Gianina Badiu, corporatista care a refuzat un job în Japonia și un salariu important pentru a se face învățătoare într-o comunitate vulnerabilă. Cum se împacă marketingul cu profesoratul și cât contează implicarea socială pentru o viață împlinită?

Gianina Badiu avea job-ul de vis până anul trecut. Conducea un departament într-una dintre cele mai mari corporații din domeniul asigurărilor și după o misiune în Japonia de un an și trei luni, primise oferta să se stabilească definitiv în țara soarelui răsare. Însă ea simțea că locul ei e acasă și ceva din interiorul ei o presa să facă ceva care să conteze cu adevărat.

În anul în care cei mai mulți dintre corporatiști au ales să renunțe să mai lupte pentru România și au emigrat, Gianina Badiu se întorcea din Japonia, își dădea demisia din multinațională și se înscria în programul Teach for Romania. De un an de zile este învățătoarea copiilor din clasa a II-a a școlii din Zizin. Zizin este un sat din apropierea Brașovului ce adăpostește o comunitate vulnerabilă și dezavantajată de oameni. Gianina Badiu și-a propus să încerce să-i aducă pe acei copii la școală, să îi facă să înțeleagă cât e de importantă învățătura, iar obiectivul ei până azi, la final de an școlar este să-i învețe pe toți să citească. Aproape l-a îndeplinit.

Cum sună povestea ei, cine e Gianina Badiu, cum a renunțat ea la un salariu cu multe zerouri într-o multinațională pentru unul de profesor cu care își plătește chiria și ceva în plus? Dar mai ales care a fost motivul pentru a se implica și a se dedica acestei cauze, aflați mai jos, în cele ce urmează:

Gianina, cât lucrezi tu cu copiii la școala online?

Am avut program în fiecare zi de la 9.30 la 12.30, iar apoi niște ore suplimentare cu ei, ore remediale, patru zile pe săptămână. I-am împărțit pe grupuri de nivel și lucrez cu câte două grupuri în fiecare zi.

Asta pentru că sunt în urmă unii dintre ei?

Da și în plus, din cauza pandemiei și cei care nu erau în urmă – foarte puțini la mine în clasă – au întârziat și trebuie să facem recuperare. Majoritatea fac remediere, dar am și un grup de copii cu care lucrez pe recuperarea materiei. Având aproape 80% din elevii din clasă rămași în urmă și până în pandemie făceam recuperare cu ei. Pentru că nu știau alfabetul, o parte dintre ei nici literele de tipar, e greu să faci materie de clasa a II-a cu ei. Degeaba le spun eu despre ortograme și scriere corectă dacă ei nu știu literele. În primul semestru am pus accentul pe alfabetizarea de bază.

Dar aceste recuperări tu le faci voluntar, sau îți cere cineva asta?

Le fac că vreau eu pentru că dacă tot lucrez cu copiii aceștia, vreau să le fie bine. Din semestrul al II-lea am început să fac treaba asta, îi scoteam pe rând de la orele cu profesori și mai lucram cu ei la română. Am zis că dacă până la finalul anului vor ști să citească, eu mă declar mulțumită.

În asta se măsoară succesul?

Da, serios. Din păcate în genul acesta de mediu vulnerabil sunt foarte mulți elevi de gimnaziu care nu știu să citească, iar aici nu vorbesc de literație funcțională, vorbesc de literație de bază.

Cum ți se pare predarea online? E mai greu sau mai ușor? Din partea părintelui, din punctul meu de vedere mi se pare că e mai cool decât la școală…

Sunt foarte ok cu asta, m-am adaptat foarte ușor. La început a fost destul de greu, recunosc, dar de vreo lună și jumătate, de când au toți calculatoare și putem să ținem orele pe Zoom, e mult mai ușor. Eu până atunci am lucrat cu ei pe Messenger iar această aplicație nu ține mai mult de 8 persoane în același apel și la mai mult de patru calitatea era foarte slabă. Și atunci împărțeam clasa în grupuri de câte patru și ajungeam să lucrez minim opt ore. Depindeam de telefoanele părinților, de multe ori trebuia să aștept să ajungă părinții acasă de la serviciu, plus că în multe dintre cazuri exista doar un telefon în familie. Apoi trebuia să țin cont de oră, în sensul de semnal pentru că după ora 16.00 semnalul scădea. De când lucrăm pe Zoom e boierie, aș zice 😀

Spuneai că ai 24 de copii în clasă?

Da.

În condiții normale îți vin toți la ore?

Nu am avut nici o zi anul acesta în care să fie toți 24 în clasă. Maximum au fost 23, o dată sau de două ori.

Din ce motive lipsesc? Îți spun?

Sunt motivele clasice pentru aceste comunități. Odată vorbim de atitudinea față de școală – școala nu e importantă. Însă aceasta nu poate fi atitudinea unui copil de clasa a II-a, ci mai degrabă a familiei. Apoi vorbim și de situații materiale precare, nu au cu ce să se încalțe și nu o dată mi-au spus: „Doamna, nu am avut cu ce să mă încalț” sau „Ieri m-am jucat în râu, mi s-au udat ghetele și nu am avut cu ce să mă încalț dimineața”. Și, în mod special în perioada de toamnă, când încep virozele, sunt foarte stresați adulții din cauza bolilor. Până la urma urmei e de înțeles pentru că fiind o comunitate dezavantajată, e clar că sunt subvitaminizați, iar dacă sunt subvitaminizați, atunci se prinde orice boală de ei. Și normal să fie mai protectori față de copii.

Serios?

O, da! Chiar am avut discuții puțin mai aprinse cu câteva mămici pe acest subiect. Dar eu sunt destul de mulțumită pentru că prezența a crescut.

De unde au ei calculatoare acum?

Le-am obținut din donații. Am făcut o acțiune de fundraising să le fac rost de laptop-uri. Am cerut de la început laptop-uri pentru că mi-am imaginat că sunt puțin mai solide decât niște tablete, sunt mult mai potrivite pentru niște copii de 8-9 ani. Internetul l-am obținut printr-un prieten al unui prieten care știa pe cineva la Orange. Tot din donații am cumpărat acele modem-uri ca să aibă internet.

Hai să vorbim despre cum ai ajuns tu acolo. Acolo unde?

Eu locuiesc în Brașov și predau la școala din Zizin, comuna Tărlungeni. Sunt cam 15 de kilometri de la Brașov până acolo.

Tu stăteai în Brașov și înainte?

Nu. Sunt de loc din Brașov, aici m-am născut și am crescut, apoi m-am mutat în București, am făcut facultatea și am rămas acolo 20 de ani. Am lucrat o perioadă și prin străinătate, dar la un moment dat m-am hotărât că vreau să fac altceva. Asta se întâmpla prin 2017-2018.

Unde lucrai în București?

Am lucrat în domeniul financiar-bancar, la o companie multinațională de asigurări și pensii private.

Și în afară?

Am lucrat în Spania unde am avut un proiect de 3 luni și un an și trei luni în Japonia.

Și nu era mai bine să rămâi acolo?

Poate că da, nu o să știu niciodată. Chiar a fost o decizie foarte grea să mă întorc din Japonia înapoi în țară, puteam să rămân acolo, dar am spus că vreau să vin acasă, simțeam că aici e locul meu și aici trebuie să fiu. Nu știam de ce, știam că trebuie să fac ceva, poate un altceva….

Iartă-mă că te întreb, când te-ai întors din Japonia, în ce an?

La finalul lui 2016.

Când România era într-o mare fierbere, cu ordonanțe de guvern, cu oameni în stradă…. Atunci tu simțeai că acasă e locul tău?

Dintotdeauna am simțit că România e țara mea, îmi place foarte mult să călătoresc și am călătorit foarte mult, dar cumva am simțit că aici trebuie eu să fiu și aici vreau să contribui. Nu mă vedeam pentru totdeauna în Japonia, nu m-am văzut nici pe o perioadă mai scurtă, așa că mi-a fost suficient cât am stat. Da, România era într-o fierbere atunci și poate că și asta a contat destul de mult. Simțeam că vreau să contribui.

2017 și 2018 au fost anii în care foarte mulți corporatiști au emigrat din cauza problemelor din România. Și tu te întorceai?

Da.

După ce te-ai întors ai rămas în continuare în corporație?

Da. Am lucrat până anul trecut, în mai.

Care a fost momentul acela în care ți-ai depus demisia?

Demisia mi-am depus-o în februarie pentru că având funcție de conducere trebuia să am o perioadă de trei luni de zile de preaviz.

Momentul deciziei a fost mai devreme, pe la începutul iernii. Apoi a fost o chestiune mai degrabă tactică, am căutat momentul potrivit pentru a-mi da demisia.

Vorbește-mi de momentul deciziei…

Îmi doream foarte mult să fac un altceva și în contextul acela mi-au reapărut mesajele despre Teach for Romania. Mai cochetasem cu ideea aceasta și cu un an înainte, dar nu am avut curaj să fac pasul. Mă gândeam că nu sunt pregătită, că nu pot să renunț la confortul pe care mi-l oferă un job stabil într-o corporație, ca să nu mai vorbim de toate beneficiile financiare. Dar după un an de zile am considerat că sunt pregătită și m-am hotărât să fac chestia asta cu toate consecințele aferente.

Ce-mi doresc – pentru că nu e ca și cum mă văd toată viața la catedră – este să combin ce am lucrat anterior în marketing, dezvoltare de piață și customer experience în domeniul educației.

Adică vrei să pui și tu o cărămidă?

Exact.

Dar pentru ce să faci asta?

Pentru că nu cred că altfel țara asta are vreo șansă. Și îmi doresc să fiu aici. Dacă eu am ales să mă întorc în țară, atunci vreau să contribui cu ceva în țara asta și consider că educația este un pilon de bază.

Luaseși legătura deja cu Teach for Romania când ți-ai depus demisia?

Da, fusesem în procesul de selecție și știam că sunt acceptată să intru în program, mai aveam câțiva pași până la acceptarea finală, dar era cel puțin 80% sigur că pot intra în acest program.

Când ai aflat unde o să predai?

Școala am aflat-o în vinerea de dinaintea începutului de an școlar.

Știai că te vei muta în Brașov?

Asta am hotărât undeva prin vară. Puteam să rămân în București, să predau în jurul orașului, în cadrul comunităților vulnerabile de acolo, sau să mă mut în Brașov. Până la urmă am zis că pentru doi ani de zile cât este programul Teach, nu mi-ar strica să mă întorc puțin prin Brașov.

Familia ta e în Brașov?

Da, sunt părinții mei, fratele meu locuiește și el în București.

Deci te-ai întors cumva acasă…

Putem să spunem și așa, dar nu simt lucrul acesta, acum văd altfel orașul…

Nu stai cu ei?

Nu, nu. Mi-am închiriat un apartament.

Era tare să mănânci de la mama de acasă…

Dar mănânc de la mama de acasă, îmi gătește, dar sunt totuși 20 de ani de când am plecat de acasă și nu mai simt să stau cu părinții la vârsta asta.

Povestește-mi cum a fost când ai văzut școala prima dată. Cum era zugrăvit peisajul?

Prima dată când m-am dus la școală era închisă. M-am dus chiar în ziua în care am luat postul, am plecat de la Inspectorat, am trecut pe la școala de la Tărlungeni să văd dacă pot să aflu la ce clasă voi preda. Așa am ajuns la Zizin din dorința de a ști dinainte unde trebuie să merg la muncă lunea următoare. Luni când am mers era însă plină curtea școlii, a fost foarte emoționant.

Copiii cum erau?

Curioși, veseli. Mie mi se pare că sunt niște copii extrem de deschiși, copii cu potențial, m-am atașat de ei și am spus că dacă reușesc să obțin post în aceeași școală și anul viitor, probabil că-mi voi mai prelungi misiunea cu încă un an după, ca să stau cu ei până termină clasa a IV-a. Eu sunt a treia învățătoare la clasa lor și mi-ar plăcea să rămân cu ei până la finalul clasei a IV-a.

Ai vreun briliant în clasă, vreun diamant neșlefuit?

Cred că sunt mai multe diamante, să știi. Mă surprind foarte mult. Îți spuneam că sunt câțiva copii care sunt la nivel de clasa a II-a și mă surprind zilnic ba la mate, ba la română, alții la cum înțeleg ei dezvoltarea personală, dar și ceilalți. Copiii care au progresat cel mai mult în perioada asta nu sunt neapărat dintre copiii care stăteau deja bine cu materia. Sunt trei, patru copii care la început de pandemie silabiseau cuvintele, iar acum citesc propoziții.

Acesta e meritul tău…

Este și meritul meu, dar aș spune că în primul rând este al copilului pentru că dacă el nu se străduia și nu insista, nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar este și meritul părinților pentru că în cazurile unde se văd progresele e clar că părinții au fost lângă. Sunt părinți care își doresc foarte mult copiii lor să învețe și dacă la început ideea de a-i ajuta nu era tocmai bine înțeleasă, am avut câteva discuții cu ei și astfel s-au așezat lucrurile fain.

Cum a fost prima ședință cu părinții? Cum te-au privit ei la început?

La început cred că au venit de curiozitate și cred că abia a doua ședință e mai de referință, aceea în care am încercat să impun reguli. Eu am lucrat foarte mult cu reguli la clasă pentru că e nevoie de disciplină în mediul lor și cred că au fost foarte surprinși că avem reguli și consecințe. Și cu părinții e de lucru și cu ei am lucrat și încă lucrez așa. Apropo de laptop-urile primite eu le-am spus foarte clar de la bun început: laptop-urile vor rămâne după această perioadă la copiii care învață, care își dau interesul și rămân tot pentru învățare. Nu sunt cadouri, nu sunt jucării, nu sunt laptop-uri personale, sunt laptop-uri pe care le pot considera împrumutate de la școală pentru a învăța copiii. Iar acum, după un timp, am început discuțiile: „Copilul nu prea a venit, copilul nu mi-a trimis ce a lucrat, eu habar nu am dacă el lucrează sau vine la școală ca la televizor”, prin urmare am anunțat câteva familii că la finalul anului vor trebui să returneze calculatorul. Și observ că greu înțeleg relația cauză-efect.

Cum te-au privit ceilalți profesori? Tu, fostă corporatistă ce ai lăsat un salariu cu multe zerouri pentru a preda în comunitatea vulnerabilă din Zizin. Nu se uitau la tine ca la o nebună?

Nu știau și nu am făcut un caz din asta. Cred că mai relevantă și mai interesantă pentru colegii mei era ideea că sunt profesor susținut de Teach for Romania. Aici cred că era curiozitatea.

Dar ce înseamnă profesor susținut de Teach? Adică fiind în acest program, ce beneficii, ce responsabilități ai și care sunt efectele asupra copiilor?

Se lucrează foarte mult pe dezvoltare socio-emoțională pentru că așa suntem formați. Până la urma urmei dacă nu există disciplină și nu există o relație, e foarte greu să se producă învățarea. De la acest principiu pornește modul de lucru în Teach. Nu vorbim atât de mult de o predare clasică, se duce puțin spre non-formal, spre a preda lucrurile într-un mod în care creierul învață. Adică mult mai practic, bazat pe foarte multe jocuri, pe motivație, încercăm să îmbrăcăm materia în lucruri relevante și importante pentru copii.

Hai să facem o paralelă între salariul din corporație și cel de profesor. Îți ajunge să plătești chiria?

Da, mă descurc. E ok.

De-aceea mănânci de la mama? 😀

Posibil, dar să știi că mama gătește foarte, foarte bine 😀 Nu aș da mâncarea gătită de mama pe ce gătesc eu pentru că, din păcate, eu nu am moștenit-o la acest capitol.

E ok, dar nu există termen de comparație și salariul nu a fost pentru mine un argument. Într-adevăr mi-a fost greu să iau decizia pentru că lucrasem 20 de ani în corporație și mai degrabă știam genul acela de viață decât genul acesta de viață. Nu-mi mai permit să merg o dată la 3-4 luni într-un city break sau să-mi fac vacanțe mai mult sau mai puțin exotice, dar e un lucru pe care mi l-am asumat și cu siguranță sunt alte modalități de a-mi satisface acele nevoi.

Dar tu știai să predai? Materia de clasa a II-a cred că o știu și eu, dar nu mă văd în stare să o predau la clasă, nu cred că aș avea răbdare…

Da, e cu multă răbdare job-ul acesta.

Nu aveam idee despre predat, tot ce știu acum am aflat vara trecută prin programul de formare Teach. Trei săptămâni am lucrat pe partea teoretică, dezvoltare personală, dezvoltare emoțională și apoi am avut trei săptămâni de practică la o școală din Buzău, într-o comunitate similară. Acolo am avut avut prima interacțiune dar, după vorba „viața bate filmul”, când am ajuns la clasă a fost cu totul altceva pentru că la Buzău era totuși un mediu controlat, era un mediu de studiu, de testare. La clasă a fost cu totul altceva.

Citește și:

Mălina Luciana Flocea, profesoara de 29 de ani care a lăsat aventurile din ţări exotice ca să predea într-un sătuc din România

Ce au spus părinții tăi? Știi vorba aia: dacă ai prins un job în bancă, de acolo trebuie să te pensionezi… Nu pleci că vrei să faci un „altceva”…

Ei nu au fost de acord nici să plec în Japonia, a fost o tragedie și când am plecat în Spania, așa că erau cumva obișnuiți ca eu să iau decizii cu care ei nu erau foarte confortabili. Le-am explicat: „asta vreau să fac, asta îmi trebuie acum, știu că s-ar putea să sune ciudat” și până la urmă au acceptat: „Bine, dacă tu asta vrei”. M-au susținut destul de mult și s-au și bucurat că vom fi împreună. Deși le-am spus destul de târziu că vin în Brașov pentru că nu am vrut să deschid această discuție înainte de a fi eu hotărâtă.

După ce se termină acest program Teach for Romania, ce ai de gând?

Perioada asta pentru mine este una de înțelegere. Eu în marketing am învățat că nu ai cum să faci lucrurile dacă nu înțelegi despre ce e vorba. Și atunci, cumva, pentru mine aceștia sunt ani de înțelegere, să aflu care sunt actorii, de ce e nevoie și cine are nevoie și probabil că anul viitor voi încerca să-mi așez gândurile în ordine pentru a vedea încotro mă îndrept.

Te vezi reîntorcându-te în corporație?

Poate fi și corporație, dar trebuie neapărat să aibă legătură cu zona educațională.