cucerit definitiv. Eram fascinată de ceea ce vedeam în jurul meu, mergeam cu mult entuziasm pe la arhivele instanțelor și la Registrul Comerțului. Îmi amintesc prima dată când am mers în instanță, la o ședință de judecată, nu semăna cu ce văzusem în filme, dar mie tot mi-a plăcut. Și, de atunci, am știut că drumul meu este spre avocatură.
A fost singura dintre colegii tăi care a dat examen pentru admiterea la Facultatea de Drept și, deși ai tăi erau convinși că nu vei intra, ai fost admisă. Cum au reacționat atunci când le-ai spus că ai intrat la Drept?
Da, din clasa mea, eu am fost singura care a dat la drept, am avut o colegă care a mers spre arhitectură și restul clasei la ASE sau la Politehnică. Am dat admitere în vară la ASE și SNSPA, am intrat la ambele, dar eu am vrut Drept, așa că toată vara am învățat pentru examenul de admitere din septembrie. Pe 1 septembrie, nu pot uita acea zi. Pe seară, când s-au afișat rezultatele, îmi amintesc că i-am sunat și s-au bucurat pentru reușita mea de etapă.
Ai dat admitere atunci și la SNSPA și la ASE. Iar când ai intrat la Drept, ai ales să renunți la prima, deși puteai să ai bursă, intrând a V-a pe listă. De ce ai făcut această alegere?
Cred că nu m-am văzut la acea facultate, nu am simțit-o pentru mine. A fost, în primul rând, o decizie instinctuală, ca aproape toate deciziile mele. 😊
Plus că eu voiam să fac dreptul și știam că va fi prima facultate, SNSPA ar fi fost cu taxă și aș fi pierdut bursa. Și am ales între ASE – REI și SNSPA – Științe Politice. Am ales să merg la ASE. Mama a fost încântată, visul ei cu lucratul în bancă începea să prindă contur (râde).
Când au început să creadă și ei că acesta este drumul tău în viață?
Când au văzut cât de hotărâtă sunt. Prima dată, când am stat o vară să învăț, deși eram admisă la două facultăți. Au văzut că e treabă serioasă, nu au reușit să mă momească să plec la mare, să pierd nopțile prin discoteci sau să slăbesc motoarele după un an greu.
Al doilea moment decisiv a fost în facultate, când au văzut că am început să fac practică într-un cabinet de avocatură și că am ales să muncesc în timpul vacanței.
Al treilea moment a fost examenul de admitere în profesie, când m-au văzut intrată în barou au înțeles că sunt deja avocat 😊.
Timp de 4 ani, ai făcut două facultăți și, în același timp, ai și lucrat. Mai ții minte ce lucrai? Și cât câștigai atunci?
Da, așa este. Am lucrat câteva luni în asigurări, unde am reușit să vând câteva asigurări de viață. Apoi am început să lucrez într-un cabinet de avocat care, ulterior, s-a transformat într-o societate de avocați. Nu câștigam mult, dar pentru mine era o sumă considerabilă, la acel moment.
Oricum, nu lucram pentru bani (deși m-am bucurat de fiecare bănuț câștigat de mine), lucram ca să învăț, să înțeleg ce înseamnă piața muncii. M-a ajutat foarte mult că am lucrat în timpul facultății, mi-a deschis orizonturi și am înțeles că nu e ușor să muncești.
Tot atunci am prins drag de profesie, am văzut că mi se potrivește. Cred că atunci m-a ales pe mine avocatura, nu eu pe ea.
Imediat după admiterea în Barou, s-a angajat la o firmă prestigioasă de avocatură, pe un salariu de 3 ori mai mare față de veniturile mamei sale, după 25 de ani de muncă.
După absolvirea Facultății de Drept ai dat examen pentru admiterea în Barou. Și ai fost angajată imediat la o firmă prestigioasă de avocatură, pe un salariu de 3 ori mai mare față de veniturile mamei tale, după 25 de ani de muncă. Ce au spus atunci ai tăi?
Da, am intrat în barou din prima încercare și nu chiar imediat, după câteva luni, am primit oferta de la o firmă prestigioasă. După ce am terminat facultatea, am continuat să lucrez pentru societatea unde am făcut practică în timpul facultății, m-au ofertat după absolvire, sub condiția admiterii în barou.
La un moment dat, mi-am dat seama că vreau și pot mai mult și am început să trimit CV-ul la marile societăți de avocați. Am început interviurile și am primit mai multe oferte, dintre care am ales să merg la cea mai mare firmă de avocatură din țară. Tot instinctual am luat decizia și bine am făcut, a fost una din cele mai bune decizii pe care le-am luat în viață. Până acum.
Când le-am spus alor mei unde voi lucra și pe ce onorariu, s-au bucurat foarte tare și atunci mama a înțeles că trebuie să mă lase să îmi decid singură soarta. Atunci a început un nou capitol din viața mea și a fost un punct de cotitură care m-a adus unde sunt astăzi.
Cum au fost începuturile tale din avocatură?
Frumoase. Îmi amintesc cu mult drag de ele. După o săptămână la noul job, m-au trimis la Timișoara, cu avionul. Era pentru prima dată când zburam cu avionul și eram încântată de noua mea viață.
Dar și marcată de mult efort, munceam peste 12 ore pe zi, uneori chiar și 24 de ore. Făceam parte din echipa de real estate, în perioada de boom 2006-2008, participam la cele mai mari tranzacții și făceam parte din cea mai performantă echipă de avocați.
Și cum ai ajuns litigator?
A venit criza și tranzacțiile imobiliare au picat. Activitatea la litigii începea să crească, se căutau avocați care să poată gestiona numărul în creștere de dosare. Eu mi-am dorit să fiu avocat pledant și, în acel moment, mi-am făcut puțin curaj și am vorbit cu partenerii care conduceau cele două practici și, imediat după concediul pentru examenul de definitivat, m-am întors direct în echipa de litigii. Din acel moment, am început să înfloresc, făceam ceea ce mi-am dorit, am început să fiu implicată în dosare grele. În acea perioadă, m-am format ca avocat pledant, a fost ca un cantonament continuu de vreo 2-3 ani în care am bătut toată țara și am dus câteva sute de dosare.
Care a fost cel mai greu caz pe care l-ai câștigat?
Au fost mai multe, dar cred că cel mai greu a fost cazul cu Municipiul Constanța și operatorul serviciului de salubrizare. Am intrat direct în apel, sentința de fond era devastatoare, în sensul că Municipiul Constanța a fost obligat să plătească peste 500 milioane de lei. Am reușit să întorc dosarul și, după 3 ani de litigii, a fost înlăturată aproape toată suma, exceptând vreo 2,8 milioane care, oricum, erau datorați în baza unei sentințe anterioare, definitive. Un alt caz greu a fost cel al unei doamne judecător. A scris inclusiv Departamentul de Stat despre el.
Citește și: Povestea avocatei Diana Negrea, care a câștigat procesul pentru Casa Jurnalistului
Georgiana-Raluca Trandafir: „Știu ce înseamnă să vrei ceva și să îți alegi singur drumul, să îți urmezi menirea”
Știu că ai muncit până în dimineața în care ai născut. Atât de mare este pasiunea pentru munca ta?
Chiar azi am retrăit acel moment, se împlinesc 5 ani de atunci. Nu am simțit niciodată că profesia ar fi o corvoadă, poate e pasiune sau poate e vocație. Profesia mea se face doar din vocație, cu implicare și responsabilitate. Altfel, nu are sens să îți complici viața.
Simți că Tudor îți calcă pe urme?
Profesional, nu. Vrea să se facă om de știință, să inventeze lucruri. Știu ce înseamnă să vrei ceva și să îți alegi singur drumul, să îți urmezi menirea, așa că îl încurajez să se facă ce simte el că i se potrivește cel mai bine.
Ce ți-ai dori cel mai mult pentru Tudor?
În primul rând, să fie sănătos. În al doilea rând, să aibă în jurul lui oameni de calitate. Eu am mulți prieteni buni, pe care pot conta oricând și pe care îi simt mereu aproape de sufletul meu. Apoi, îi doresc să fie tenace, inspirat, blând, să crească frumos și să devină un adult întreg, inteligent și responsabil, să se poată bucura de tot ce îi va oferi viața.
Ce faci atunci când nu ești la birou?
Muncesc, dar de-acasă 😊 Citesc, vorbesc la telefon, ies din București, privesc cerul, stau pe iarbă, mă uit la un film, dorm. Activități normale și relaxante.
Cum arată o zi din viața ta?
Mă trezesc, de regulă foarte devreme, pe la 4-5. Savurez o cafea în liniște, lucrez ceva, petrec cam o oră cu copilul, apoi grădi/instanță/birou. Seara, copil și, dacă e ceva urgent de lucru, lucrez. Altfel, dorm sau mă uit la un film, citesc o carte.
Care este cea mai frumoasă lecție pe care ai primit-o și de la cine a fost?
De la bunica mea. Că, indiferent câți bani ai, nu trebuie niciodată să uiți că oricând se poate întâmpla ceva și e posibil să fii nevoit ca, începând de mâine, să trebuiască să te descurci luând-o de la zero. Ea a spus asta având experiența comunismului. Eu am aflat valoarea acestei lecții în perioada de lockdown, când mi-am amintit cât de bine gătesc și ce bine e să stai puțin, să tragi aer în piept și să apreciezi că ești sănătos.
Și, ultima întrebare, Georgiana-Raluca Trandafir, dacă ar fi să ne recomanzi o carte, un film și un serial. Care ar fi acelea?
O carte citită recent care mi-a plăcut a fost „Începe cu de ce”, a lui Simon Sinek. Cât despre seriale, recunosc că m-a cucerit „Homeland”, am pierdut câteva nopți cu el.
Iar o recomandare de film, cred că ultimul văzut pe care mi-l amintesc și care mi-a plăcut este „Gasslight”, cu Ingrid Bergman și Charles Boyer.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
