Învingând cancerul cu zâmbetul de pe buze: cum a transformat Viorica Neagu o boală nemiloasă într-o călătorie plină de speranță

Cum a fost când ai aflat că trebuie să treci şi prin asta?

Nu mi-a mai fost atât de frică pentru că ştiam că efectele radioterapiei nu sunt atât de grele ca cele de la chimioterapie. Mă înspăimânta că iar trebuie să merg la spital, că iar trebuie să stau printre oameni cu acelaşi diagnostic. Auzi acolo tot felul de poveşti, de situaţii, lucruri care te sperie, te înspăimântă.

Auzind poveşti care nu au un final fericit sau la care se prevede un final nedorit ajungi şi tu să-ţi pui întrebarea dacă nu vei păţi şi tu la fel, dacă aşa va fi şi în cazul tău. E destul de greu să fii înconjurat de oameni cu acelaşi diagnostic pentru că nu toţi privesc lucrurile aşa cum le vezi tu. Erau atât de trişti! Eu m-am dus mereu acolo cu zâmbetul pe buze, făceam glume cu personalul medical, râdeam cu fetele de la recepţie.

Dar nu pot fi toţi aşa. Li se vede durerea în ochi celor mai mulţi dintre ei, îngrijorarea şi e foarte greu să îi vezi pe toţi cum suferă. Şi eu sufeream, evident, dar eu încercam să mă manifest altfel, lucru care pe mine m-a ajutat foarte mult în toată lupta asta.

Cât de mult a contat felul în care ai comunicat cu medicii?

Enorm! Eu am avut încredere foarte mare în medicii mei, începând cu Lucian Ruşitoru, care pe lângă faptul că este un medic excepţional e şi foarte, foarte uman. Cum a stat omul acesta de vorbă cu mine, cum mi-a explicat totul. Am avut 1100 de întrebări pentru el. Niciodată nu l-am văzut iritat, niciodată nu l-am văzut sătul de întrebările mele. Mereu mi-a explicat cu subiect şi predicat ce urmează să-mi facă, ce se poate întâmpla, care sunt riscurile, care sunt beneficiile. Am avut foarte mare încredere în el.

Apoi, chirurgul plastician care mi-a făcut reconstrucţia. Au fost oamenii care mi-au răspuns la telefon sau la un mesaj pe Whatsapp la orice oră. N-a contat că e sâmbătă, duminică. Oamenii aceştia au venit de acasă în ziua lor liberă ca să îmi schimbe pansamentele, ca să vadă ce probleme am pentru că eu eram foarte panicată după mastectomie, se înfundau drenurile, se umfla sânul, aveam dureri foarte mari.

Oncologul, la fel, a fost foarte deschis cu mine şi mi-a dat şi el o doză mare de optimism, m-a încurajat. A accentuat mereu faptul că am descoperit boala din timp, ceea ce este foarte important. Radioterapeutul, şi el a fost extraordinar. Au avut toţi un rol foarte important în tot drumul ăsta.

Citeşte şi: Cristian Viişoreanu, chirurg oncolog căruia soarta i-a arătat că menirea lui este să salveze vieţi: “Când pacientul trece pe locul 2 ceva e foarte greşit.” – LIFE.ro %

Mai ai câteva şedinţe de radioterapie. Ce simţi când vezi luminiţa de la capătul tunelului?

Vai de capul meu! Mai am 5 şedinţe. (n.r.: între timp Viorica a finalizat şedinţele de radioterapie şi aşteaptă programarea pentru PET-CT) Abia aştept să mă trezesc dimineaţa şi să ştiu că nu trebuie să mai merg la radioterapie, nu trebuie să mă bage iar în tubul acela, nu o să mă mai doară pielea. Abia aştept să scap şi de durerile de oase, de starea cronică de oboseală. Sigur, nu sunt efectele adverse ca la chimioterapie, dar nici după radioterapie nu îţi e bine. Abia aştept să scap de toate stările astea căci începând cu 1 august (n.r.: 2022) până azi eu nu am avut nicio zi în care să nu mă doară nimic. Nu mai ştiu ce înseamnă să ai o zi fără dureri sau stări de rău.

Mult a fost, puţin mai este. Tu ai refuzat să-ţi dai viaţa peste cap. Erai între şedinţele de chimioterapie când ai plecat cu copiii în vacanţă.

La Milano? Da. Eu, după ce am făcut mastectomia, nu aveam încă rezultatul imunohistochimic, le-am zis copiilor că o să mergem să facem Crăciunul la Milano. Am luat biletele de avion, am rezolvat cu cazarea şi apoi a venit diagnosticul: cancer. Ce era să fac? Simplu: mergem mai departe aşa cum am stabilit. Nu am vrut să schimb niciun plan. Pe 1 decembrie, de exemplu, am fost cu copiii la Braşov, ne-am plimbat prin oraş câteva zile. Eram aşa: azi aveam şedinţa de chimioterapie, mâine mă urcam cu ei în tren şi plecam. La fel am făcut şi cu plecarea la Milano.

Şi acum, termin radioterapia, fac PET CT-ul, o să îmi spună că sunt bine şi o să plecăm să facem turul României vara asta. Vrem să descoperim cele mai frumoase locuri din ţara noastră. Show must go on!

Ce vrei să le spui celor care trec prin aceleaşi încercări ca tine, dar poate nu reuşesc să îşi păstreze optimismul şi simţul umorului, aşa cum ai făcut-o tu?

E foarte greu, în situaţia asta, să primeşti sfaturi din alte părţi pentru că orice ţi-ar spune cei din jur nu te ajută cu absolut nimic. Puterea de a te ridica şi de a merge mai departe stă în tine. Eu mi-am dat seama că dacă eu nu îmi doresc să mă ridic, să mă scutur bine, bine şi să înfrunt toate greutăţile astea, nimeni nu poate să mă ajute.

Toată lumea îmi spunea că sunt puternică, că trebuie să fiu puternică. Nu, eu am fost un om slab. Am plâns în hohote, am urlat, m-am întrebat de ce mi se întâmplă mie toate astea că nu am făcut rău nimănui. Până la urmă mi-am dat seama că cancerul nu este o pedeapsă. Cancerul e o boală pe care o faci sau nu.