Ioana Mihalca, știrista care a dat Italia pe Maramureș și re-creează, alături de soțul ei, o gospodărie moroșenească în satul în care s-a născut, Petrova

Ioana Mihalca este corespondentul Digi24 în Maramureș și unul dintre jurnaliștii pe care îi vedem în fiecare zi la televizor. Ce știu puțini despre Ioana însă este că ea a ales, împreună cu soțul ei, să se mute din Italia, unde lucra la un ziar local, într-o casă țărănească din Petrova, cu lut pe pereți, podele din lemn și „dușul” în lighean. Iar asta a însemnat pentru ei să regăsească poezia vremurilor de altădată. Și bucuria naturală a acelor timpuri.

Dar nu a fost nicidecum simplu.

Cum ajungi să lași o viață de confort în București sau într-una dintre cele mai râvnite țări ale Europei, pentru o viață grea într-un sat din nordul României, aflăm împreună în câteva minute de lectură.

Când ai venit tu în București, de ce ai făcut-o?

Ioana Mihalca: Mie îmi plăcea să scriu și cu asta a început totul.

În 2008, când am ajuns eu în București, venisem să fac practică în televiziune, după un an de facultate la Cluj. Mi-am dorit de mică să fiu jurnalist, așa încât mutatul în Capitală părea o mișcare logică în planul meu bine ticluit. Clujul, oricât de mult îmi plăcea, nu era încă un oraș atât de dezvoltat cum este acum, iar presa cu atât mai puțin.

Prin urmare am ales Capitala și am rămas să lucrez în TVR preț de vreo 6 ani.

Cu ce așteptări ai intrat în această meserie și cum s-au informat sau confirmat ele?

Ioana Mihalca: Eu am crescut la țară și părinții mei m-au crescut în spiritul câtorva vorbe foarte înțelepte: „să nu ai așteptări prea mari niciodată și să știi că nimic nu vine fără muncă! Trebuie să începi de jos, trebuie să muncești mult și abia apoi vei obține ce-ți dorești.”

Cumva aceste vorbe mi-au rămas tipărite în minte și nu am intrat în televiziune cu dorința să ajung sus sau „pe sticlă”. Iar toate acestea au venit firesc. În primii ani serveam cafele, nici măcar nu mergeam pe teren să văd cum se face meseria asta.

Mama m-a încurajat foarte mult și aveam nevoie de aceste sfaturi ale ei, fiindcă eram tânără și nu aveam deloc răbdare, voiam să învăț rapid tot ce era de învățat.

Când ai apărut prima dată la televizor, când ai devenit „publică” cu ce sentiment a venit acest nou statut?

Ioana Mihalca: Vine și cu o bucurie și cu o satisfacție.

Și când am apărut prima dată la televizor, și când am scris prima știre am știut că mai am foarte mult de muncă. Când am început să apar știam că nu sunt exact cum mi-aș dori să fiu, că mai am foarte mult de lucru la detalii.

Iar la scris, nici acum nu sunt mulțumită pe deplin și știu că s-ar fi putut mai bine.

Ce-ți place la meseria asta?

Ioana Mihalca: Nici nu știu cu ce să încep!

Ca jurnaliști cunoaștem enorm de mulți oameni și de la fiecare învățăm câte ceva; nicio zi nu seamănă cu cealaltă; putem să aducem o bucurie sau un zâmbet cuiva prin simplul fapt că îi spunem povestea.

Înainte eram la departamentul de producție al Digi24, lucram pentru emisiunea Bonton și aveam o rubrică matinală în care vorbeam despre evenimentele culturale sau de divertisment ale săptămânii. Acolo ritmul de lucru era predictibil, îmi puteam organiza foarte riguros toate filmările, știam cum va arăta reportajul cu o săptămână sau mai mult înainte de a se difuza. Acum sunt la știri, iar totul este complet diferit: nenumărate ore de lucru și mulți kilometri parcurși de la un subiect la altul. Însă la final de zi, chiar dacă sunt foarte obosită, sunt și foarte recunoscătoare.

Dacă nu ai fi fost jurnalist, ce ai fi fost?

Ioana Mihalca: Ți-aș răspunde altfel la această întrebare.  Nu mă văd fiind jurnalist toată viața. Știu că vor veni copiii într-o zi, iar eu nu voi mai putea munci în acest ritm. Părinții mei locuiesc „pe deal”, la țară, și nu văd cum m-ar putea ajuta, așa încât cred că voi schimba ce fac acum cu ceva ce să semene mai mult a turism rural, în Maramureșul istoric, în satul și în casa unde ne-am mutat eu și soțul meu. Dar asta nu va însemna că renunț la scris și știu că voi avea în continuare ce spune pe blogul meu.

Care este de fapt povestea scrisului pentru tine? Noi te știm de la televizor mai mult decât ca „scriitor”. Explică-mi!

Ioana Mihalca: Pentru mine, apariția la tv este ca un bonus, fiindcă niciodată nu am încetat să scriu. Scriam reportajele de la Bonton, scriam știrile culturale pe care le dădeam la televizor în rubrica mea culturală, acum scriu știrile care-mi însoțesc live-urile.

Ce scriu în timpul meu liber este felul meu de a mă exprima așa cum sunt și cum simt. La televizor mi se cere o anumită conduită în scriitură și un anumit tip de informație. În vreme ce pe blog, pot fi și povesti cum sunt eu, ce mă bucură, ce simt în sufletul meu în acel moment.

De unde vine? Cred că de la mama. Ea, deși o femeie de la țară și cu puțină școală, a citit foarte multe cărți, scria poezii de când eram noi mici și cred că de la ea vine talentul. Talent, pe care cred că l-au primit și frații mei, care sunt de fapt, muzicieni.

Tu când ai scris prima poezie?

Ioana Mihalca: Eu scriam mai degrabă proză când eram mică, nu poezii. (râde)

Ce munceau ai tăi?

Ioana Mihalca: Tata a fost mulți, mulți ani șofer de TIR, iar mama era totdeauna acasă, cu noi. Avea animale în gospodărie, ca la țară. De vreo 20 de ani și-au făcut o fermă de animale, undeva „pe deal”, iar asta a însemnat că s-au mutat cu totul din sat, din Petrova, unde sunt și eu acum. Au peste 100 de vaci și de vreun an au rămas singuri să aibă grijă de ele, fiindcă este foarte greu să găsești o familie de încredere cu care să duci treaba la capăt.

Cum arăta satul acesta al copilăriei tale, Petrova?

Ioana Mihalca: Îmi vine să zic atât de multe lucruri frumoase! (râde)

A fost simplu, frumos, ca la țară. Am crescut desculță, prin iarbă sau noroi. La noi pe uliță se revărsa un pârâiaș care se umfla la fiecare ploaie mai zdravănă, iar eu mergeam la școală cu cizmele de gumă. Noi am fost norocoși fiindcă nu ne-a lipsit nimic, iar părinții au fost muncitori și ne-au dat la școli, la oraș, tocmai pentru a primi alte șanse.

Pe de altă parte, nici n-aș zice că ne-au menajat prea mult de la treabă: dacă era de mers la fân, mergeam.

Ce e complicat în asta?

Ioana Mihalca: Când eram mică nu-mi plăcea deloc. E greu, e praf, e cald. Nu e ușor nici acum, dar am ajuns eu să le fac pe toate cu drag. E o altă satisfacție. Încă nu ne-am apuncat de fân anul acesta, dar am pus straturi de legume în pământ și ne-am ocupat noi singuri de toate astea.

E greu. Am făcut bătături în palme, fiindcă e ceva cu care nu sunt obișnuită, chiar dacă am văzut de mică cum se face.

Viața la țară nu e deloc ușoară, dar primești un altfel de împlinire, iar noi, eu și soțul meu, chiar am ajuns în punctul în care ne dorim asta. Eu nu vreau să mă rup de tot de oraș, nu vreau să mă retrag în munți și să trăiesc precum un pustnic.

Există două tipuri de mesaj când vine vorba de lumea rurală: satul nostalgic, al copilăriei noastre, cu praf pe uliță, mers la cireșe și la scăldat, pe de o parte, iar pe de alta există satul ca lume a treia într-o lume de prima mână: satul fără curent, cu copiii săi și rezultate slabe la școală, cu criminalitate și alcool. Cum vezi tu satul?

Ioana Mihalca: Dacă mă refer la satul în care am crescut eu, ți-aș zice că el nu face parte din categoria acelora din care tinerii au plecat, unde e sărăcie și criminalitate.

Aici e Maramureșul istoric, suntem relativ aproape de Vișeul de Sus, unde este Mocănița. Nu a fost un sat sau o comună săracă și chiar are o istorie foarte bine conturată. Dacă te gândești la segregarea aceea din ale vremuri, nobilii și iobagii. Funcționa și în sat la noi, doar că se numeau nemeși și postieși, adică oamenii bogați, de neam, și cei săraci, care munceau pentru primii. La noi în sat, cei mai mulți au fost nemeși și încă sunt așa, oamei de neam mare, pe care îi știi așa chiar după nume. Inclusiv eu, Mihalca, sunt de neam mare. Iar asta înseamnă și avere, și statut social. Aici averea se măsaoră în pământuri, nu în bani, dar asta contează enorm. Tata, chiar dacă era șofer pe TIR, avea 500 de oi când eram noi mici.

Și cum te simți să crești în această zonă de aristocrație rurală?

Ioana Mihalca: Când eram mică mă mândream cu asta. Acum mă enervează uneori, fiindcă se păstrează încă niște reguli ce-mi par absurde uneori. Cum să fii în 2020 și să judeci o fată săracă pentru că s-a măritat cu un băiat de neam? Asta începe să mă deranjeze, fiindcă poate acel om care nu-i de neam are sufletul mai curat decât cel ce se trage dintr-un neam mare.

Dacă frații tăi fac muzică, tu de ce nu ai încercat?

Ioana Mihalca: Am făcut muzică până la 17 ani. Am făcut canto în copilărie și cântam la balurile liceelor, aveam piese înregistrate atunci când au început să apară studiourile de muzică. Fratele meu mai mare a avut un studiou la Cluj. În același timp, scriam, iar fratele meu mai mare mi-a zis la un moment dat: gata, stop! Trebuie să alegi: ori vrei să faci muzică, ori scrii. Nu se poate să le faci pe amândouă.

Acum mă bucur că nu am făcut muzică. Am ales jurnalismul, am făcut facultatea de specialitate, iar mai târziu mi-am completat studiile și cu facultatea de zootehnie, fiindcă ai mei aveau ferma de vite și am vrut să-i fac o bucurie tatălui meu, care visa să preiau afacerea într-o zi.

Și o să o preiei?

Ioana Mihalca: Sincer, nu știu. Este foarte mult de muncă. Mă uit la ei și nu știu dacă merită să fii fermier mic în România. Nu ai ajutor din partea nimănui.

Te-ai gândit vreodată să pleci din țară?

Ioana Mihalca: Am și plecat din țară, când mi-am cunoscut soțul, pe Aurelian. El locuia în Italia, împreună cu toată familia lui și avea un business.

Cum v-ați cunoscut?

Ioana Mihalca: Pe internet, de pe vremea MIRC-ului. (râde) Eu eram destul de micuță, diferența de vârstă dintre noi este de 7 ani.  Și atunci erau grupuri, așa cum sunt acum grupurile de Facebook. Nu eram mulți acolo, probabil vreo 50 în toată țara, iar cel mai fain este că până acum am reușit să ne vedem toți unii cu alții, fizic, măcar o dată.

Așa am nimerit împreună într-un grup de muzică, fiindcă eu cântam, dar și el încerca să o facă în vremea aceea. După mulți, mulți ani ne-am reîntâlnit pe facebook, fiindcă îmi imaginez că acele grupuri s-au transferat cumva pe noua platformă.

De ce te-ai dus la el?

Ioana Mihalca: El m-a invitat la o cafea la Roma, unde aveam și eu o prietenă. Ne-am întâlnit, ne-am plăcut și de atunci suntem împreună.

M-am dus la el fiindcă la București, la TVR, unde lucram atunci, situația mea era cam incertă. Era foarte greu pentru mine să mă angajez. Se scoteau posturi la concurs dar niciodată nu am putut să merg la vreunul. Pentru mine era o mare suferință pentru că munceam și totuși nu-mi găseam un rost. Așa că am ales să încerc ceva și în Italia.

Acolo colaboram la un ziar, Gazeta românească, pentru care am început să scriu.

Cum e să lucrezi acolo ca jurnalist imigrant?

Ioana Mihalca: Nu era nimic diferit, poate tocmai pentru că scriam în limba română. Pe alocuri era mult mai bine, fiindcă oamenii chiar se bucurau când îi abordai pentru un interviu sau un reportaj.

A fost o schimbare în sensul că am trecut de la televiziune la presă scrisă, așa încât după vreo 8 luni mi-am dat seama că nu mai pot să stau departe de România și de televiziune și ne-am întors. Chiar dacă trăiam într-o zonă frumoasă, în Ancona, iar eu iubesc Italia, nu mai era de ajuns. Îmi lipsea țara mea, limba noastră. Știm cu toții că aici sunt gunoaie, că serviciile sunt proaste, dar mie mi se pare că nicăieri nu e ca aici.

În primii doi ani nu m-am regăsit deloc în orașul București. Niciodată nu aș fi zis că pot să trăiesc bine acolo. Dar să zicem că era mai ușor de suportat. Ulterior însă, de la an la an era din ce în ce mai deranjant totul în Capitală: că nu am aer curat să respir, că văd doar blocuri, că nu ascult greieri. Iar de la an la an era tot mai apăsător. Nu vedeam oameni zâmbind, ci doar unii obosiți; serviciul ne devora tot timpul. Și aici muncesc mult, am un program imprevizibil, dar cu toate astea găsesc în mine liniștea să fac și altceva.

Deci nu este despre serviciu, ci despre disponibilitatea noastră de a ne bucura?

Ioana Mihalca: Exact. În București veneam de la serviciu și nu mai găseam forță nici să ies la o plimbare în parc.

Aici am luat-o de la zero, chiar dacă aici m-am născut. Prietenii, frații mei au rămas la București, iar aici am doar părinții, bunicii și câteva rude. Dar chiar și așa, aici mi-am găsit liniștea.

Hai să vedem dinamica: te muți de unde se agață harta în cui la București, cu o oprire scurtă la Cluj. Apoi pleci în Italia, te întorci la București, îl aduci pe soțul tău după tine, după care plecați împreună înapoi acolo unde se pune harta în cui. Cum s-au întâmplat aceste mișcări și cum l-ai convins să-ți stea alături?

Ioana Mihalca: Să plecăm din Italia a fost decizia mea. Când eu am spus răspicat că nu pot trăi în Italia, Aurelian a spus că renunță la tot ce are acolo și vine cu mine. Când ne-am mutat la țară, decizia a fost a lui.

Ne doream de ani de zile să ne retragem la țară. Trecusem prin niște etape iar dacă la început ne plăcea ca în timpul liber să mergem la mare sau la o petrecere, lucurile s-au schimbat și imediat ce prindeam puțin timp liber fie mergeam în Apuseni, fie ne retrăgeam în vreun sat uitat de lume, să descoperim vreo bătrânică.

Soțul meu a crescut la oraș, la Piatra-Neamț, și nu a avut nici măcar bunici la țară, dar de mic iubea natura. Iar de Maramureș s-a îndrăgostit din prima zi, de când l-am adus aici.

Acum doi ani am decis să facem nunta și să o facem cum era pe vremuri, tradițională. Acum mulți, mulți ani, oamenii făceau nunta la cort, pe care îl construiau ei din lemn chiar în curtea casei, în livadă. După nuntă, cortul se spărgea, iar lemnul era folosit pentru alte nevoi.

La noi nu a fost deloc ușor, fiindcă de vreo 50 de ani, spuneau meșterii, nu se mai construise un cort la noi în sat.

Ce e complicat la a construi un cort?

Ioana Mihalca: La noi a fost complicat fiindcă livada noastră este în pantă și a trebuit să îndreptăm terenul, iar podeaua să fie foarte solidă, să susțină sute de oameni care dansează.

Am observat că ați păstrat întru totul obiceiul, dar, oricât de frivol ar suna întrebarea, câteva cristale Swarovschi fac viața mai frumoasă unei mirese, nu?

Ioana Mihalca: Ai mai văzut mireasă în zadie?

Nu. Tocmai asta ziceam. De ce în zadie?

Ioana Mihalca: M-am săturat să văd toate lucrurile trase la indigo, să văd că totul se face pentru faimă. Acum trăiesc o frustrare fiindcă aici, la sat, inclusiv bunica mea, care evident îmi vrea numai binele, nu înțelege de ce facem ce facem, de ce vrem să punem lut pe pereți și nu vrem și noi să fim în rând cu lumea. Pentru că aici toți sunt în rând cu lumea.

Eu nu cred că o mireasă își dorește să stea cu o rochie de 10 kg pe ea, toată noaptea. Nici zadiile mele nu au fost ușoare, dar erau zadiile bunicii mele, erau țesute de stră-bunica mea.

Sigur că bunica a plâns când i-am spus că vreau să fiu mireasă în zadiile ei. Și ce dacă am avut ciorapi de lână în picioare, în mijlocul verii? Nici nu a fost chiar atât de cald.

Și ne-am gândit așa: dacă acei oameni au putut, acum 50, 100 de ani și au fost fericiți, noi de ce nu am putea face la fel și fi la fel de fericiți? Și știi ce am aflat? Că a fost mai bine.

Toată lumea a fost fascinată de eveniment.

Dintre toți, cred că eu am fost cea mai stresată, de fapt. Mâncarea a fost făcută de o socăciță din sat și a fost adusă la cort, unde noi nu aveam frigidere, deși eram în august, nu aveam apă trasă, nu aveam bucătărie. Urcau totul în mașină și fugeau cu mașina la cort, să o pună pe masă. iar asta s-a întâmplat la fiecare fel de mâncare.

Pentru o chiuvetă improvizată de soțul meu am tras apă cu furtunul din fântâna vecinei. Era, de fapt, un robinet lipit de copac, iar deasupra lui era agățată o oglindă.

Citește și: Cum poți ajunge nepoata câtorva sute de bunici din România? Și de ce Amelia Rădoi alege să-i sune săptămânal și să le spună o vorbă bună 

Să ne mutăm la țară visăm toți, dar puțini îl realizează la 30 de ani, pentru că suntem legați de job, de prieteni, cu niște fire imaginare de un oraș pe care îl detestăm. Voi cum v-ați rupt de București?

Ioana Mihalca: Mie mi-a fost foarte greu, extrem de greu, dar m-a ajutat soțul meu. El chiar a ajuns în punctul în care ar putea să trăiască singur pe munte, fără să aibă nevoie de nimic. Eu, în schimb, nu pot așa.

Mie mi-a fost foarte frică de acest moment. Dar el a plecat primul, după ce o lungă vreme mi-a tot zis: „hai să mergem, să nu mai așteptăm, fiindcă trece viața pe lângă noi!” Are dreptate, fiindcă dacă nu ne facem acum viața aici și nu ne bucurăm de ea, degeaba ne retragem la pensie.

Într-o zi și-a făcut bagajul, a vorbit cu un șofer de camion, nici nu a mai așteptat să-și pună lucrurile în ordine cu firma de curățenie, ci a plecat. Atunci mi-a zis: „eu te-am tot chemat! Plec și te aștept acolo! Poți veni mâine, poți veni peste o săptămână sau peste un an!”

Atunci a început și lupta mea cu mine: îmi doream să fac acest pas, să mă rup, dar nu aveam curaj.

Prima dată m-am gândit ce o să fac eu în Maramureș sau la țară. Unde să lucrez acolo? La TV Sighet? Renunț, mi-am zis. Dar ce să fac altceva? Și nu e o problemă să învăț ceva nou, dar ar trebui să fie ceva să-mi placă, fiindcă pentru mine este esențial acest detaliu.

Trecuse o lună de când soțul meu plecase, iar pentru mine era din ce în ce mai greu de suportat. Cumva în sinea mea știam că Dumnezeu va aranja lucrurile, dar în acele prime zile începusem să am îndoieli, mă simțeam singură și nu știam pe ce drum să o apuc.

Dar lucrurile s-au aranjat foarte bine și de la sine pentru mine. Am fost copleșită de frici, dar în momentul în care am luat decizia, Dumnezeu m-a ajutat și totul s-a arajanat și a devenit posibil, chiar mai frumos decât mi-am imaginat.

Când am anunțat la Digi24 că vreau să-mi dau demisia și să mă mut în Maramureș, șefii mei au spus că au nevoie de un corespondent local acolo și că vor să continuăm colaborarea.

Acum, când nu-ți imagina că viața noastră este super aranjată, este uneori mai haos decât era la București, dar pot să-ți spun că este cea mai bună alegere pe care am putut-o face.

Care este povestea căsuței pe care o restaurați voi?

Ioana Mihalca: Aurelian muncește singur la restaurarea acestei case despre care spui tu. Noi am închiriat o căsă țărănească în Petrova, care a aparținut bunicii unui vecin al nostru și prieten. Este o casă ca pe vremuri: cu pereți de lut, cu podele de lemn, are curent, dar nu are apă în casă. Cât suntem aici, ne spălăm în lighean. Hainele urgent de spălat, le spăl cu mâna, restul ajung la Baia Mare, unde eu mi-am închiriat un apartament pentru a fi disponibilă pentru orice eveniment apare la job.

Povestea casei pe care o renovăm și care se află tot în Petrova se leagă de cununia noastră. Am ajuns să facem nunta acolo pentru că varianta de a o face la ferma părinților mei nu era foarte eficientă. Așa că am găsit acest loc, unde nu mai locuise nimeni de vreo 20 de ani. Și nici de livadă nu se mai ocupase nimeni.

Atunci am decis să o și cumpărăm pentru că eram fascinați de energia ce se păstrase între pereții ei.

În anul în care am făcut noi nunta și am și cumpărat-o a fost o iarnă foarte grea, cu multă zăpadă, care a și dărâmat cortul construit și a degradat mult și acoperișul casei. Noi eram la București atunci, iar mama, ca să nu ne supere, nu ne-a spus ce s-a întâmplat. Iar când am aflat, cred că acesta a fost unul dintre argumentele pentru care soțul meu a grăbit plecarea în Maramureș.

Ce păstrați și ce veți aduce din civilizație în această casă?

Ioana Mihalca: Păstrăm tot, iar din civilizație mai aducem o baie. În plus, reparăm beciul și îl transformăm în bucătărie, iar sub acoperișul înălțat un pic vom face mansardă.

Când terminați?

Ioana Mihalca: Nu știu și nici nu ne-am dat un termen, fiindcă nu ne grăbim. Este dorința soțului meu să facă totul singur și e bine așa.

Cum împărtășiți bucuria voastră cu alții?

Ioana Mihalca: Vrem să continuăm să facem evenimente în livadă, iar pe 15 august, de Sfânta Maria, vom avea primul eveniment acolo. Am reconstruit cortul, livada este plină de fructe și așteptăm oaspeți la ceea ce am numit noi „ospăț moroșenesc”. Asta înseamnă că vom aduce produse de la țărani, o să le aranjăm frumos, cum se aranjează acum, pe platouri, o să aducem ceterași și vom face un foc de tabără (ca la nuntă, fără artificii, doar cu scânteile lemnelor uscate).