Ion Adămuță, cabanierul de la Mălăiești, omul care a dat mâna cu Kevin Costner și Gerard Depardieu, dar care știe și cum să salveze vieți: de oameni accidentați pe munte ori de sălbăticiuni rănite, pe care le cară în spinare până la prima salvare

Ion Adămuță este tâmplar de meserie și a lucrat pentru cele mai mari producții cinematografice care s-au făcut la noi: Cold Mountain, Regele Scorpion, Regii Blestemați, După dealuri. Dar dragostea lui cea mare rămâne muntele, Cabana Mălăiești, unde locuiește, împreună cu familia lui, 300 de zile din an, și de unde coboară de câte ori e nevoie, de două ori pe zi sau de două ori pe săptămână, cu rucsacul în spate, două ore de mers pe jos, până la prima parcare.

Ion Adămuță este salvamont de la 15 ani, se ocupă și de misiunile spectaculoase de salvare, dar marchează și poteci ori trasee pentru turiși. Iar pe lângă asta, salvează animale sălbatice de la pieire. Anul trecut a ținut prima pagină a ziarelor, după ce a cărat în rucsac, împreună cu fiul lui, Vlad, o capră neagră rănită la un picior, până la locul unde putea ajunge salvarea veterinară. Cu riscul de a avea dosar penal fiindcă a scos animalul din fondul cinegetic, Ion Adămuță a dus capra la cabinet, a stat acolo cât a durat operația, a plătit toate costurile medicale, apoi a predat-o ocolului silvic din Cristian. Și nu mică i-a fost mirarea când a aflat că două zile mai târziu capra a fost sacrificată în ideea că nu ar mai fi supraviețuit în sălbăticie.

Iată povestea unui om care a ales să se izoleze de civilizație, la 1720 de metri altitudine, în Valea Mălăiești, din Munții Bucegi.

Când toată lumea fuge de izolare, vă întâlnesc pe dumneavoastră, omul care a ales să se izoleze la 1700 de metri în munte. De ce ați face asta?

Ion Adămuță: Așa mi-am dorit de când eram copil. Am crescut mai mult pe munte și mi-a plăcut viața asta la înălțime.

Ce e frumos la viața pe munte?

Ion Adămuță: Liniștea. Și că ești mai aproape de Dumnezeu.

Cum așa? Dacă v-ați fi făcut o cabană la Sinaia, în pădure, tot liniște obțineați. Nu era nevoie să mergeți la 1700 de metri altitudine pentru ea.

Ion Adămuță: Nu aș zice așa. Fiindcă aici oamenii, mulțimea ajunge mult mai greu. Și cei care ajung, din cauza efortului depus se trântesc pe jos imediat ce au sosit.

Cred că muntele este cel mai bun ciur care alege oamenii de caracter.

Cine nu are vreo treabă cu muntele nu face 2 ore pe jos doar să bea un ceai și să plece înapoi.

De unde s-a născut pasiunea pentru munte?

Ion Adămuță: Părinții m-au crescut mai mult pe-aici și cum găseau o zi liberă de la fabrică plecam pe munte. Mama muncea la fabrica de aracet, ca și tata. Făceau solvenți și mediul în care munceau era foarte toxic. Iar asta s-a văzut, fiindcă pe tata l-am pierdut pe la 60 de ani. Din fericire, mama ajunge la 80 și e încă printre noi.

Mama, o femeie strașnică, a crescut patru băieți și ne-a făcut mari pe toți. Iar toți am rămas în zonă: unul e brigadier silvic, unul pădurar, unul are un restaurant, iar eu sunt cu cabana.

Tata, pentru că a făcut o intoxicație cu vapori de mercur, a plecat din fabrică și s-a făcut pădurar. Iar toată ziua, de dimineața și până seara bătea pădurea în lung și-n lat. Și mai avea grijă de vânat, mergea la plantat, la marcat, la exploatări, iar câteodată mergeam și eu cu el.

Eu, de la 15 ani am devenit membru salvamont: urcam pe munte, umblam, marcam poteci, salvam vieți.

Ce a zis tata când v-ați dus la salvamont la 15 ani?

Ion Adămuță: Era încântat. El știa că-mi place. Veneam aici la Mălăiești, de la 6 ani, unde era cabanier nea Ghiță Stănilă și rămâneam câte o săptămână. Coboram cu măgarul după hrană și mă întorceam la el.

Așa vă petreceați vacanțele? La Mălăiești?

Ion Adămuță: La Mălăiești și la celelate cabane: la Zănoaga, la Babele.

De ce?

Ion Adămuță: Ne plăcea muntele. Până la 18 ani cred că am văzut de vreo 5 ori marea, dar asta pentru că am făcut schi și ne duceam în cantonament.

De ce v-ați lăsat de schi?

Ion Adămuță: Am crescut. La 18 ani m-am lăsat.

Ce anume face diferența între salvat vieți pe munte în urmă cu 20 de ani și acum?

Ion Adămuță: În zona noastră, doar telefonia, care este un ajutor bun. În rest, aș zice că s-au înmulțit foarte mult accidentele pentru că vin oamenii neechipați pe munte. Înainte rar se întâmpla să vezi un turist fără bocanci în picioare. Acum e rar când îl vezi cu bocanci.

Cum se întâmplă asta, oare? Înainte oamenii aveau mai puțini bani, resurse și totuși erau pregătiți, acum au mai mulți bani și acces la echipamente și totuși vin nepregătiți. De ce?

Ion Adămuță: Ce vedem noi pe munte nu pleacă de la bani, ci de la minte.

La noi funcționează mult acest gând: „dacă ăla a ajuns acolo, eu de ce nu pot să ajung?” și pleacă pe traseu la 8:00 seara, fără să se gândească dacă are o lanternă în buzunar, o bluză de vânt sau un fâș de ploaie.

Și ce ar trebui să facă?

Ion Adămuță: Să asculte vorbele cabanierilor, ale salvamonților și poate lucrurile ar sta mai bine. Suntem oameni care merg de zeci de ani pe munte și știm ce vorbim. Nu e de ajuns să ai o pereche de bocanci în picioare și un ham de alpinist pentru a escalada stânca. Trebuie mai mult de atât.

Citeam jurnalul unui student la Sluj, teribil de îndrăgostit de munte, care povestea cu câtă reverență asculta sfaturile alpiniștilor ori cabanierilor mai în vârstă. Un soi de ascultare patriarhală. Credeți că asta s-a schimbat acum? Nu mai întrebăm, nu mai comunicăm, nu mai ascultăm sfaturile oamenilor mai experimentați decât noi?

Ion Adămuță: Sigur. Rar auzi când îți mai dă cineva „bună ziua!”  pe munte, iar înainte nu putea exista așa ceva, să treci pe lângă cineva fără să saluți. Acum muntele e ca promenada.

Care a fost prima misiune de salvamont la 15 ani?

Ion Adămuță: Mergeam pe lângă slavamontiștii bătrâni și ajutam la căratul achiei. Achia este targa de salvare pe munte. Atunci era întreagă, nu telescopică, așa cum e acum, și avea 15-20 de kg. Acum are 2-3 kg.

Ce e complicat la o atare misiune de salvare?

Ion Adămuță: Nu era ca acum, să primim un telefon. Atuci ajungea cineva la cabană și ne spunea: a căzut un om în hău sau e un rănit pe coastă.

Prima echipă se ducea pentru primul ajutor, până venea restul cu echipamentul de salvare. Apoi îl aduceam până la cabană sau îl duceam până la salvare, jos. Nu era ca acum. Atunci trimiteam un băiat la Uzina Electrică din Râșnov, acolo era un telefon fix, suna la salvare, să vină. Deci era mult mai greoi, mai complicat.

Ce faci acum cu 4-5 oameni, atunci cu greu reușeai cu 9-10. Dar dacă ați avea nevoie acum de 15 oameni ați avea de unde să-i luați?

Ion Adămuță: Nu cred. Oamenii s-au schimbat acum. Nici nu-i mai interesează și nici nu ar veni voluntar. Acum e ca atunci când angajezi pe cineva: nu întreabă nimeni ce am de lucru, ci cât îmi dai.

Acum pe primul plan nu e omenia, ci banul.

Ce înțelege un adolescent de 15 ani din niște misiuni de salvare, când stă față în față cu moartea sau vede accidente cumplite când un om pleacă de pe munte fără picioare?

Ion Adămuță: Nu știu dacă acum un adolescent, în afară de calculator și telefon, mai știe altceva. Ar putea să audă de accident și să zică: „uite și la prostul ăla! Nu a știut să meargă pe munte!” Iar omul poate a alunecat sau a făcut infarct.

Nu aș vrea să judecăm pe nimeni, ci doar să aflu cu v-a fost să stați la 15 ani față în față cu moartea, cu suferința atroce, cu o accidentare grozavă?

Ion Adămuță: Depinde ce vrei de la viață.

Din orice întâmplare, bună sau rea, înveți ceva.

Cum v-ați întors de la prima misiune de acest fel? Ce ați învățat?

Ion Adămuță: Am învățat că trebuie să ajut. O lecție grea dar frumoasă.

Am văzut acum ceva vreme o fotografie cu un șir de mașini până sus în Bucegi. Ai zice uite ce de iubitori de munte, care merg cu mașina până la buza cabanei de s-ar putea! Nu?

Ion Adămuță: Îi duce telecabina până la Babele, apoi în teniși, cu gentuța de gât și cu hanoracul se plimbă 10 metri pe platoul Bucegilor. Pun o poză pe Facebook și se laudă că au fost la munte.

Eu nu am mai fost de multă vreme pe partea aceea a Bucegilor. Merg mai mult pe partea asta a noastră, pe Valea Mălăiești. Dar zilele trecute m-am aventurat și eu într-acolo: pe la Babele, Sfinxul, Omu. M-am îngrozit.

Zona noastră e curată și îngrijită. Acolo nu poți merge de gunoaie. E strigător la cer.

Să mergi la munte e atunci când depui efort să ajungi la el, nu să te mulțumești cu mașina sau cu telecabina.

De ce e nevoie de efort pentru a cunoaște muntele?

Ion Adămuță: Pentru sănătate și să-l înțelegi. Una e când vezi din mașină două stânci, și alta e să treci pe acolo, să atingi roca, să culegi flori, să respiri aerul curat. Ți se bucură ochiul și sufletul.

Când v-ați apucat de turism?

Ion Adămuță: Întâi am făcut tâmplărie. M-am angajat cu carte de muncă la 16 ani.

Nu e prea devreme?

Ion Adămuță: Nu. Copiii mei sunt la cabană de la 10 ani, Vlad, iar de la 9 ani, Denisa. Aici au crescut. Acum au terminat amândoi facultățile, masteratele și tot la cabană sunt.

Ce facultăți au terminat?

Ion Adămuță: Geografie-turism și silvicultură.

Acum locuiți toți la cabană?

Ion Adămuță: Da. Cam 300 de zile din an stau aici.

Ați socotit vreodată câți kilometri ați făcut tot urcând și coborînd muntele?

Ion Adămuță: Nu. Dar nu cred că ar exista kilometraj pentru mine.

Ion Adămuță: Noi tot râdem când cumpărăm bocanci. Vânzătoarea vrea să-mi dea ganranția de 2 ani la ei. Și eu zic „nu cred!” Când iau de la Salomon sunt foarte lejeri dar foarte slabi, iar la 3 luni se cer înlocuiți.

Ați făcut vreodată febră musculară?

Ion Adămuță: Mai faci, da. Avem acțiuni de salvare care durează 14-15 ore. Și la o misiune ca asta toți mușchii se pun în mișcare. Și iată, în curând am 52 de ani și asta se vede.

Care e cea mai impresionantă misiune la care ați participat?

Ion Adămuță: Nu pot să spun că sunt impresionante, urâte sau frumoase. Misiunile sunt contra-cronometru. Cel mai bine e când vezi că ai terminat misiunea, totul s-a terminat cu bine și ai reușit să salvezi un om.

Vă mai sună apoi vreunul dintre acești oameni? Vă mulțumesc?

Ion Adămuță: Puțini. Dar eu sunt mulțumit că omul a ajuns în siguranță.

Câți oameni ați salvat până acum?

Ion Adămuță: Asta nu pot să mai știu.

Anul trecut am avut 68 de acțiuni, unele mai grele, altele mai ușoare. Am avut și 3 victime. Am avut băiatul de la ISU Târgu Mureș, care a fost luat de avalanșă și pe care l-am găsit după două luni. Rămăsese numai țeasta din el, iar restul fusese mâncat de urși.

Muntele nu te iartă. Aici e destul să greșești o dată.

Eu calculez orice mișcare de 10 ori și iau varianta cu cele mai mici riscuri. Chiar și când avem o misiune de salvare, găsim soluția cea mai bună încât să nu pățească nimeni nimic.

Vi s-a întâmplat ca salvatorii să devină victime?

Ion Adămuță: La noi, din fericire, nu.

În 2000 s-a organizat un concurs de schi pe Valea Morarului, nu au socotit pericolul de avalanșă și au murit 5 sportivi. Erau colegi de-ai noștri, din salvamont Miercurea Ciuc, Zărnești. Și eram 80 de salvatori montani pe o vale să cărăm 5 morți.

V-ați temut vreodată pentru viața dumneavoastră?

Ion Adămuță: Sigur. Suntem oameni și avem suflet. Dar tot ce fac este să nu risc foarte mult. Orice salvare se face cu echipament adecvat, cu oameni care știu. Nu poți lua pe oricine, să te lansezi în coardă și să te trezești că te asigură un om care nu a pus mâna o dată pe coardă.

Soția dumneavoastră ce muncește?

Ion Adămuță: E cabanieră și ea la Mălăiești.

Când ați decis să luați cabana și să renunțați la tâmplărie, o meserie bănoasă și liniștită?

Ion Adămuță: Eu făceam construcții de decoruri pentru filme din 1995.

Am 69 de filme pentru care am făcut decoruri: Cold Mountain, Regii Blestemați, După dealuri…. Primul film a fost cu Sergiu Nicolaescu, Marele război.

Cum ați intrat în industrie?

Ion Adămuță: Eu făceam case din lemn, aveam niște prieteni, ei știau că Sergiu avea nevoie de cineva care să facă structurile din lemn pentru decoruri și așa am pătruns în lumea filmului.

Și am început să fac naveta, două-trei săptămâni, mă cazam pe unde puteam, în hoteluri, unități militare, în corturi, rulote, niciodată nu era la fel.

Și soția dumneavoastră?

Ion Adămuță: Rămânea acasă cu copiii, care erau mici atunci.

Cold Mountain, îmi amintesc a fost o producție uriașă? Ați contruit un sat, nu?

Ion Adămuță: Am construit la Râșnov, la Zărnești, la Poiana Cristianului. Apoi le-am demolat și le-am mutat la Castel Film. Și acum văd o mulțime de reclame făcute în decorurile de atunci.

Mai lucrați?

Ion Adămuță: Da. Filmul e concediul meu. (râde) Acum doi ani am făcut Regele Scorpion, la Cetatea Rășnov. Aici a trebuit să facem o capcană care trebuia să pară cât mai verosimilă.

Pentru un film despre Imperiul roman am făcut o catapultă de 9 metri înălțime.

Am creat două catapulte și le-am montat la mine acasă, în Râșnov. Iar casa mea e vizavi de fosta primărie. A venit un prieten la mine și era foarte curios să afle ce fac. Și i-am spus: „sâmbătă e ședința de consiliu. Vreau să atac primăria!” (râde)

Cu ce staruri ați dat mâna?

Ion Adămuță: Cu Kevin Costner, cu Nicole Kidman, cu Gerard Depardieu, cu Steven Seagal, cu Wesley Snipes, cu Jean Claude van Damme.

Cum era Sergiu Nicolaescu?

Ion Adămuță: Un om corect și exigent. Am învățat foarte multe de la el.

Când ați cumpărat cabana?

Ion Adămuță: În 2005 a fost scoasă la licitație. Arsese, iar primăria a zis că o renovează, dar nu a reușit. Așa că a scos-o la vânzare. Eu, cum eram salvamontist, ajungeam în zonă de două ori pe lună și vedeam că totul se strică. Atunci am zis că trebuie să o cumpăr, fiindcă valea asta este sufletul meu.

Nu am vrut să-și bată joc nimeni de valea asta.

Ne-am apucat de muncă și nici acum nu suntem gata. Fiindcă la o cabană toată viața ai de lucru.

Dar e bine că mai apare câte o cabană, mai ales că majoritatea sunt în ruină. Cabana Caraiman e părăsită, Babele arată ca o ruină, Omu este închisă. Toate sunt în proprietatea unora ca mine, dar nu înțeleg de ce au ajuns așa.

Pe partea cealaltă, Scrofoasa, unde ajungeam când eram mic și unde-mi plăcea enorm pentru că era o cabană pe malul lacului, acum e o ruină. Zănoaga zici că e un canton silvic, la Bolboci se îngrijește dar e cabana veche, vopsită ca un curcubeu. Padina înțeleg că a fost luată de niște băieți care au grijă de ea.

Și cum e să vă simțiți ultimul mohican?

Ion Adămuță: E trist. Toată lumea fuge după bani, dar fără muncă.

Iar la o cabană nu ai cum să nu muncești. Începem la 6.00 dimineața și terminăm la 12.00 noaptea, în fiecare zi.

Impresionant gestul cu capra neagră. De ce l-ați făcut?

Ion Adămuță: Nu e prima oară când facem asta. Și noi tot timpul avem grijă să aibă sare, să le reparăm ieslele, să nu vină braconieri să le vâneze.

Nu ați vânat niciodată?

Ion Adămuță: Nu. Tata a fost vânător, dar noi am fost stilul care ocrotește vânatul, nu care-l ia în cătarea puștii.

Am crescut și pui de căprioare, și urși răniți pe care i-am făcut bine și i-am eliberat. Acum 15 ani nu era adăpostul de la Zărnești, așa că i-am luat acasă, i-am dus la veterinar, le-am pus perfuzie, am plătit. Eu nu sunt sluga banului, eu voiam doar să salvez animalul.

Așa am făcut și cu capra neagră. Am cărat-o până jos, unde a venit salvarea veterinară, am operat-o, am tratat-o, am predat-o la Ocolul Silvic din Cristian și ei au tăiat-o. Mi-au zis că nu ar mai fi supraviețuit înapoi în natură.

De ce? Doar nu ați ținut-o ani de zile să-și piardă instinctele de sălbăticiune?

Ion Adămuță: Oameni fără minte. Nu, toată intervenția a durat câteva ore. Apoi au ținut-o ei două zile să facă poze și au tăiat-o.

V-ați chinuit să o salvați pentru a fi sacrificată! Unde ați găsit-o?

Ion Adămuță: Am găsit-o în fundul văii, la Mălăiești, am coborât-o până la salvare, am avut probleme fiindcă riscam un dosar penal pentru că am scos animalul din fondul cinegetic fără aprobare de la minister. Dar s-a rezolvat până la urmă și am plecat cu capra la medic.

Ați povestit de multe ori despre nea Ghiță Stănilă, cabanierul de la Mălăiești. De ce? Ce v-a rămas de la el?

Ion Adămuță: Nea Ghiță Stănilă, Petric, de fapt, dar din neamul lui Stănilă, era cabanier din familie. Unchiul lui, vărul lui fuseseră cabanieri.

Și el, ca și noi, ne căutam liniștea. În loc să ne ducem la discotecă, sâmbăta, veneam cu bicicleta într-o fugă, o băgam într-o tufă și fugeam pe munte. Iar a doua zi eram fericiți.

Erau mulți ca el atunci. Era Nea Ghiță Stănilă, cabanier la Izvoarele. Um om deosebit, ca și nevasta lui, tanti Marițica. Apoi erau tanti Oara și nea Ghiță Borbeș de la Diham, care au fost și la Babele, și la Caraiman, și la Omu. Oamenii ăștia au stat o viață pe munte. Tanti Oara, la 72 de ani, are 52 de ani de când este cabanieră. Eu am numai 15.

Cum faceți aprovizionarea?

Ion Adămuță: Mașina ajunge la 2 ore și jumătate mai jos de cabană. Vara aducem cu caii, iar iarna cu rucsacul. De câte ori este nevoie. (râde)