Ionuț Filișan, jucător de tenis în scaun rulant și antrenor voluntar pentru copiii din București. Povestea copilului al cărui destin a fost frânt sub roțile unei mașini și care azi le arată tuturor că poți fi învingător indiferent de etnie sau dizabilitate

Ionuț Filișan avea trei ani în vara în care, lăsat în grija bunicilor, a traversat strada în fugă și a fost prins cu ambele picioare sub roțile unei mașini. Părinții lui, din familie de romi căldărari, erau la treabă, să vândă cazane și căldări prin țară. Tragedia a făcut ca ambele picioare ale lui Ionuț să nu mai poată fi salvate și să fie amputate încă de atunci. Dar soarta parcă avea alte planuri. Fiind atât de mic atunci, Ionuț Filișan nu știe azi cum este să ai picioare pentru că nu are amintiri de dinainte de accident, așa că zâmbește atunci când cineva află povestea lui și scoate pe gură un încurcat „îmi pare rău”. Nici asta nu poate spune, că-i pare rău, deoarece el a văzut tot timpul partea roz a lucrurilor, iar azi glumește spunând că datorită faptului că se află într-un scaun rulant, el va avea o carieră mai lungă în tenisul profesionist decât un jucător perfect sănătos deoarece el nu riscă „să-l lase picioarele”.

Ionuț Filișan este azi jucător profesionist de tenis, reprezintă România la turnee internaționale, iar în timpul liber este antrenor de tenis pentru copii. Face parte dintr-o organizație și lucrează voluntar pentru cei care au nevoie de el. Ca să-și acopere cheltuielile mai are și alte job-uri, unul dintre ele fiind de traducător romani engleză, limbi pe care le-a studiat la Facultatea de Litere.

Cum ajunge un copil de căldărari la Universitate? Ei bine, părinții lui Ionuț Filișan, deși oameni simpli, cu zece clase, au ținut morțiș ca fiul lor să învețe carte și l-au încurajat și susținut tot timpul.

Azi Ionuț are o familie frumoasă, e căsătorit cu o ardeleancă și au împreună o fetiță superbă. Restul sunt amănunte, dar amănunte care nu pot fi trecute cu vederea, așa că vă invit să le descoperiți în lectura de mai jos.

Tu ești antrenor de tenis pentru copii sau și pentru adulți?

Pentru copii momentan.

Și ai mulți copii care vin la tine?

Avem! Cred că avem în jur de vreo 60 de copii de care și eu, personal, mă ocup. Avem copii de la vârsta de 3 ani, până la 15-16 ani.

Tu antrenezi la un club?

Facem parte dintr-o asociație care se numește My Wishes și primim copii, majoritatea din sectorul 2, de la școli, grădinițe, oricine vrea să practice acest sport. Baza în care lucrăm se află la Centrul național de tenis al Federației Române.

Copiii sunt cu dizabilități?

Nu. Poate la un moment dat vom reuși să aducem în rândul nostru și unul sau mai mulți dintre acei copii. Momentan nu avem însă echipamentele necesare deoarece pentru tenis, ai nevoie de un anumit cărucior special ca să nu existe riscul de accidentare. Roțile trebuie să fie în unghi, pe spate trebuie să aibă niște roți ajutătoare care să  împiedice răsturnarea și scaunul trebuie să mai fie echipat cu niște centuri care să te împiedice să cazi din scaun.

Fiind fundație, copiii beneficiază de antrenamente gratuite?

Nu deoarece noi trebuie să plătim terenul și funcționăm pe baza unui abonament plătit către Federația Română de tenis. Asociația noastră se implică cumva în viitorul sportivilor de performanță. Celor care nu au posibilități încercăm să le plătim cazările, taxele de turnee sau deplasările la astfel de turnee deoarece sunt foarte scumpe și mulți părinți nu și le permit. Iar fără participarea la turnee, copiii nu pot face performanță într-un mod profesionist.

Rezumând în câteva cuvinte, atunci când voi vedeți un potențial extraordinar într-un copil a cărui familie are venituri limitate, vă ocupați să-l susțineți în drumul lui?

Exact!. Noi încercăm să adunăm fonduri de la alte fundații, diferite firme, facem tot felul de parteneriate ca să putem susține acest copil către performanță.

Cine sunteți acești „noi”?

Noi suntem o echipă: eu, Ionuț Filișan, Cristi Bănică, antrenorul nostru coordonator, cel care a avut întreaga idee, Dana Simionescu, antrenor de pregătire fizică ce lucrează foarte intens cu toți copiii și încă doi colegi, Dragoș Lupan și Bogdan Ciobagiu.

Tu lucrezi voluntar la această asociație?

Da. Noi, toți antrenorii suntem voluntari, încercăm să-i ajutăm pe copii cât de mult putem. Fiecare dintre noi avem și ore individuale, dar pentru copiii care ajung la asociație lucrăm voluntar.

Iartă-mă că te întreb, dar din ce trăiți?

Fiecare dintre noi mai avem și alte job-uri și mai dăm și ore în particular.

Să vorbim despre tine, ce alt job mai ai?

Eu încă sunt și jucător, mai sunt și traducător, lucrez și la o firmă de pază din România….

La o firmă de pază?

Operator calculator, nu sunt pe intervenții 😀

Traducător română engleză?

Română engleză și romani engleză. Eu sunt de etnie romă și am studiat la Universitatea București la secția de romani-engleză.

Cine din familia ta e de etnie romă?

Și mama și tata. Provin dintr-o comunitate puternică de romi, iar la noi în casă se vorbea limba romani, eu am crescut vorbind atât română, cât și romani. Când am ajuns la facultate am spus că nu vreau să știu să o vorbesc doar ca acasă și astfel, la facultate, am studiat-o literar, am studiat gramatica și literatura limbii romani.

Câți ani ai?

31 de ani anul acesta.

De cât timp ești în scaun rulant?

De 28 de ani, de când aveam 3 ani. A fost un accident de mașină. Eram la bunici, la țară și împreună cu mai mulți copii ne jucam pe stradă. La un moment dat toți copiii am traversat către magazin, eu am rămas în urmă cu o verișoară de-ale mele și pe amândoi ne-a șters o mașină. Pe mine puțin mai tare, m-a prins cu picioarele sub roată și a fost nevoie să-mi fie amputate ambele picioare.

Și verișoara?

Nu are nimic, ea e perfect sănătoasă.

Ce erau părinții tăi, ce meserie aveau?

Tata și mama sunt din neam de căldărari, au învățat meseria de la bunici și erau acei romi care pe vremuri făceau și vindeau cazane și căldări. Mama cu tata erau plecați atunci când am avut accidentul pentru că fiind lucrători sezonieri plecau în fiecare vară, iar eu eram în grija bunicilor.

Unde se întâmpla asta?

În comuna Buzescu de lângă Alexandria.

Acolo te-ai născut și acolo ai copilărit?

M-am născut în București, dar am crescut acolo. Părinții aveau domiciliul în Teleorman, dar lucrau în București, așa că făceau tot timpul naveta între Buzescu și București, timp în care eu stăteam mai mult cu bunicii. Acolo am făcut școala, liceul și am venit în București când a fost timpul să merg la facultate.

Din ce îmi spui, îmi dau seama că provii dintr-o familie modestă, simplă, iar tu ai ales drumul educației, ceva nu foarte obișnuit în astfel de situații…

Părinții mei m-au încurajat foarte mult să învăț, încă de când eram mic, chiar dacă amândoi au doar zece clase.

Ce facultate ai terminat?

Limbi străine.

Cred că am fost primul din familia extinsă care a terminat o facultate.

Spui că ai avut accidentul la 3 ani, ceea ce înseamnă că tu nu știi cum e să fii altfel…

Așa e. Atunci a fost ca și cum m-am născut a doua oară. Nu am amintiri de dinainte de accident.

Și nu ți-a fost greu să urmezi tot acest traseu al educației într-un scaun rulant?

Nu neapărat. I-am avut alături pe părinți care m-au susținut total în tot ceea ce am vrut să fac. La început nu am folosit tot timpul scaun rulant, foloseam foarte mult proteze. În România anilor 2000 nu toate clădirile, școlile și străzile erau adaptate pentru persoanele cu dizabilități, așa că foloseam proteze. Și la facultate a trebuit să folosesc protezele pentru că învățam la etajul doi, într-o clădire fără lift. Așa că zilnic, timp de 20 de ani m-am ajutat de proteze, altfel nu aș fi putut să-mi termin studiile.

Și de ce ai renunțat la proteze. Acum nu ți-ar fi fost mai ușor?

Nu. Acum am o fetiță de 1 an și trei luni și îmi e mult mai ușor să o iau în brațe, să o car, să merg la cumpărături… Dacă folosesc protezele am nevoie de cârje și dacă folosesc cârje, automat am brațele blocate. Când mergeam la școală îmi puneam ghiozdanul în spate și foloseam brațele ca să mă car pe mine însumi.

Acum, cu scaunul rulant pot să o iau în brațe pe fetița mea, să mă plimb cu ea prin parc și oriunde am nevoie. De obicei soția mea stă acasă cu fetița și eu fac toate cumpărăturile necesare.

De ce tenis?

De fapt nu a fost doar tenis pentru că am jucat și baschet și volei, am încercat și atletismul… Tenisul mi-a plăcut de mic copil deși nu am crezut niciodată că voi ajunge să joc tenis. Jucam fotbal și volei cu protezele, în curtea școlii și nu mă așteptam la tenis, era un sport mult prea complicat pentru mine.

Când am ajuns în București, am văzut la televizor un meci de tenis demonstrativ, între persoane în scaun rulant. Mi s-a părut extrem de interesant și mi-am propus să încerc și eu. M-am tot interesat, am tot căutat până am dat peste cineva care se ocupa de antrenamentul persoanelor cu dizabilități. Asta se întâmpla în urmă cu vreo 13 ani și de atunci am jucat aproape săptămânal, apoi de două ori pe săptămână și tot așa până ajunsesem să merg zilnic pe teren. Apoi am început școala de antrenori, am început să lucrez și cu copiii și acum nu-mi mai vine să mă mai las de tenis.

Ai ajuns să joci tenis de performanță?

Da, am reprezentat România la campionate europene de patru ori. Trebuia să merg și anul acesta, dar din cauza pandemiei s-au suspendat toate competițiile. Eu încă mai joc turnee internaționale în scaun rulant.

Ești în lotul paralimpic?

Încă nu pentru că nu sunt pe loc de calificare la paralimpiadă.

Ce înseamnă că reprezinți România la turnee internaționale?

Sunt turnee individuale la care poți să mergi ca orice jucător, te înscrii, plătești o taxă de participare și joci și mai sunt turnee la care reprezentăm echipa națională. Mergem cu lotul național și jucăm ceva asemănător cu Fed Cup, Davis Cup, un turneu ce se întinde pe o săptămână, timp în care 15-20 de echipe se întrec pe teren.

Tu ești membru al Federației Române de tenis?

Da.

Și probabil vei mai fi mult timp de aici înainte și vei juca, nu?

Sper să mai joc destul de mult. La noi, din fericire, se poate juca până la o vârstă mult mai avansată pentru că pe noi nu ne lasă încheieturile picioarelor. La ceilalți jucători principala problemă sunt picioarele și spatele, noi nu o avem însă, folosim doar brațele și astfel putem să jucăm o perioadă mai îndelungată.

Cum sună asta: „nu te lasă picioarele”… 😀

Exact!  Nu poate să te lase ceva ce nu ai 😀.

Reușești să câștigi bani din asta?

Se câștigă bani, nu pot să spun că nu se câștigă, mai ales la nivel de top. Însă la turneele la care momentan joc – eu joc la turnee mici și medii deocamdată – reușesc să-mi acopăr cheltuielile. Din fericire sunt legitimat și la un club din România, la CSM București și în felul acesta sunt sprijinit să merg la cât mai multe turnee.

Ai un palmares de medalii, titluri obținute? Care e cea mai importantă victorie a ta?

Am câștigat câteva turnee, am devenit campion național urmă cu doi ani, campion național la dublu, am fost cel mai bine clasat român, am fost pe locul 104 în lume, anul trecut. De când s-a născut fetița mea am încercat să stau puțin mai mult pe acasă ca să fiu cât mai prezent în viața ei.

Ce înseamnă pentru tine voluntariatul? De ce faci asta?

Cred că tot timpul am făcut voluntariat. Încă din liceu am lucrat la o revistă a școlii, în facultate am lucrat cu diferite ONG-uri ce se ocupă de problemele romilor, iar apoi am descoperit treaba asta cu tenisul. Mi se pare extrem de frumos să lucrezi cu copiii, să-i înveți tenis, tenisul nefiind doar un sport, fiind un mod de viață.

Dar înțeleg că ești o persoană foarte ocupată, că ai foarte puțin timp pentru fetița ta și cu toate acestea îți dedici mult timp voluntariatului…

Fac asta maxim 2 ore pe zi, ceea ce nu mi se pare foarte mult. Îmi place să fiu printre copii, cred că acesta e răspunsul cel mai bun.

Vorbește-mi despre soția ta. De când sunteți împreună?

De vreo 8 ani, de când eram eu în anul III de facultate. Ne-am căsătorit acum 3 ani, iar anul trecut s-a născut fetița noastră.

Ea este tot de etnie romă?

Nu, este româncă din Ardeal.

Ce au zis părinții când te-a prezentat?

Cred că prima oară erau puțin reticenți pentru că nu mă cunoșteau, nu știau foarte multe persoane de etnie romă, nu știau foarte multe persoane cu dizabilități și automat, când nu cunoști foarte multe amănunte, îți faci anumite idei. Dar ne-am împrietenit destul de repede, cred eu. M-au plăcut.

Cu ce se ocupă soția ta?

Ca și mine e și ea traducătoare, și ea fiind absolventă de limbi străine și mai face marketing digital în social media.

Tu mai ai frați?

Mai am un frate mai mare.

Ce spun părinții tăi de tine? Se mândresc cu tine?

Nu i-am întrebat niciodată direct, dar mi se pare că sunt destul de mândri de mine și de faptul că am reușit să mă descurc.