Căutare

Share this article

Ştiu, dacă vă spun numele, nu mai e  secret.  Şi dacă nu mai e secret şi mergeţi toţi, deodată, acolo, nu mai e nici chiar aşa paradisiacă. Dar riscul din urmă e foarte mic. Pentru că un drum pînă acolo durează peste 26 de ore cu avionul (zbor efectiv, fără timpul de escală) e greu de crezut că veţi merge toţi pînă acolo.

De fapt, am două insule secrete, ambele la aceeaşi distanţă, în aceeaşi zonă, în fiecare am stat trei zile. Vă spun una, iar pe cealaltă o păstrez pentru mine (şi pentru japonezii care au descoperit-o deja, a publicat o scriitoare de-a lor o carte despre paradisul de acolo). Sau mai bine v-o spun pe aia cu japonezii şi o las pe cealaltă la secret…. Grea decizie! N-aţi vrea să fiţi în locul meu. Sau aţi vrea?!

Am dat cu banul, a căzut pe Insula Pinilor, din Noua Caledonie, Pacificul de Sud, supranumită l’île la plus proche du paradis (pentru anglofoni: „the closest island to Paradise”, pentru români neaoşi: „insula cea mai aproape de Paradis”). Are în jur de două mii de locuitori, marea majoritate din populaţia Kunié, dar contează, pentru administraţia franceză, ca o comună. Hilarion Vendégou, Marele Şef de trib este şi primar, şi senator francez. Trei calităţi distincte. Jean Baptiste Apikawa, ghidul nostru care ne-a plimbat cu Loganul hotelului prin insulă ne-a spus că îl respectă pe Vendégou în calitatea sa de mare şef de trib, e conformă cu tradiţiile, dar în calitatea sa de primar l-a înfruntat la ultimele alegeri. Şi, după cum se vede, nu a învins, altfel era la birou, nu la volanul Daciei.

Foto: iStock

Pe Insula Pinilor se ajunge sau cu vaporul sau cu avionul, din Noumea, capitala Noii Caledonii. Cu avionul faci douăzeci de minute, cu vaporul cîteva ore. Noi am ales avionul. Şi am aterizat în cel mai mic aeroport pe care l-am văzut vreodată. (La întoarcere nici măcar nu am fost controlaţi, nici noi, nici bagajele. Nu aveau portic de detectat metale). După înăbuşirea Comunei din Paris, „comunarzii cei răi” au fost deportaţi tocmai aici, în Comuna din Paradis (ca să fac şi o glumă să mai destind atmosfera). În total sînt vreo patru hoteluri, unul de cinci stele, cel mai bine hotel ascuns în natură pe care l-am văzut. Cotropit, parcă, de o vegetaţie luxuriantă,  cu ieşire pe plaja din Baie d’Oro, unde e un nisip făcut parcă din mătase, pierzîndu-se într-o mare cu mii de nuanţe de albastru. Ca să vă liniştesc, n-am stat la acel hotel, am stat la unul de trei stele. Dar în paradis şi hotelurile de trei stele sînt minunate! Particularitatea hotelurilor de aici este că ele au ca acţionari şi triburile. Pămîntul e al triburilor, poţi construi pe el doar cu aprobarea conducerii cutumiare. Există un singur posesor de teren ne-tribal în insulă, un brutar danez (sau olandez, nu mai reţin) care a tot dat pe datorie baghetele zilnice celor din trib pînă cînd datoria s-a dovedit că nu mai poate fi plătită. Şi, aşa, printr-o decizie care face excepţie, danezul (sau olandezul) a primit în proprietate nişte teren. Pămînt contra pîine!

Cu excepţia plajei de pe insula cealaltă (aia cu japonezii), aici se află cele mai frumoase două plaje pe care am fost, figurînd obligatoriu în topul celor mai frumoase din lume, indiferent cine face clasamentul. Koto şi Konumera se numesc plajele, sînt de o parte şi de alta a unui istm lat de cîţiva metri. Pe Konumera eram vreo cinci persoane (sînt două hoteluri în buza plajei, la fel, discrete şi liniştite), iar pe Koto, cînd ne-am dus şi acolo, traversînd şoseaua care leagă portul şi jandarmeria de restul insulei, mai  era o singură persoană. Un tînăr care gîdila o chitară. Altfel ne-ar fi durut urechile de atîta linişte. Apa avea doar 27 de grade, pentru că acolo era iarnă. Vara are 29-30. Nu vă mai povestesc, nu vreau să vă fac sînge rău! Sper să vă convingeţi că am dreptate cînd ajungeţi acolo. Pe rînd, nu toţi deodată.

Şi ce fac cei două mii de locuitori toată ziulica? Stau la umbră, muncesc la hoteluri, la aeroport, cîntă, se caldă, stau la umbră. Din cînd în cînd pleacă la Noumea, iar acolo copilaşii din insula Pinilor se cer la McDonalds. Asta ne-a spus-o Jean-Baptiste Apikawa, tată a trei copii. Tot de la el ţin minte o constatare genială, mai ales în contrast cu modul nostru agitat de a trăi, de a ne găsi slujbe, de a acumula performanţe, reuşite şi bani. Am văzut un arbust de cafea, primul din viaţa mea. Şi l-am întrebat: cultivaţi şi cafea? E extraordinar că aveţi şansa asta. El mi-a spus că aceşti arbuşti datează de pe vremea cînd, printre deportaţi se numărau şi cîteva zeci de algerieni. Ei au plantat arborii de cafea. „Noi nu cultivăm cafea, e mult de muncă. Ce rost ar avea, cînd e atît de ieftin borcanul de ness?!”. Gîndire magică, tribală.

Dacă vreţi să citiţi mai multe despre paradisul acesta insular, aşa cum l-a descoperit Ioan T. Morar, găsiţi aici cartea sa „Cartea de la capătul lumii. La un pas de Paradis: două luni în Noua Caledonie şi o saptămînă în Vanuatu”

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO