Căutare

Share this article

Ionuț Ursu are 30 de ani și primii 26 și i-a petrecut în casa de copii din Piatra Neamț. Până la 18 ani a crezut că are SIDA și că va muri într-o bună zi, asta pentru că de foarte mic i s-au greșit analizele în spital. Mama lui l-a abandonat la trei zile după naștere, tocmai pentru că medicii i-au zis că are SIDA și că va muri. El a aflat aceste lucruri abia la 18 ani, prin bunăvoința directoarei Școlii Speciale la care a mers, pe motiv că învățătoarea de la școala de masă l-a considerat handicapat. Această directoare a fost cea care a insistat să-și refacă toate analizele și l-a ajutat să-și găsească mama biologică.

Aceasta este povestea copilăriei lui Ionuț Ursu, o copilărie de coșmar, de film de dramă, o poveste ce-ți zbârlește părul și te face să spui: „Mulțumesc divinității că nu am trecut prin așa ceva!”.
Însă povestea de azi a lui Ionuț este alta. Motivat de toți copiii care au murit de SIDA în casele de copii, simțind că are o datorie față de ei și anume aceea de a da un sens vieții, Ionuț Ursu, după ce a intrat la facultate, s-a dus să facă voluntariat pe Ambulanță. Anul 2015 când a avut loc teribilul cutremur din Nepal l-a găsit voluntar la Ambulanță. Imediat și-a dat seama că poate să ajute, și-a vândut toate lucrurile ca să aibă bani de avion și a plecat în Nepal. De atunci s-a reîntors în fiecare an. Ionuț Ursu este cel care a construit în provincia Dhading primul cabinet stomatologic. Au urmat apoi alte două, a renovat săli de nașteri, laboratoare, i-a învățat pe nepalezi cum să-și sterilizeze instrumentarul și a adus voluntari cu el care să le explice de ce e importantă igiena și educația.

Ionuț voluntar pentru oamenii fără adăpost de la Gara de Nord

Să nu credeți că asta e tot. Ionuț Ursu a fost voluntar și în Siria și în Irak, în zone de război, iar azi e implicat în cel mai de suflet proiect al lui: deschiderea unui cabinet stomatologic și de chirurgie dentară, Denta Life Social,  în casa de copii în care el a crescut. Face asta deoarece a simțit pe propria piele că acei copii din centrele de plasament nu au șansa la un tratament normal stomatologic. În plus, în centru sunt mulți copii cu autism, iar ei sunt primii vizați, motiv pentru care va dota cabinetul cu aparatură specială pentru acești copii. Și cât timp se lucrează, adică până în luna august a acestui an, Ionuț Ursu și-a propus să-i ducă pe copiii cu autism din centru, două săptămâni în tabără. Pentru asta a convins Ministerul Tineretului și Sportului să-l finanțeze.

Afișul viitorului cabinet stomatologic pe care Ionuț îl deschide în casa de copii de la Piatra Neamț

Iar anul viitor, Ionuț Ursu se pregătește de noi expediții de voluntariat: una din nou în Nepal, alta în Africa de Sud.

M-am întâlnit cu el într-o dimineață de la începutul lunii iulie, era nedormit de foarte multe ore pentru că abia ieșise din gardă de la Ambulanță. Am vorbit despre o mulțime de subiecte și la fiecare discuție simțeam că-mi dau lacrimile. Probabil cel mai tare m-a emoționat atunci când mi-a spus că la 15 ani a vrut să se arunce în fața trenului deoarece simțea că viața nu mai are nici un sens. L-a salvat gândul la acei copii care ar fi vrut să trăiască și care au murit de SIDA.

O poveste absolut impresionantă, motivantă, inspirațională!

Cum arată o zi din viața ta?

Cred că arată ca o zi normală.

Merg la facultate, sunt student la stat, la buget, în cadrul facultății de Geografie și sunt în ultimul an la Master, mă specializez în Managementul dezastrelor.

Și tu ce ai în plan? Ce o să ieși la final?

Planul sună destul de urât în momentul de față, pentru că sunt dezamăgit de soarta mea acum. Deși am 30 de ani nu am reușit să mă pun la punct din perspectivă socială, trăiesc într-un cămin studențesc și planul este să fac un Master în Anglia și să muncesc câțiva ani acolo pentru a reuși să-mi cumpăr și eu o locuință cu propria mea muncă.

Și în afară de facultate?

Muncesc, fac grafică pe calculator în industria publicitară și lucrez pentru ONG-ul meu, „Volunteer for Life”. În plus, sunt voluntar la Ambulanță și merg la gărzi.

Ionuț voluntar în proiectul „Salvați satele inundate”

De câte ori mergi la Ambulanță?

De două, trei ori pe săptămână.

Și ce faci acolo?

Resuscitez, ajut medicii la cărat pacienții, pregătesc echipamentul medical al doctorului, ajut asistentul medical…

Dar pentru asta trebuie să ai o pregătire..

Am cursul de prim ajutor și de terapie intensivă.

Cum ai ajuns tu la ideea de a-ți face o asociație?

Dintr-o dorință de a ajuta mai mult. Totul a pornit de la fostul prefect al capitalei care atunci când am venit din Nepal, în 2015, a propus să fiu premiat și apreciat de Prefectura Municipiului București. Fusesem în Nepal, după cutremurul acela mare, în calitate de voluntar al Ambulanței București. La întoarcere, într-o discuție cu prefectul, mi-a dat ideea să-mi fac o asociație pentru a avea o cale administrativă și să ajut mai mult. În situația unei persoane fizice, rezultatele nu sunt ușor măsurabile, dar nici ușor de administrat. Eu nu sunt de principiul alcătuirii unui proiect de poze sau pentru mass media, ci de a face un proiect care să aibă un scop și o perspectivă pentru viața celor aflați în nevoie. Dar ca să-l realizez, trebuie să arăt și niște rezultate, iar aceste rezultate pot fi administrate doar printr-o formă juridică.


Citește și: Povestea medicului român voluntar în zona de război din Irak


Hai să ne întoarcem în copilăria ta. De când ai tu amintiri?

Copilăria mea a fost mai tumultoasă pentru că eu am crescut la casa de copii. Amintiri am de pe la șase ani, când băgam degetele în gură, mă legănam în pătuț și spuneam că vreau mâncare. Nu știam decât să zic „doamna, doamna”. Acesta era apelativul pentru a chema pe cineva sau pentru a cere ajutorul.

Am fost abandonat în spital la 3 zile după naștere, poate că din vina mamei sau din vina sistemului. Așa a fost să fie. Am fost lăsat în spital, m-am îmbolnăvit de rinichi, imunitatea fiind slăbita, am avut și streptococ și am trecut prin tot felul de episoade neplăcute.

După un an de zile am ieșit din spital și am fost dus într-un leagăn unde am stat vreo trei ani și abia apoi am avut primul contact cu casa de copii clasică.

Acolo am stat până la 26 de ani.

Ionuț împreunăă cu micuții nepalezi

De ce spun că am avut o copilărie tumultoasă? Eram puțin mai rău când eram mic. Unele educatoare erau mai severe cu noi, nu ne băteau, sau cel puțin eu nu am avut parte de așa ceva, dar am fost bătut de învățătoarea de la școala de masă unde mergeam să învăț. Ea spunea că suntem niște pocitanii, niște resturi ale societății. O chema Georgeta Mocanu, nu am să-i uit numele în viața mea. Era o învățătoare care ne scria numele pe băț și în dreptul numelui făcea liniuțe, fiecare liniuță reprezentând corecția aplicată ambelor palme.

Din cauză că noi eram puși în capătul clasei și ne dădea cărți de colorat ca să scape de grija noastră, eu vociferam că vreau și eu să învăț, iar ea mă bătea. Atunci am fugit de la școala de masă, mă duceam la muncă la piață.

Din clasa I și până în clasa a IV-a am mers la școala de masă unde nu am reușit să mă integrez, drept pentru care am fost considerat handicapat, cu probleme psihice și m-au transferat la o școală specială. Aici am întâlnit mulți copii cu autism, cu ADHD, cu probleme locomotorii, dar am întâlnit mult mai mulți oameni cu suflet, oameni care s-au implicat în viața mea și în educația mea.

Am stat la școala specială vreo 8 ani unde am învățat să citesc și să scriu, am luat capacitatea și bacalaureatul și așa am ajuns la facultate.

Ionuț în primul an în Nepal

De părinții tăi știi ceva?

Legat de părinți, în spital mi-au greșit analizele și o vreme m-au pus să iau pastile de SIDA. În această casă de copii au murit foarte mulți copii cu HIV și de multe ori nu prea se putea face nimic pentru ei și din lipsă de medicamente inovative, dar și din lipsă de afecțiune. Erau rahitici, sufereau de malnutriție, de tulburări emoționale, deși erau copii foarte deștepți. Acești copii pe mine m-au învățat ce înseamnă să lupți pentru viață.

Adică, la naștere, au scris în fișă că ai SIDA?

Nu știu dacă chiar la naștere. După naștere eu m-am îmbolnăvit și am stat mult timp în spital. Probabil atunci. Au scris HIV, hepatită și multe altele. Eu am aflat când aveam vreo 10 ani și când voiam să ajut la bucătărie, iar administratoarea îmi spunea: „Marș sidosule că ne infectezi mâncarea”. Când am întrebat ce spune, ea mi-a zis că sunt bolnav și că se moare din SIDA. Iar eu am răspuns că „la cât mi-am luat-o peste ochi, ce mai înseamnă moartea pentru noi”. Oricum spuneam de mic că în căminul acela sau la școală era ca la închisoare.

Singura fotografie pe care Ionuț o are din copilărie

Și tu tot timpul acesta ai luat pastile de SIDA?

Nu, ei îmi dădeau și eu le aruncam la coș. Eu vedeam că mă dezvolt bine. Unele pastile le înghițeam că erau dulci.

Dar lucrurile au luat o întorsătură bună la școala specială când doamna Irina mi-a spus: „Ionuț, tu nu ai HIV” și mi-a refăcut complet toate analizele.  Eu am trăit până la 18 ani cu impresia că am HIV și că trebuie să mor.

Dar cum la 18 ani?

Da, pe mine m-au dat la școală la 10 ani din cauza problemelor de sănătate, iar pe la 16 ani doamna Irina de la Școala specială a început să-mi facă investigațiile. Și am făcut aceste analize în fiecare trimestru, iar la 18 ani s-a confirmat că eu nu aveam nici aceasta boală.

Te-am întrebat de părinții tăi…

I-am cunoscut tot cu ajutorul directoarei de la Școala Specială, la vârsta de 18 ani. Am cunoscut-o doar pe mama din păcate și tot din păcate a murit acum câteva luni din cauza unei complicații a unei boli de sânge.

Cum era ea?

Un om simplu, era timidă și rușinoasă. Am întrebat-o de ce m-a lăsat în spital, nu a recunoscut timp de doi ani, așa că am întrerupt legătura și abia de la 20 de ani am reluat-o din nou. Atunci am mai aflat că mai am un frate, Ștefan, care e student la Iași și am aflat că ea nu a putut să mă crească, motiv pentru care a considerat că îmi va fi mai bine în spital pentru că statul va avea grijă de mine. În plus, mi-a mai spus că bărbatul o bătea și că nu ducea o viață bună.

Dar a fost și mințită. Din cauză că mi s-au greșit analizele, ea a primit un certificat prin care se menționa că am HIV și i-a fost frică să mă aducă acasă pentru că știa că o să mor.

Am înțeles-o și i-am spus că nu o pot iubi, dar pot să o respect.

Ionuț merge oriunde e nevoie de ajutor

Dar de tatăl tău știi ceva?

Tatăl a murit la cinci luni după nașterea mea. El era inginer de meserie, lucrase în Armată și participase la Consolidarea Barajului Bicaz. I-am cunoscut rudele, are niște frați și surori foarte faine, oameni deosebiți, stabiliți în Ceahlău. Mi-aș fi dorit să-l cunosc pentru că am auzit că a fost un om foarte bun, un om frumos.

Dar care totuși o bătea?

Ea așa spunea, dar eu nu cred că o bătea. Ea s-a speriat de analize și ca să-și ia mâna de pe mine m-a lăsat în spital. Ea așa a motivat, însă rudele lui spun că nu exista așa ceva. Eu am tras concluzia că ea s-a culcat cu el, fără să fie căsătoriți și de rușinea satului m-a lăsat în spital.

Când am cunoscut-o eu pe ea, atunci a aflat și satul. Cei de la Școala Specială au încercat în multe rânduri să o cunoască, dar ea se ascundea, se băga în pivniță sau fugea de acasă. Atunci au venit cu poliția și procuratura și i-au spus că refuzul de a-și recunoaște copilul e caz penal, chiar dacă era decăzută din drepturi.

Dar cu fratele tău ții legătura?

Da, e foarte ok.

El e făcut tot cu inginerul?

Nu, el e făcut cu un alt tată care trăiește și are grijă de el acum. Tatăl fratelui meu o bătea foarte mult pe mama, într-adevăr.

Tatăl meu a murit dintr-o depresie, un accident, nu știu nici azi adevărul, nimeni nu a reușit să mi-l spună.

Cum ai intrat la Facultate?

Am făcut pregătire, mi-am plătit singur meditațiile și am fugit din cămin ca să vin la facultate la București. Am venit să consult singur ofertele, pentru că cei din centru mă îndrumau la Iași sau la Bacău, undeva mai aproape ca să fie ori cheltuielile mai mici, ori să aibă un control asupra mea.

Eu am terminat liceul la 21 de ani și după BAC, m-am gândit că vreau să fac facultatea la București. Am venit singur, m-am documentat și am decis să rămân la Geografie. După ce am intrat, primul pas a fost să mă duc la Ambulanța din București ca să-mi caut o vocație.

Și cum ai ajuns în Nepal?

M-am dus la Ambulanța din București, am bătut la ușa doamnei Alis Grasu pe care și azi o respect enorm pentru șansa pe care mi-a dat-o, și i-am spus cum mă numesc și că vreau să devin voluntar. Ea mi-a spus să fac niște cursuri, să învăț să folosesc aparatura din mașină și timp de o lună am făcut aceste cursuri. Așa m-am înscris voluntar pe Ambulanță.

Și în afară de facultate și Ambulanță și lucram, pentru că trebuia să-mi plătesc cheltuielile. Statul îmi dădea 13 lei pe zi pentru hrană. Așa că făceam naveta București-Piatra Neamț și lucram la firma aceea de publicitate cu care mai colaborez.

Unde ai învățat tu să faci grafică?

Viața m-a învățat. Când eram în liceu, m-am angajat la o firmă de industrie publicitară și am învățat de la colegii mei.

Hai la Nepal. Cum ai plecat acolo?

Eram în anul III de facultate și pe 25 aprilie 2015 am aflat de cutremurul din Nepal. M-am dus la doamna Grasu, i-am spus ce vreau să fac și am rugat-o să mă susțină. Ea a zis din start „da” și l-am anunțat și pe doctorul Grasu. Ei mi-au plătit analize, vaccinuri, tot. Eu mi-am vândut toate lucrurile, laptop, fier de călcat, tot ce aveam, ca să-mi cumpăr biletul de avion. Nu spun asta ca să mă dau mare, ci pentru că biletul de avion costa 1800 de euro. În două zile mi-am făcut pașaport și în șapte zile am plecat. Am întrerup anul la facultate, unii profesori nu au fost de acord, drept pentru care m-au chinuit tare cu licența și abia după un an și jumătate am putut să o susțin pentru că a trebuit să repet o mare parte din examenele din anul III.

Cu cine ai plecat?

Singur. Am contactat un român care se afla acolo, el m-a pus în contact cu un ONG, am făcut CV-ul, ONG-ul a trimis CV-ul meu la un spital care avea mare nevoie de cadre medicale, iar cei de la spital au zis: „Doamne, dacă e pe Ambulanță e și mai bun, pentru că cei din Europa care lucrează pe Ambulanță au experiență”. Așa că resuscitam toată ziua. Am lucrat trei luni și jumătate.

Nepal for LIFE

După ce ai văzut ce e acolo, ți s-a mai părut grea viața ta?

Nu, am zis că aceea e viață grea și de aceea am spus că nu trebuie să mă mai stresez deloc. Până la urmă avem o viață, viața are un sens, noi avem un sens în cursul vieții și trebuie să lăsăm la o parte frustrările, neajunsurile și toate nemulțumirile.

Care a fost cel mai emoționant caz la care ai participat acolo?

Echipa de voluntari din Nepal 2019

Momentele în care mureau mulți copii. Erau corturi de salvare, de decese și de recuperare. Erau stive de morți în piață ce așteptau să fie duși la ars și copii care erau în așteptare de operații, nu erau bani de tije, mureau copii pentru că nu aveam tije. Spitalele erau pline. Cel mai dur era când plângeau copiii după mame, mamele fiind prinse sub dărâmături. Sau tații decedați. Dar, din fericire, în Nepal copiii sunt luați de rude, ei nu-și abandonează copiii.

Mergeam în sate, în districtul Dhading, la cota 3500 și acolo, timp de două săptămâni triam pacienții și îi transportam pe pături 2-3 ore pe jos.

Cel mai greu a fost să fac față psihic și emoțional.

După această experiență am deschis acest ONG, am făcut un eveniment frumos la Piatra Neamț cu fotografii reale din dezastru și l-am numit „Mișcarea în Voluntariat” cu mesajul „Caută sens vieții tale!” și atunci am realizat că eu trebuie să mai merg în Nepal, ceea ce am făcut în 2016. Am reabilitat un bloc de terapie intensivă, am donat foarte multă aparatură și materiale de construcții.

Asta cu banii adunați aici?

Da. Au donat foarte multe persoane fizice, majoritatea din Brașov și Piatra Neamț. Am făcut tot felul de activități de fundraising, am făcut prăjituri, am vândut fotografii și am strâns vreo 58 de mii de euro și de toți banii am cumpărat ventilatoare, defibrilatoare, injectomate, tot felul de aparatură și echipamente vitale.

În 2016 ai plecat singur?

Nu, l-am cooptat pe colegul meu din asociație și cu el am format o echipă de două persoane.

În 2017 după ce am făcut compartimentul de primiri urgențe, am format o echipă de 25 de voluntari, peste 60% din ei medici de meserie și traineri – profesori, educatori sau studenți. Am plecat cu acești 25 de voluntari în Nepal.

Cum ai reușit să-i convingi?

Simplu. Am fost foarte transparent și le-am spus: „dacă vreți să ajutați, haideți cu mine. Nu cred că o să vă luați țeapă. Îți iei biletul singur și te prezinți la avion”. Pentru fiecare voluntar se întocmea un dosar de câte 100 de pagini cu declarație pe proprie răspundere, contract de voluntariat, contract internațional avizat de Ministerul din Nepal. I-am convins prin imagini.

Și ce ați făcut în 2017?

În Dhading mi se spusese că acolo nu a fost niciodată un cabinet stomatologic. Am strâns vreo 40 de mii de euro și am făcut primul cabinet stomatologic public într-un spital de stat. Am turnat șapă, canalizare, am făcut mobilier, geamuri, tot ce s-a putut în două camere din cadrul spitalului.

Pacient tratat de medic roman stomatolog în Nepal, din echipa lui Ionuț

Și cine lucrează acum acolo?

Proiectul nostru a fost foarte bine pregătit în sensul că am comunicat primarului districtului intenția noastră și i-am dat un contract de asumare de răspundere ca să angajeze doctori. El a cerut șase luni, iar noi am specificat în contract că dacă nu se țin de cuvânt, se transferă echipamentele la alt spital, ceea ce nu s-a întâmplat și cabinetul funcționează și azi.

Inițial noi ne-am dus cu cadrele medicale și proiectul a funcționat pe două niveluri, cel medical și cel educațional. În timp ce copiii așteptau la consultații, echipa de traineri susținea activități de leadership, de igienă, de educație sexuală sau de orientare profesională.

S-au consultat peste 1000 de persoane și s-au tratat peste 700 de persoane în patru săptămâni.

Noi le-am lăsat caiet de sarcini și trebuia ca anual să ne trimită un raport. După șase luni am primit un raport stufos ce includea și contractele de angajare pentru doi medici dentiști și patru asistente. În Nepal nu există asigurări medicale, așa că am început să ne gândim la suportul de mentenanță de costuri. Am solicitat să ia bani de la cei care au posibilități și să nu ia nimic de la cei săraci, în special copii, bolnavi și vulnerabili către sărăcie. Astfel au reușit să aibă bani pentru consumabile și să mențină acest cabinet stomatologic.

Programul de consultații și tratamente în cabinetul stomatologic

Și în 2018?

De data asta am făcut un cabinet de medicină dentară în Kavre, o localitate cu peste 360 de mii de locuitori, unde nu a fost niciodată un cabinet dentar. Acolo s-a construit și un spital nou la care noi am cotizat pentru dotarea cu echipament.

Cu câți bani te-ai dus în 2018?

Tot cam așa, tot cu vreo 40 de mii de euro și tot cu o echipă de 24-25 de voluntari. Dacă suntem prea mulți e prea greu de administrat.

S-au mai făcut laboratoare de informatică, de geografie, s-au făcut activități de leadership, de fundraising și business. Am căutat voluntari în program care să fie antreprenori și care să-i învețe pe nepalezi cum să-și vândă orezul sau cafeaua.

În 2019 am fost cu aceleași proiecte, mult mai dinamice, de data asta am reabilitat și o sală de nașteri, o sală de asistare de compartimentare pe chirurgie generală și sală de sterilizare, pentru că era haos acolo. Ei nu știau deloc să-și sterilizeze instrumentarul și am făcut cursuri de sterilizare cu ei. La ei, mortalitatea mamelor la naștere se ridică la peste 60% din cauza infecțiilor nosocomiale. Ei spală instrumentarul în ligheane și îl pun la uscat pe o masă.

Am mai reabilitat și sala în care stă nou născutul la incubator.

Am făcut un alt cabinet de medicină dentară, s-au tratat peste 1000 de pacienți și s-au consultat peste 2000.

Pe lângă tratamente, am reabilitat secțiile în care am văzut că e mizerie, am vopsit saloanele care erau pline de mucegai în spitalul în care noi am făcut cabinetul de stomatologie. Medici, procurori, inspectori, profesori universitari, toți au pus mâna pe bidinea și au ajutat la văruit.

Așa arăta salonul maternității înainte să fie renovat de Volunteers for Life
Așa arată salonul după renovarea la care au lucrat toți voluntarii

La anul ce faci?

Aș vrea să plec în Africa, dar și în Nepal.

Trebuie să spun că toate aceste proiecte, din 2016, au început cu colega mea, Alina Petcu, o doamnă care e bancher la fondul de garantare, un om cu mult suflet. Ea m-a ajutat cu logistica, cu tot, fiind foarte descurcăreață.

Așa arăta sala de naștere
Așa arată acum salonul de nou născuți, cu incubator

De ce faci asta? De ce faci voluntariat?

Fac asta din respect pentru colegii care au murit în casele de copii. E o chestie de motivație: merită să trăiești și să faci ceva pentru viață, deoarece ei și-au dorit și nu au reușit. Și mai e o chestie de rezultatul societății în funcțiune: Dacă transmiți spirit civic vocațional, există rezultate și eu cred în ele.

Ionuț voluntar în Irak

Ai vreun regret în viață?

Nu. Am ajuns la concluzia că viața este unică, este scurtă, uneori este urâtă pentru că noi ne-o facem urâtă că nu știm să prețuim frumosul din jurul nostru și că nu știm să dăm valoare oamenilor care se implică.

Eu văd viața asta foarte scurtă și cred că dacă Dumnezeu ne-a lăsat pe pământ, ne-a lăsat cu un sens, iar viața trebuie redată cu un sens. Cred că omul se naște ca să lase ceva pe pământ.

Ionuț și iubita lui cu care are o relație absolut specială
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO