Ionuţ Rus, tânărul care vrea să facă bani din poate cea mai controversată plantă din lume, cânepa. Ce greşeli a făcut, dar şi cum pandemia i-a salvat business-ul

Ionuţ Rus este un tânăr antreprenor care după ani de zile petrecuţi prin străinătate s-a întors acasă cu gândul să revitalizeze una dintre cele mai vechi industrii din România, confecţionarea de haine făcute din cânepă. A descoperit interesul occidentalilor pentru produsele din cânepă în anul petrecut în India şi a decis că asta este afacerea pe care vrea să o pună pe picioare. S-a întors acasă şi a pus bazele De IONESCU, un brand care vrea să scoată în faţă, printre altele, mândria de a fi român. De altfel, Ionuţ Rus vorbeşte cu mare plăcere despre copilăria petrecută la sat, în Ardeal şi chiar şi-a învăţat soţia – franţuzoaică, cea care în curând îi va dărui şi o fetiţă, să vorbească ardeleneşte.

Cum v-a venit ideea afacerii cu cânepă?

Când eram în India. Au fost nişte autralieni iniţial care se îmbrăcau cu cânepă, mâncau cânepă, fumau verişoara cânepii. I-am observat şi nu înţelegeam de unde această deschidere. Apoi am văzut că vesticii, în general, erau foarte interesaţi de această plantă. Apoi am întâlnit un profesor din Norvegia care era la fel de pasionat de tot ce însemna această plantă. Erau foarte mulţi turişti interesaţi de ea şi am început şi eu să fiu curios, mai ales că aveam şi noi acasă un loc numit cânepişte, unde se cultiva cânepă.

Am început atunci să caut primele informaţii, mai ales că ştiam că atunci când mă întorc acasă trebuie să fac ceva. Înainte să plec în India am făcut o promisiune solemnă cu mine să nu-mi mai iau niciodată slujbă la birou, în corporaţie.

Dar voiaţi să vă întoarceţi în România.

Da, am zic că după atâţia ani prin străinătate e cazul să mă întorc acasă, să văd dacă poate fi făcut ceva. Eu căutam deja cânepă, dar punctul culminant a fost când m-am întâlnit cu un japonez care mi-a zis că cea mai bună pânză de cânepă pe care a pus el mâna a fost o cânepă românească. Mi-am dat seama că eram ca în povestea cu comoara din bucătărie.

Cum a fost când aţi pornit?

Prima colecţie a fost un dezastru, un fiasco total şi eram pe punctul să renunţ. Eu în India n-am cheltuit mult şi mă întorsesem acasă cu ceva bani, dar nu suficienţi cât să fac o afacere. Şi am zis că decât să iau bani de la bănci mai bine fac prostia să mă împrumut de la rude, ca să îmi stric relaţia şi cu ele.

Drumul cânepii, ca să ajung să fac costumele cum voiam eu, a fost foarte anevoios. Apoi am făcut stoc din produse premium, ceea ce a fost o idee foarte proastă. O altă greşeală pe care am făcut-o a fost legată de faptul că costumul la bărbaţi nu poate să fie oversized. La femei mai merge, dar la bărbaţi trebuie să fie pe el, mâneca să fie bună, umerii, buni. Şi foarte greu găseşti un bărbat care să fie perfect 48 sau 50, aşa că trebuia mereu să modific tiparele.

Am pierdut toţi banii. Afacerea era în garajul familiei, eu stăteam în casa lor, bani nu mai aveam. Am avut norocul că am vândut câteva costume pe afară, în New York, la Paris. Dar a fost extrem de greu, eram foarte trist în perioada aia. E bine că n-am patima băuturii… Voiam să îmi aduc doamna aici, dar nu-mi permiteam să plătesc chirie. Şi când ne-am mutat până la urmă împreună, primele luni ea a plătit chiria şi tot ea făcea cumpărăturile. Eu, învăţat că bărbatul trebuie să aducă acasă, mă simţeam foarte rău. A fost o perioadă foarte grea.

După care a venit pandemia. Perioada asta ne-a ajutat să ne plătim datoriile. Primii bani pe care i-am câştigat în pandemie i-am folosit ca să plătesc rubedeniile, să mai pot da ochii cu ele, să le sun de ziua lor, să mă sune de ziua mea, să ne prefacem că-s toate bune. (n.r.: râde)

În pandemie aţi făcut măşti, aşa-i?

Da. Şi cererea a fost foarte mare. Îmi pare rău că nu ne-am trezit cu 3 săptămâni înainte, dar am avut câteva luni foarte, foarte bune. Asta am făcut zi şi noapte şi lucrul ăsta ne-a dat un pic de libertate, să mergem mai departe.

Cum arată lucrurile acum?

Mai bine, pentru că acum am reuşit să dăm şi costume. Am primit şi ajutor de la prieteni şi le sunt tare recunoscător tuturor.

Am vorbit atât de cânepă, dar care e până la urmă marea şmecherie cu ea?

Cânepa este o plantă lăsată de zei. Poţi să o foloseşti în atât de multe domenii şi ţie nu-ţi necesită mai nimic ca să o creşti. De-aia îi şi zice în mediul stradal iarbă, pentru că ea creşte exact ca o iarbă. Nu trebuie să-i dai pesticide, fungicide, insecticide, nimic, nici măcar apă. Îşi ia singură şi are nevoie de foarte puţină apă, de 4 ori mai puţină decât bumbacul. Iar asta e foarte important pentru că apa e foarte scumpă şi va fi şi mai scumpă, am văzut că a început să se tranzacţioneze şi la Bursa din New York.

În plus, creşte repede. În 3 luni ai o cultură şi poţi avea 2 pe an. Seminţele le poţi refolosi de la o cultură la alta. Iar o altă parte bună este că poţi utiliza orice parte a ei. Dacă vrei să utilizezi sămânţa poţi să faci lapte de cânepă. Poţi face ulei, produse comestice. Din tulpină poţi face case – se face cânepă-beton – se fac chiar şi în România. Apoi poţi să faci pânzeturi. Iar marele avantaj este faptul că ea, crescând atât de uşor, nu are nimic chimic în ea, e naturală. Iar dacă tu pui o haină de cânepă pe tine ştii că e naturală şi mai e şi biodegradabilă.

Dar cânepa este şi o plantă controversată pentru că are o verişoară, cânepa indiană, care provoacă euforie. Cânepa industrială are o concentraţie infimă de THC. Matematic vorbind, ar trebui să fumezi cam un hectar de cânepă în mai puţin de o jumătate de oră ca să simţi vreo stare euforică. Deci sunt plante total diferite, dar un poliţist, de exemplu, nu poate distinge la ochi diferenţele dintre ele şi atunci devine greu pentru unii să facă diferenţa între plantaţii. Şi asta dă multe bătăi de cap: ai nevoie de aprobare de la Mediu, de la DIICOT. La in nu ai problemele astea.

Păi, şi atunci de ce cânepă şi nu in?

Din punct de vedere al texturii, cânepa e mai rezistentă, inul e mai fin. Aici e vorba de gusturi, de ce-ţi doreşti. La sacouri, de exemplu, noi pe interior, pentru căptuşeală, folosim in pentru că e mult mai plăcut la contactul cu pielea.

Nu e o diferenţă majoră între ele. Cânepa e mai straşnică, mai apretată şi o poţi folosi şi pentru haine de iarnă. Poţi face un fir mai gros şi poţi face o jachetă mai groasă. Inul e foarte subţire, merge pentru haine de primăvară-vară.

Cei mai mulţi antreprenori caută nume pentru afacerile lor care să sune occidental. Dumneavoastră i-aţi spus De IONESCU. De ce?

Am vrut să fac un brand românesc, care să fie specific pentru noi. Am zis că dacă nu pun Ionescu, pun Popescu. Dar are legătură şi cu cucul de pe stema noastră. Noi am ales un cuc pentru că este o pasăre care nu-şi face niciodată cuib – ne plăcea ideea asta de vagabond – dar mai mult decât atât, cucul este simbol al eternei reîntoarceri. E pasărea care vine mereu înapoi. Şi este şi un simbol al reînvierii naturii. Iar noi asta vrem să facem, să revitalizăm cânepa şi aşa cum cucul se întoarce din ţările calde, aşa vrem şi noi să readucem cânepa la viaţă.

Ideea afacerii v-a venit în India. De ce aţi plecat acolo? Ce speraţi să vă aducă călătoria asta?

Puţină cunoaştere de sine. Voiam să văd o lume diferită, voiam să experimentez un univers nou. Aş fi vrut să mă duc şi în China, dar acolo nu prea se vorbeşte engleză şi 400 de ani de dominaţie britanică în India, dacă le-a luat tot aurul, i-a lăsat măcar cu limba engleză. Şi e uşor să comunici acolo. Voiam, în acelaşi timp, să văd cele 7 oraşe sfinte din India.

Dar dumneavoastră eraţi într-o relaţie atunci, nu?

Da, noi eram împreună de 7 luni când am plecat şi nu a fost prea bine. Doamna mea nu a înţeles de ce am decis să plec.

Cum v-aţi cunoscut?

Lucram în acelaşi loc, în Praga, dar ei nu-i prea plăcea de mine tocmai pentru că eram prea politicos. Mie-mi plăcea de dânsa că are aşa, un mers straşnic, merge cu încredere. Şi într-o seară am fost să-mi iau la revedere de la un coleg, iar ea trebuia să iasă la cină cu un alt coleg, dar doamna lui nu mai putea şi atunci m-a întrebat pe mine dacă nu vreau să iau cina. Am zis că decât să plec seara să îmi gătesc, mai bine merg. A fost ceva foarte neromantic, am mâncat o pizza, am băut o bere. Şi la masă i-am zis că mie îmi place să gătesc, ea a zis că ei îi place să mănânce şi am invitat-o peste 3 zile să mănânce la mine.

Arătându-i apartamentul, a văzut că am cadă şi mi-a zis că ea n-a mai făcut demult baie în cadă şi că ar vrea. Eu i-am zis că nu o las, că nu o cunosc şi nu pot să risc să se înece la mine acasă. Am zis că dacă vrea neapărat trebuie să fiu şi eu prezent. Şi de atunci am rămas împreună. Iar când am plecat, după 7 luni, nu i-a fost bine, dar a venit să mă viziteze şi în India şi în Nepal.

Cum a fost în India?

Încă o experienţă foarte necesară pe care aş recomanda-o oricui. În India e frumos să mergi şi să stai minim 3 săptămâni. Nu ai timp altfel să te acomodezi şi nici nu apuci să te bucuri de nimic. Eu am plecat pentru un an, de la 1 septembrie la 1 septembrie. Dar e frumos să stai mai mult ca să vizitezi şi să faci un efort să te integrezi în cultura lor. Dacă mergi cu un aer de european nu o să ţi se pară cine ştie ce.

A fost foarte frumos. Eram singur, nu aveam nicio grijă a zilei de mâine, nu aveam un plan anume, nu-mi luam cazări de dinainte. Şi am încercat să trăiesc cât mai mult ca ei: am mers desculţ, mi-am donat hainele şi mi-am luat unele indiene, am încercat să mănânc cu mâna.

Ce v-a învăţat această perioadă?

Cred că în primul rând mi-a dezvoltat capacitatea de a empatiza cu oamenii şi de a înţelege că suntem diferiţi şi totuşi la fel. Nu trebuie să-i judecăm pe alţii pentru cum mănâncă, arată sau se îmbracă pentru că pentru ei poate să fie ceva atât de normal.

Am aflat că indienii sunt mult mai ospitalieri decât aş fi crezut. Am fost invitat de atât de multe familii la masă, oameni pe care abia îi întâlneam şi mă invitau în sânul familiei. Ei au şi un proverb care spune că oaspetele este Dumnezeu. Am beneficiat de foarte multe lucruri pozitive pentru că eram văzut ca un oaspete.

Aţi menţionat faptul că soţia nu v-a plăcut iniţial pentru că eraţi prea politicos. Asta am remarcat şi eu de la prima interacţiune. Sunteți excesiv de politicos, parcă ați venit din alte vremuri.

Da, vă mulțumesc! Apreciez foarte mult. Eu am avut norocul să fiu crescut la țară, cu bunicii și probabil că de acolo am rămas și cu un anumit limbaj à la Bistrița, pe care l-am cizelat la București, la facultate și am creat, așa cum ar zice francezul, un mélange – un ghiveci. Am observat că prinde politețea. E mai bine să fii politicos pentru că, știți cum zic copiii: ”cine zice, ăla e”, dacă spui ”stimabile, stimabilă, vă mulțumesc” și persoana respectivă va ajunge automat să-ți mulțumească. Din același motiv, când lucram în Praga mi-am căpătat porecla de ”Mister Sir”. Venea tot din excesul de politețe și au găsit o alăturare comică.

Ați pomenit de bunici. Cum a fost copilăria dumneavoastră?

Foarte fericită! Paradisul pierdut. Am locuit cu bunicii pentru că părinții mei aveau slujbe și nu aveau timp atunci, la începutul anilor `90. Am fost cumva şi norocos pentru că eram prima generaţie de după revoluţie şi am avut şi libertatea şi acces la calculator, televizor color, lucruri ce nu fuseseră până atunci. Pe urmă, am avut parte de balanţă. Ambele perechi de bunici erau din acelaşi sat şi bunica din partea mamei era şi încă este foarte, foarte drăguţă. A fost mereu o a doua mamă. Eu oricum îi zic mamă. Ea m-a crescut şi mi-a oferit o viaţă foarte boemă, şi ea şi bunicul. Nu au ţinut niciodată ranchiună, nu au ridicat mâna la mine. Bine, nici n-au prea înţeles ei de ce am luat o doamnă de culoare, dar între timp s-au adaptat, mai ales că am învăţat-o pe doamna să vorbească ardeleneşte.

În acelaşi timp, balanţa s-a echilibrat cu bunicii din partea tatălui care erau foarte stricţi, foarte rigizi. Dacă voiam să joc fotbal, înainte trebuia să merg la căpălit, dacă voiam să mă uit la desene trebuia să strâng ceva fân. Totul venea cu un preţ, dar asta a fost foarte bine pentru că de acolo cred că am luat spiritul de antreprenor. Bunica era pe vremea comunismului şefă la CAP, după `90 a deschis o lăptărie, pe urmă şi-a deschis un magazin cu butelii, avea o moară. Era micul antreprenor al satului.

Bunicul din partea mamei era tractorist şi bunica a recunoscut că d-aia l-a luat, că era ceva pe atunci să ai tractor, iar bunicul din partea tatălui era măcelar. Culmea, din familie de măcelari am ajuns şi eu şi soră-mea vegetarieni.

Am avut o copilărie foarte fericită şi îmi aduc aminte că atunci când veneau părinţii să mă ia nu voiam niciodată să plec, fugeam, plângeam. Eu voiam să stau mereu la bunici. Când m-am întors din India – dau caseta înainte – prima dată nu m-am dus la Bistriţa, ci direct la Mintiu, la bunici.

Ce visaţi în copilărie să deveniţi?

Director la Nike.

Dar nici nu visaţi departe.

Nu, eram clar director la Nike. Şi asta pentru că după `90 veneau cu treninguri din Germania şi aveam şi eu 1 sau 2 de la Nike şi mi se părea că era tot ce puteai să ai mai bun pe lumea asta.

N-aţi ajuns la Nike, dar tot în zona de business v-aţi dus.

Da, de mic am avut asta cu afacerile. Făceam fotbal la un moment dat şi mergeam în cantonamente. Eram în clasa a II-a şi mereu mă întorceam acasă cu mai mulţi bani decât mă trimiteau părinţii. Aveam un joc Tetris pe care îl închiriam pe oră, dacă câştigam un meci şi primeam portocale, le vindeam, am făcut şi chestii pe care nu trebuia să le fac – am furat portocale şi le-am vândut tot colegilor, înapoi. Apoi, în anii mai mari am avut probleme cu dirigintele pentru că dacă se organiza 9 mai, Ziua Europei, fiecare ţară trebuia să vină cu ceva reprezentativ pentru o ţară. Eu mai veneam în plus şi cu suc şi-l vindeam. Au chemat-o pe mama la şcoală din cauza asta.

Apoi am început să vând cam orice era. La începutul liceului mergeam prin second-uri din Bistriţa, cumpăram tot ce părea de calitate, le retuşam la o croitoreasă şi le vindeam mai departe. Am vândut foarte multe haine aşa.

Dar aveaţi nevoie de banii aceia sau era pur şi simplu dorinţa de a câştiga dumneavoastră?

A, nu, asta a fost o mare problemă pentru că şi dirigintele a acuzat-o pe mama în nenumărate rânduri că nu-mi dă bani. Şi mama zicea că am acasă, n-am nevoie de nimic. Era pur şi simplu amuzant pentru mine să iau ceva şi să-l dau mai departe, să fac ceva al meu şi să nu depind de altcineva.

Apoi am tot făcut. Aduceam tricouri de fotbal din China şi le vindeam. Îmi creasem în liceu un fel de echipă care vindea pentru mine şi fiecare îşi lua comision. Tot în liceu am făcut bani organizând 2 turnee de fotbal.

Facultatea aţi făcut-o în Bucureşti. Cum vi s-a părut, că veneaţi de la satul din Bistriţa şi apoi din oraşul care era mult mai mic?

Mirific! Eram foarte mare fan Bucureşti. Pot să spun că sunt îndrăgostit de Bucureşti. Îl prefer în detrimentul Clujului, o părere nu foarte populară în ultima vreme. Dar pentru mine facultatea acolo a fost o experienţă foarte plăcută, mai ales pentru că am avut foarte mult timp liber.

Eu, iniţial, am vrut să merg la Teatru şi am fost invitat la Hyperion de domnul Eusebiu Ştefănescu. Făcusem teatru în liceu şi s-ar spune că fusesem cât de cât bun, că luasem câteva premii şi unul dintre ele l-am luat cu un juriu în care era domnul Ştefănescu şi aşa am ajuns să-mi spună să merg acolo. Eu m-aş fi dus, dar nu m-au lăsat ai mei. Am rămas cu un gust amar pentru că am simţit că nu am avut libertatea de a alege. Şi nu era prima dată.

La liceu eu am vrut să fac istorie. În generală fusesem la olimpiadă şi îmi plăcea, dar când am fost să mă înscriu, tata a pus primele 4 opţiuni după cum a vrut el şi doar la a cincea m-a lăsat să trec ce vreau. Aşa am ajuns să fac matematică-informatică, dar a fost foarte util, la fel ca şi jocul de Go care îţi dezvoltă intelectul într-un mod altfel. Amândouă mi-au dezvoltat mintea într-un mod complet nou. M-au făcut mai riguros, mai exact. Şi aşa am ajuns şi la facultate: Administrarea Afacerilor în Limba Engleză. A fost frumos, am avut mult timp liber, am descoperit anticariatele de la Universitate – n-am găsit nicăieri în lumea asta anticariate ca acestea. Sunt cărţi atât de variate, preţuri corecte, n-am mai găsit aşa ceva. Bucureştiul a fost o experienţă foarte reuşită pentru mine.

Şi în Olanda de ce v-aţi dus?

Am zis să fac mai mult nimic despre nimic. (n.r.: râde) Plus că părinţii se simt obligaţi să te susţină când eşti la şcoală. Asta, dacă eşti norocos. Dacă nu, trebuie să şi munceşti. Eu am avut noroc că ei dispuneau de o situaţie care m-a trimis la facultate fără să muncesc şi am citit foarte mult în perioada aia.

Ce citeaţi?

Ah, am ajuns la subiectul meu preferat. În facultate începusem cu literatura rusească de secol XX. Cea mai bună carte pe care am citit-o a fost Fraţii Karamazov, cu sublinierea capitolului 5 ca fiind probabil cea mai bună bucată de naraţiune pe care am citit-o vreodată, Legenda marelui inchizitor. Domnul Victor Rebengiuc avea un spectacol la teatru, Legenda marelui inchizitor. Am trecut apoi prin Gogol, Puşkin, Bulgakov a fost absolut splendid – am rămas foarte impresionat de cartea aceea de căpătâi, Maestrul şi Margareta. Am citit Tolstoi tot în perioada respectivă. Am făcut apoi trecerea firească, spun eu, către existenţialiştii francezi pentru că Sartre şi Camus au fost cumva influenţaţi. Apoi, Antoine de Saint-Exupéry – Citadela, o carte splendidă. Micul prinţ, pe care o citesc ori de câte ori pot. Ba chiar e o reprezentaţie la Teatrul Gong, în Sibiu. Am avut apoi o perioadă în care am citit literatură orientală, am făcut cumva trecerea de la est la vest şi apoi înapoi, la estul îndepărtat. Am devenit foarte interesat de filosofia indiană, de filosofia taoistă şi aşa am ajuns să fiu pasionat de India.

Deci India n-a fost o întâmplare.

Nu, era în plan să ajung acolo până în 25 de ani. Nu ştiam cum, dar era în plan.

Mă întorc puţin pentru că vreau să ştiu cum vi s-a părut masterul în Olanda.

Acolo am învăţat să învăţ şi ce înseamnă să faci o facultate. Am avut noroc pentru că am avut 2 profesori foarte buni şi în liceu – unul de istorie, domnul Răchitan şi unul de limba şi literatura română, domnul Filip – şi dânşii, mai important decât orice, ne-au învăţat cum să învăţăm. Iar asta mi-a folosit mult în Olanda unde am dezvoltat mai mult lucrul ăsta. La Bucureşti am terminat lucrarea de dizertaţie cu 10. Era toată lumea fericită aici. Când am ajuns în Olanda şi am luat 8 la lucrarea de dizertaţie familia mi-a zis că m-am dus până acolo şi n-am învăţat. Iar eu am lucrat la 8-ul ăla un an de zile şi acolo asta e o notă reuşită. Dacă iei 9 înseamnă că îţi publică lucrarea, iar 10 nu există. Majoritatea lua 6 sau 7. Ori eu, când luam vreun 7 la vreo lucrare, în timpul master-ului, familia îmi zicea imediat că eu nu învăţ. N-aveam ce să le explic, că e complet diferit. Să înveţi acolo însemna că trebuia să citeşti în fiecare săptămână lucrările academice care-ţi reveneau, să faci un rezumat, să povesteşti ce ai înţeles de acolo, iar asta m-a ajutat foarte mult. M-a ajutat să învăţ şi m-a ajutat ca atunci când am început călătoria cânepii, primul lucru pe care l-am făcut a fost să studiez planta şi istoria ei din lucrări academice, nu de pe internet.

Acesta a fost un alt lucru care mi-a atras atenţia, faptul că nu aţi pornit un business doar pentru că v-a venit o idee. V-aţi documentat foarte mult pe tema asta, aţi vorbit cu profesori.

E necesar! Şi eu spun că o experienţă în străinătate ajută mult. Nu de foarte tânăr, am avut colegi sau rude care au plecat din clasele gimnaziale şi există riscul să te pierzi în acest fel. La facultate sau masterat este însă foarte interesant pentru că îţi arată o altă înţelegere a lumii.

Mergând şi lucrând în Praga, primul lucru ca să fim angajaţi cu drepturi depline era să dăm un test din tot ce însemna piaţa pe care lucram. Eu am avut piaţa de educaţie – profesori, grădiniţe, şcoli, licee, universităţi – şi am dat un test cu tot ce înseamnă sistemul de învăţământ în Marea Britanie pentru că nu pot să vorbesc cu oamenii dacă eu nu cunosc întreg sistemul lor. Prin urmare, primul lucru pe care îl aveam de făcut era să citesc despre asta, dar dintr-un jurnal academic, nu o părere pe Facebook sau Google. Era necesar să ajung la oameni care au făcut o cercetare în domeniul ăsta.

Cât aţi muncit în Praga?

Un an şi jumătate.

Şi cum a fost experienţa?

Foarte necesară. Era o slujbă foarte bună pentru că de la început mi s-a spus că nu am nimic de făcut decât să dau din gură. Şi-am zis că asta e, de aici nu trebuie să plec. Dar am aflat curând că era foarte greu să dai din gură zi de zi şi să faci vânzări prin telefon. Dar asta m-a ajutat foarte mult pentru că de câte ori am fost refuzat prin telefon, la câte Nu-uri mi-am luat şi vorbe urâte şi închis telefonul în nas, nu te mai sperie nimic pe urmă. Acum nu mai am nicio problemă să vorbesc cu oricine sau să sun la orice firmă. Nu mai am frica aceea de refuz. Am reuşit într-un an şi jumătate să trec prin ciur şi prin dârmon şi să scap de frica asta de a fi refuzat.

Eu lucram din Praga, dar pentru piaţa din sud-estul Marii Britanii. Aveam o bază de date şi trebuia să sun profesori şi să aflu tot ce puteam despre dânşii: cum se simt, ce mai fac, cum le sunt copiii, cum merge şcoala etc. Era greu şi pentru că venisem iniţial cu accent de est-european şi când te sună un est-european să te întrebe de sănătate nu ştii dacă-ţi vine să stai de vorbă cu dânsul.

Aveam nevoie să găsesc job-uri disponibile pentru dânşii şi să-i plasez în job-urile alea ca să pot să iau un comision de pe urma acestei munci. Slujba era foarte prost plătită, câştigam undeva la 800 de euro pe lună şi lucram foarte mult, de la 8 la 8, plus sâmbăta tot aşa. Dar aveam posibilitatea să câştigăm comisioane de 8, 16 sau 32%. Şi ce făceam? Aveam o listă cu toate şcolile din zona mea şi sunam la şcoală încercând să dau de director. Îmi răspundea secretara, trebuia să fiu drăguţ cu ea, să mă înţeleg cu ea ca să pot ajunge la director. Odată ce ajungeam la el trebuia să văd dacă are nevoie de un profesor, de orice profesor. Câteodată nu avea nevoie, dar câteodată aflam că e nevoie de un profesor de chimie, de exemplu. Aia era o poziţie pe care eu trebuia să o umplu. Căutam toţi profesorii care îndeplineau cerinţele şi îi sunam. Dacă îi ştiam de dinainte era perfect că ştiam deja cum să vorbesc cu ei. Dacă nu, trebuia să o iau de la început, cu 50 de telefoane pe zi. Totul era despre profesorul respectiv. Eu trebuia să îi înţeleg situaţia, să aflu ce nu-i place acolo unde e acum şi să ţin de chichiţa aia ca de Pocalul Sfânt, să pot să îi vând poziţia pe care o aveam în funcţie de nevoile sale. Îl pregăteam apoi pentru interviu, îi spuneam ce să facă şi ce să nu facă, să nu ajungă prea târziu ca să nu pară neserios, să nu ajungă prea devreme ca să nu pară disperat, pentru că oamenii disperaţi nu iau niciodată job-ul. Dacă el ocupa poziţia, compania îşi lua un comision din salariul lui pe un an şi eu luam comision din ce lua compania. Apoi sunam la şcoala de unde luasem profesorul şi-l întrebam pe director dacă nu are nevoie de vreun profesor.

Doar că nu era atât de uşor să ajungi să iei comisioanele astea, iar viaţa devenise grea şi am zis că plec. Întâmplător, chiar în ultima lună – eu îmi cumpărasem deja biletul de India, deşi nu aveam bani să plec – şi întâmplător am plasat oameni de 100.000 de euro. Eu trebuia să iau 32% şi eram pe punctul de a ajunge manager. Şi acum eu eram cu biletul de India luat, dar cu posibilitatea de a lua 32.000 de euro şi de a deveni manager. Am zis însă că eu mă duc, că mi-am promis asta. Deşi era clar că nu voi mai lua toţi banii, pentru că noi încasam după ce începeau profesorii munca, în septembrie sau octombrie, iar eu am plecat în august. Am rămas cu 10.000 de euro din toţi banii, dar îmi promisesem mie că plec şi nu voiam decât să am suficient cât să stau acolo un an de zile fără să-mi fac griji că nu am ce să mănânc sau unde să stau.