Ionuț Țurlea, creatorul aplicației Momsi: „E nevoie de un sat să crești un copil, se spune. Noi am creat ocazia de a-ți face acest sat

Ionuț Țurlea este tatăl Aidei și soțul Florenței, diagnosticată cu scleroză multiplă, iar după ce a venit pe lume fetița, Ionuț și-a asumat complet rolul de tată activ, care are grijă de copil cu atenția și preocuparea unei mame care intră în concediu de maternitate.

De curând, Ionuț a creat o aplicație, Momsi, care răspunde nevoilor de ajutor sau socializare în spațiu real.

Ce este Momsi?

Ionuț Țurlea: Momsi e un social app și un marketplace pentru mame (doar pentru mame), care răspunde la problema izolării și la problema lipsei de ajutor în viața de zi cu zi. Cu ce e diferită aplicația de alte soluții, în speță grupurile de Facebook, de mame, e că focusul aplicației este pe interacțiunile în viața reală. Pe noi nu ne interesează să stai captivă în aplicație, așa cum te face Facebook. Pe noi ne interesează să facilităm interacțiunea mamelor în viața reală, în outdoor, în afara casei, sau orice non-online. Zic că este și un marketplace, pentru că prin intermediul aplicației poate să vândă sau să cumpere lucruri de care are nevoie pentru copiii ei.

Cum facem să rezolvăm problema asta cu izolarea și cu lipsa de ajutor în viața de zi cu zi? Creăm micro-comunități, în funcție de zona în care te afli. Adică, descarci aplicația, setezi zona în care te afli cu aproximație (nu cerem locația exactă), lași vârsta copiilor și numărul lor și primești o listă cu sugestii despre alte mame din apropierea ta (atâta timp cât și ele sunt în aplicație). Desigur, ai posibilitatea să o inviți pe oricare dintre mamele pe care le cunoști și au copii de vârste apropiate de ai tăi, în „satul” tău, adică în propriul tău grup.

Avem conceptul ăsta de village (”it takes a village to raise a child”), prin care se formează micro-comunități proximity-based, grupuri de 5-10-15-30 de mame, care locuiesc într-o zonă dată. Sunt niște cercuri, care se tot întrepătrund, pe măsură ce intră în aplicație din ce în ce mai multe mame și se formează din ce în ce mai multe grupuri și villages. Odată aflată în acest sat, când ai o urgență, o nevoie sau o situație, este mult mai ușor să ceri ajutor și este mult mai probabil să-l primești de la cineva care este în apropierea ta și, care fiind mamă cu copii de vârstă apropiată, îți împărtășește grijile, nevoile, provocările.

În ce măsură mamele chiar sunt empatice și chiar își doresc să creeze acest village cu mamele semene lor?

Ionuț Țurlea: Ce pot să-ți spun este că funcționează. Avem mame care s-au întâlnit pentru prima oară cu ajutorul aplicației, prin mecanismul ăsta de moms nearby, au creat satul lor, și s-au văzut pentru prima oară fizic, la cafea sau în parc, cu ajutorul aplicației.

Voi de ce ați făcut această aplicație?

Ionuț Țurlea: Eu am devenit stay-at-home dad când a născut Florența și am fost foarte aproape de provocările de la început de drum. Evenimentul care a declanșat povestea asta a fost că Florența a făcut un tratament pentru scleroză multiplă, timp de o săptămână. Atunci n-a putut să o alăpteze pe Aida în intervalul cât făcea tratamentul, dar nu voia nici să-i dea nici lapte praf Aidei. Întâmplarea face că știam o vecină, o mamă cu un băiat de vârstă apropiată, care locuia în zona noastră. Ne-am împrietenit cu ea și am aflat că avea lapte congelat pentru copil. Și i-am zis într-o seară Florenței: „De ce nu o întrebăm pe prietena noastră dacă nu poate să ne dea și nouă niște lapte de la ea?”. „Cum să fac așa ceva?”, a zis Florența. „Uite-așa. De zeci de ani există bănci de lapte în alte țări… până la urmă, întrebi și dacă iese, iese. Dacă nu, nu.” În cele din urmă, prietena noastră a fost deschisă să ne ajute cu povestea asta și o săptămână Aida a mâncat lapte de la altă mamă.

Acum… de ce? Eu am primit un răspuns în terapie, dar încă nu știu cât de clar îmi e. Cred că vreau să fac ceva cu impact și să las ceva în urma mea. Să contribui cu ceva la bunul mers al societății. Și am ales… de fapt nu am ales eu, ci povestea asta m-a ales pe mine. Dacă nu deveneam tată, dacă nu stăteam acasă, dacă nu, dacă nu, dacă nu… Cred că modul în care societatea se raportează la maternitate, ca fiind de fapt un concediu, este fundamental greșit. Nu știu, și la job… „a, intri în concediu de maternitate, ce tare!”. Da, e tare, că a venit copilul, e tare că nu mai lucrezi, dar onest vorbind, sunt foarte puține lucruri tari, mișto sau momente deosebite în maternitate, când vine copilul. E plin de nopți nedormite, de colici, de scutece, de necunoscute, de „aoleu, a râgâit copilul, aoleu, n-a râgâit. Aoleu, i-a apărut o bubiță, aoleu, nu i-a apărut o bubiță…”. Nu e un concediu absolut deloc. E un carusel emoțional destul de istovitor și oamenii nu înțeleg chestia asta până când nu devin ei părinți sau, mă rog, nu înțeleg adevăratul impact.

În plus, noi, ca societate, chiar am uitat chestia asta: că chiar e nevoie de un sat ca să crești un copil. În ultimii 50 de ani, a început procesul ăsta de de-ruralizare, de urbanizare, de fapt. Când a venit Social Media și odată cu globalizarea, trecerea asta de la rural la urban a anulat conceptul de sat și de comunitate. Noi ne-am strâns în comunități online, comunicăm foarte mult online, dar nu mai există ideea aia, să bați la ușă la vecin, să ceri o cană cu zahăr, sau lucruri care se întamplau înainte în comunitate. „Hai la mine să culegem porumbul, vin eu la tine să culegi via.” Ne-am înstrăinat foarte mult unii de alții, asta e problema. Nu mai zic, de când e cu pandemia. Probabil că o să ne ia 50 de ani să trecem peste șocul ăsta. O să fie trans-generațional, pentru multe generații de acum înainte. Și felul în care au crescut sau pe ce lume au venit copiii în intervalul ăsta… Sau copiii care erau la vârsta de 5-7 ani, a socializării… începeau să cunoască lumea și de fapt lumea a dispărut din jurul lor. O să fie crunt. Mie mi-e foarte teamă de ce o să vină, strict din punctul ăsta de vedere, al izolării prin care am trecut și ce impact are ea în viitor. De fapt, ca să crești un copil, chiar ai nevoie de un sat. Ce încercăm noi să facem este să readucem la viață satul ăla într-un mediu urban. Și sănătos. Adică fără dependențe nesănătoase, să stai în aplicația momsi 4 ore, cum stai pe Facebook, probabil, pentru că fiind proaspătă mamă, singura fereastră către lumea exterioară este Facebook, indiferent că stai pe Facebook groups sau pe Facebook. Realitatea este de fapt că ești izolată și stai tot între patru pereți în casa ta și singura ta fereastră este Facebook sau alte platforme de socializare și nu se întâmplă interacțiune reală și meaningful și de impact care să te ajute, să te scoată din izolarea asta.

Și mai e un concept… e conceptul ăsta de mamă perfectă, care e extrem de dăunător, pur și simplu. Trebuie să știi să le faci pe toate, e o presiune socială extrem de mare pe ideea de mamă perfectă și, mai mult de atât, că ar trebui să poți sau să știi să o faci singură. Că a fi părinte este un dat pogorât din ceruri și că s-a născut copilul și gata, știi să fii părinte. Nu există chestia asta. Părinte încerci să fii în fiecare zi și o să strici o grămadă de lucruri și o să faci o grămadă de greșeli și societatea e foarte dură cu povestea asta, cu a fi părinte.

Cum te-a schimbat pe tine rolul ăsta, de tată în concediu maternal? Cât de pregătit erai pentru rolul ăsta și cum te-a prins el, cum te-a schimbat?

Cât de pregătit eram? Ca moment al vieții și ca toate cele, eu eram pregătit. Nu mi-a fost frică să-mi iau copilul în brațe și să-l țin. Sunt mulți care zic: „Aoleu, e așa de firav, o să-l rup dacă-l țin în brațe.” Sau „Dacă-l scap?”. Eu n-am avut chestia asta. Am fost foarte asumat în rolul ăsta și pentru că știam de dinainte să vină. Știam că o să urmeze o perioadă grea, dar mi-am asumat povestea asta.

Îți asumi când știi cât de cât. Dar când nu știi, ce îți asumi?

Îmi asum că o să vină copilul ăsta pe lume, că este vulnerabil și că o să fac tot ce știu și tot ce pot ca să îl protejez și să îl cresc. Să-mi asum faptul că am devenit părinte, că am devenit tată. Aici, iarăși, intru cumva într-o chestiune de psihologie, antropologie: adevărul este că, cel puțin în zona taților, nu sunt atât de mulți tați asumați. Ce vreau să zic? Poate sună dur sau că pot eu să mă pun într-o lumină mai bună, prin opoziție față de tații despre care urmează să vorbesc. Mulți tați zic: „Facem copil? Da, facem copil.” Bun, a venit momentul, a venit copilul, stau două săptămâni acasă, în concediu, sau cât am, o lună, după care mă intorc la serviciu. Ce se întâmplă după aceea este că eu plec la serviciu dimineața, vin într-un caz fericit după 10 ore, de fapt sunt 12-14 ore, cu tot cu drum, de când plec și până când vin acasă. Mai stau o oră cu copilul… Și vin și, teoretic, se bucură de copil. Se bucură e impropriu spus, pentru că și ei vin super obosiți de la muncă, stresați, cu toate mizeriile de peste zi și cu o lipsă de energie, pentru că – let’s face it – ai fost plecat o zi întreagă și nu ai același energy level seara ca dimineața. Și asta e o chestie foarte tragică, pentru că afectează conexiunea dintre tată, propriu-zis, și copil. Există relația, evident, dar e altfel decât atunci când tatăl e implicat și, mai mult decât atât, prezent fizic în creșterea copilului. Cu ambii părinți care stau acasă în primul an de zile, copilul este expus la de două ori mai mult volum ca cuvinte, ca interacțiuni, decât dacă ar fi doar mama acasă. Impactul în timp, în creșterea copilului este unul absolut fabulos, nu se poate cuantifica în nici un fel. Revenim la asumare… onest vorbind, mulți tați nu își asumă că au devenit tată. Mai este o dimensiune, de fapt. Cei care încearcă să își asume creșterea copilului cu hands-on, adică cu schimbat de scutece, cu ținut, cu dat lapte, cu adormit copilul, de multe ori sunt marginalizați de restul familiei. De bunică, de mamă: „Lasă, lasă, nu știi tu să schimbi scutecul, lasă că-l schimb eu.” Păi stai, să învăț și eu să schimb. Asta e o realitate. Și tatăl încearcă o dată, de două ori, de trei ori, de 10 ori… „Bine, dacă vrei tu să o faci, fă-o tu.”. Asta e foarte prezentă în societatea noastră. Mulți tați sunt marginalizați în lucrurile de zi cu zi, să participe activ la creșterea și îngriirea copilului, la început.

Tu de ce ți-ai asumat rolul acesta?

Pentru că mi-am dorit să am un copil și să-l cresc și să-i ofer tot ce am eu mai bun. Dar, atenție, când zic „tot ce am eu mai bun” nu mă refer la lucruri fizice, că eu n-am avut jucării când eram mic și, prin urmare, trebuie să-i dau multe jucării copilului. Aida n-are multe jucării. Noi ne concentrăm mai mult pe interacțiunea cu ea și pe lucrurile emoționale, psihice dacă vrei, decât pe lucrurile materiale.

Nu putem să creștem copii sănătoși, să trăim într-o societate sănătoasă, dacă tatăl nu-și asumă rolul de creștere a copilului. Nu există așa ceva. Sunt studii, zeci, sute de studii care spun despre impactul pe care tatăl îl are despre creșterea copilului în primii trei ani de viață. Dacă tatăl e absent, în adolescență și în viața adultă șansele sunt ca… mă rog, sunt niște repere acolo sau niște consecințe. Pentru mine, nu că n-a fost altă opțiune. E ceva ce mi-am dorit și mi-am asumat, pur și simplu.

Pentru că suntem tot în zona de asumare, iarăși este un rol care te vulnerabilizează cumva sau ai zice că te vulnerabilizează, această afecțiune cu care nu știu dacă se luptă cât se împacă soția ta. Cum ați procesat voi în familie? Și ca îngrijire a copilului, și ca asumare a unei sarcini, și ca asumare a unei creșteri ulterioare și așa mai departe? Cum vezi tu acest scenariu de viață în care sunteți?

Cred că, mai ales în primii doi ani de viață, tatăl are rolul de suport al familiei. Dar nu mă refer la suportul material, mă refer la suportul psihic și funcțional, mai degrabă, în casă. Adică să se asigure că mama are parte de susținere și de a împărți rolul ăsta de părinte. Egal nu știu dacă e posibil, depinde și ce întelege fiecare prin egal. Cel puțin pe mine m-a preocupat să creez un mediu funcțional și sigur în casă, în care mama să nu fie foarte stresată și să fiu alături de ea și de copil cu ce au ele nevoie.

Eu sunt de vreo opt ani de zile în terapie personală și chestia asta m-a ajutat foarte mult să trec peste multe momente dificile, pe care le-am împărtășit ca familie încă de dinainte de a veni Aida și inclusiv în gestionarea relației mele cu Florența și impactul bolii ei în familia noastră. Și înainte și de după venirea Aidei. După aceea, mai trebuie spus că eu mă consider privilegiat că am putut să stau cu Aida și cu Florența în paternity leave, adică nu mulți tați au ocazia asta și nu mulți profită de ea. Legat de asumare, trebuie spus și că eu am o formă de grandomanie și narcisism, pe care mi-o asum. Încerc să le țin în balanță, să nu pună stăpânire pe mine narcisismul, grandomania. Dar există și componenta asta, până la urmă. După aceea cred că e vorba și despre a-ți asuma o decizie pe care ai luat-o la un moment dat. Eu, personal, am luat o decizie, de întemeia o familie alături de Florența. Împărtășim împreună decizia asta, să întemeiem o familie, și mergem împreună cu decizia asta. Încercăm să o facem să meargă, de fapt, pentru că lucrurile nu sunt roz tot timpul și sunt momente dificile.

Ionuț Țurlea, creatorul aplicației Momsi

Hai să ne întoarcem la începutul discuției noastre, și anume la aplicație, să ne uităm un pic la riscurile pe care cred că le-ai luat în calcul în privința acestei aplicații, în momentul în care ai pus-o pe piață și cum le-ai prevăzut, cum le vei elimina sau atenua? Ce-ar putea să nu meargă cu această aplicație?

Ce-ar putea să nu meargă? Foarte multe lucruri e posbil să nu meargă. Și foarte multe lucruri n-au mers în procesul ăsta, de când m-am apucat de lucru la ea. Dezvoltarea aplicației n-a mers cum trebuia, n-am reușit să găsim finanțare atât de repede pe cât ne-am dorit… sunt foarte multe issue-uri și probleme. Uite, un challange constant, o întrebare constantă este: „de ce doar pentru mame și de ce tații nu sunt acolo?”. Sunt atât de multe, încât nici nu are sens să mă gândesc la ele. Dacă stau și mă gândesc la ce n-ar putea să meargă, n-aș mai putea să merg înainte, n-aș mai putea să-mi iau energie din lucrurile care funcționează.

Continuarea firească a acestei întrebări este cum o vezi tu dezvoltându-se în următorii ani?

Pe scurt, eu o văd ca pe un loc în care mamele își găsesc suportul și sprijinul de care au nevoie. Un fel de go-to. Ce ne dorim să se întâmple este că dacă au o problemă, primul lucru prin care se gândesc să o rezolve este să apeleze la aplicație. Că vor să găsească pe cineva care să iasă la o întâlnire între mame sau la un play date cu copiii; că au o urgență și au nevoie de cineva care să vină și să stea cu ele sau cu copilul; că au nevoie să vândă sau să cumpere ceva folosind aplicația… Planurile și ambițiile noastre sunt globale. Nu plănuim să stăm doar în România sau doar în regiune. Arc în timp, așa, peste zece ani, o văd mare. Sunt niște ambiții mari în spate.