Căutare

Share this article

Iréne Costelian este corespondentul Liberation pe problemele din România și, în ultima vreme a fost jurnalistul care a dat o mână de ajutor mediei din România, cu privire la informațiile legate de pandemia din Franța.

Iréne Costelian a devenit jurnalist din întâmplare, într-o zi în care a „îndrăznit” să trimită opinia sa politică despre moartea lui Ben Laden, la redacția unui site de știri din Paris. În câteva ore era abordată de Le Monde și câțiva ani mai târziu era curtată de Liberation.

Iréne Costelian a ajuns în Franța prin anii ’80, cu puțin înainte de Revoluția din România. Provenea dintr-o familie burgheză căreia regimul comunist îi luase totul. Ceea ce nu a reușit să le ia a fost visul de libertate al tatălui ei care, într-o bună zi a fugit în Franța, fără nici un gând de întoarcere. Cu mari sacrificii a reușit să-și aducă și familia și să înceapă o viață nouă acolo. O poveste ce ar putea părea un film emoționant, dacă nu ar fi fost trăită de Irene și familia ei.

Auzind câteva frânturi din această poveste, i-am scris jurnalistei Iréne Costelian și când aveam impresia că nu voi reuși să fac un interviu cu ea, m-a căutat și ne-am dat întâlnire pe skype. Cu accentul ei franțuzesc, absolut adorabil, am stat ore în șir să o ascult, simțindu-mă ca și cum mă reîntâlneam cu o prietenă veche, pe care n-am văzut-o de multă vreme.

Așa arată, după părerea mea, subiectul unei cărți bune 😀

Tu trebuie să lucrezi în ritm de cotidian la Liberation?

Nu, am foarte mare libertate, eu fiind corespondent pentru România, nu am o obligație ca număr de articole sau ca subiecte de articole. De la începutul crizei coronavirusului găsesc că este foarte greu fiindcă avem foarte multe informații din ambele țări și pentru că nimeni nu pare să știe exact ce se întâmplă. Mi se pare că în România pandemia se gestionează mult mai bine decât în Franța unde declarațiile sunt contradictorii de la o zi la alta.

Asta simțim și noi, că nici informațiile oficiale nu mai par sigure…

Nu sunt deloc și în Franța nu au fost de la început.

Eu aș fi zis ca bâlbâielile și demisiile în plină criză sunt tipic românești…

Nu, nu e deloc tipic românesc, pentru că toate acestea s-au văzut și în Franța. Aici, ministra sănătății nu a fost obligată să demisioneze, dar a fost trimisă să înlocuiască candidatul la primăria Parisului, care nu mai putea fi susținut pentru că a fost implicat într-un scandal sexual. Așa că a trebuit să fie înlocuit în ultimul minut și pe cine au găsit ei? Tocmai pe ministra sănătății în plină criză de COVID-19. Asistăm la o serie de lucruri destul de absurde poate și datorită faptului că liderii politici actuali nu mai sunt deloc de aceeași natură cu cei care existau acum mai mult de zece ani.

Iréne Costelian la Parlamentul european, alături de Vasile Damian de la RFI

Înțeleg că tu acum scrii în Liberation despre ce se întâmplă în România și intri în direct cu presa din România și povestești despre ce se întâmplă în Franța?

Da, cam asta fac din 2016, de când sunt pe teren aproape non stop.  Sunt la Liberation de vreo 9 ani, de patru ani am preluat corespondența pe România, dar și înainte tot despre România scriam.

Cum sunt francezii? Sunt disciplinați, ascultători, au respectat recomandările?

Nu. Francezii nu sunt ascultători niciodată, de ce ar fi acum? Ideea de normă de distanțare socială nu există. Anumite magazine te obligă să-ți cureți mâinile cu gel dezinfectant, altele nu. Într-unele magazine angajații poartă măști de protecție, în altele nu. Apartamentul meu este în fața unei piațete și aproape toată ziua sunt oameni pe bancă care stau și discută. Unii stau cu orele, alții mai puțin. Ies părinții cu copiii la joacă, imaginea nu seamănă deloc cu una în care oamenii ar trebui să fie izolați. În primele zile oamenii s-au apucat de alergat. Am văzut un om îmbrăcat în jeans, cu geacă și cu pantofi de stradă fugind pe aici. 😀 Oamenii au profitat de asta ca să iasă din casă, până s-a interzis și activitatea fizică.

În plus, oamenii au impresia că nu mai circulă mașini pe stradă și merg pe sensuri interzise.

De când ești tu în Franța?

De foarte, foarte mulți ani. Am plecat din România când aveam șase ani.

Părinții sunt în Franța acum?

Da, părinții mei sunt în Franța, stau la Bordeaux, unde am crescut și eu. Tatăl meu s-a refugiat politic în 1983. Mama cu mine și cu sora mea am rămas în România până în 1987, când am putut veni la el.

Iréne Costelian și Pupuce, una dintre pisicile ei românce

Dar de ce s-a refugiat politic? Care e povestea lui?

E o poveste complicată în familia mea. Am un tată care vine dintr-o familie cu o anumită poziție socială în România de dinaintea venirii comuniștilor, familia lui nu a fost de acord cu comuniștii, unii au ajuns în faimoasa închisoare de la Pitești, iar bunicul meu, pentru că a refuzat să lucreze pentru partidul comunist, a ajuns cultivator improvizat, cu foarte multe decepții pentru că nu făcuse niciodată agricultură. El fusese negustor, iar bunica mea, soția lui, venea dintr-o familie foarte importantă, tatăl ei fiind judecător la Pitești. Au avut totuși șansa de a avea pământ pe locul fostului cimitir armenesc din Pitești. Pentru că bunicul meu era cam ultimul armean din Pitești, cel care se ocupa de cimitir i-a propus să-l lase să-și cultive niște legume acolo ca să-și poată întreține familia, neavând alt loc de muncă din cauză că refuzase să lucreze pe postul de contabil pentru nu știu ce combinat. Au pierdut casa, li s-a confiscat toată averea și au ajuns cu cei trei copii ai lor într-o cameră de nouă metri pătrați și au fost nevoiți să supraviețuiască. Cred că a fost cumplit de greu pentru ei.

Tatăl meu a reușit să facă studii cu niște relații și niște șpăgi deoarece le era interzis copiilor de burghezi să facă facultate. Tatăl meu a fost asistent medical în locuri prin care nu voia nimeni să lucreze, însă el nu avea de ales. Dar ce am admirat tot timpul la el a fost pozitivismul lui, el nespunând niciodată că l-a bătut destinul sau nevăitându-se niciodată de soarta lui.

Cred că îți imaginezi că a fost foarte crud pentru el: să treacă de la o viață în care nu ducea lipsă de nimic, în care a fost crescut de o bonă franțuzoaică, cu o casă plină de cărți în care era învățat să vorbească cele opt limbi obligatorii în familia lui, la o viață în care creștea niște flori și niște zarzavaturi pe care le vindea alături de țigănci în piață. Cred că asta înseamnă un destin special.

Mama ta venea și ea dintr-o familie de burghezi?

Nu. Părinții mamei erau oameni simpli, de la țară. Aveau animale și se ocupau de gospodaria lor.

După venirea comunismului, mama a ajuns să lucreze la uzina Dacia, un job destul de complicat, în trei schimburi. Așa că tata rămânea foarte mult cu noi și era un tată genial. Se juca enorm de mult cu noi și ne făcea aproape toate poftele ce puteau fi făcute la timpul și vremurile acelea.

Am crescut într-o casă plină de jucării, unde ni se spuneau povești tot timpul și cu un tată despre care nu aș putea spune vreodată că nu a făcut o singură chestie pentru noi, sau că mi-ar fi plăcut să fie ceva diferit la el. Am amintiri legate de muzică, dansam mult, împrăștiam toate jucăriile și cu câteva minute înainte să vină mama, îl auzeam: „fetelor, trebuie să vină mami, haideți repede să strângem totul!”. Și săraca mama apărea ca persoana cea mai severă de pe pământ.

Iréne Costelian într-o poză de Ioana Moldovan, căreia i-a cerut să ilustreze un reportaj de-al ei despre copiii adoptați în anii 1990

Și cum a reușit să primească statutul de refugiat politic în Franța?

El a plecat în niște circumstanțe puțin speciale. A reușit să fugă și nu a spus nimănui. În ziua în care trebuia să se întoarcă a sunat și a spus că nu se mai întoarce. Îți dai seama cum a picat asta pentru maică-mea, femeie singură cu doi copii, în anii ’80, cu comuniștii pe cap, lucrând la Dacia și cu bărbatul fugit în Franța? A fost absolut dramatic. Majoritatea prietenilor ei nu au mai vrut să vorbească cu ea. Au mai rămas doar câțiva super apropiați, Nuti si Vali care nu aveau copii și care s-au implicat foarte mult să o ajute cu noi.

Și mai erau și bunicii, nu?

Da, bunicii din partea mamei care stăteau la munte, în Argeș și la care am petrecut foarte mult timp, cu animalele, trăind din plin viața la țară.

Și voi cum ați reușit să ajungeți în Franța? După ce a cerut azil politic a fost să vă aducă și pe voi în Franța?

Mama a avut un șoc foarte mare când a aflat că tata nu se mai întoarce, lucru care i-a declanșat niște probleme de sănătate foarte grave care „ajutate” de presiunea pe care o punea securitatea și tot ce se întâmpla în perioada aceea, s-au transformat în ceva foarte, foarte grav. Când au aflat că o să moară, i-au spus că poate să plece. Cred că nu voiau să aibă o femeie moartă, cu un bărbat fugit și cu riscul ca anumite autorități internaționale să ajungă să se intereseze de ce se petrecea în România.

Dar s-a făcut bine, da?

Da. Are și acum anumite probleme de sănătate care sunt sechele din vremurile acelea, dar poate trăi cu ele.

Însă tranziția asta a lăsat traume pentru toată lumea. Prima mea amintire legată de plecare sunt militarii din tren care treceau prin vagoane cu câinii lupi. Eu am rămas până acum cu teamă legată de câinii lupi. Dar imaginea aceea din trenul de noapte era una aproape de groază, potențată de frica de necunoscutul către care ne îndreptam. Noi știam că mergem la taică-meu, ținuserăm toți anii aceștia o legătură strânsă cu el, ne-a trimis sute de pachete cu jucării și tot felul de produse care nu se găseau în România. Aveam săpunuri care miroseau frumos și care aveau formă de animăluțe, pastă de dinți cu aromă de căpșune și enorm de multe jucării.

Însă norocul nostru au fost acești părinți înțelegători, buni și cool. Taică-meu nu a spus niciodată „nu” la nimic, mai ales atunci când trebuia să stea cu noi la povești și până la 1-2 noaptea.

Copilăria noastră a avut o parte extrem de frumoasă, legată de poveștile tatălui și joaca cu el, dar și de viața la bunici, cu copiii din sat, bucurându-ne de pachetele pe care le primeam de la tata, din Franța. Partea sumbră erau vizitele pe care le făceam cu mama la securitate și, uneori, aceea legată de faptul că mulți copii nu se jucau cu noi, probabil din cauză că îi fereau părinții lor.

Și v-ați dus la Bordeaux?

Da, acolo ne-am stabilit cu taică-meu, acolo am copilărit, acolo am început și studiile…

Iréne Costelian alături de regizorul Yann Arthus Bertrand, când au făcut turnajul filmului Woman in Romania

Pe bunici i-ați adus și pe ei sau ei au rămas în România?

Nu pot să spun că am avut o legătură foarte strânsă cu bunicii din partea tatălui, însă în cazul celor din partea mamei, bunica a murit destul de repede, prin 1990, și bunicul a apucat să vină o dată la Bordeaux, după care a decedat, din păcate.

Îmi amintesc că am fost cu el la plajă și ne-am bucurat foarte mult. Era un tip foarte fain care, deși venea de la țară, era tot timpul îmbrăcat într-unul dintre costumele acelea cu veston și cu pălărie, iar oamenii se uitau la el, pe stradă, căci părea ieșit dintr-un film. 😀

Te-ai mai întors în România?

Da, ne-am întors regulat în România deoarece mama ținea foarte mult la familia ei și mergeam în aproape toate vacanțele, până aproape de liceu.

Care sunt primele imagini ce s-au imprimat în amintirile tale legate de sosirea ta în Franța?

Îmi amintesc foarte bine de magazinele de flori care m-au impresionat extrem de tare. Noi veneam de la munte și Bordeaux e foarte, foarte departe de munte, cumva opusul locului din care veneam noi. Nu mi-a plăcut absolut deloc și am plâns non stop. Nu am vrut să vorbesc franceză și șase luni de zile nu am scos un cuvânt. După șase luni de zile a fost chemată mama la școală unde învățătoarea i-a spus că fiica ei, elevă în clasa întâi, va rămâne repetentă. Învățătoarea i-a spus că nu a auzit nici un sunet de la mine, că nici nu știe cum sună vocea mea. A venit mama acasă și mi-a spus: „Cum adică? Tu nu vorbești la școală?”. Când i-am răspuns că „nu”, m-a amenințat și a trebuit să încep să vorbesc.

Mama a fost foarte prezentă în studiile noastre, ne-a urmărit la teme, exact ca o mamă româncă. Ea mă auzea vorbind cu soră-mea, la joacă, în franceză, însă eu insistam că nu știu să vorbesc. Mi se părea o limbă urâtă, oribilă și iată că acum a devenit limba cu care lucrez și la care țin foarte mult. Bizar, dar iată cum e viața!

Tata a continuat să lucreze ca asistent medical în Bordeaux?

Nu. Tata a ajuns în Franța într-un moment în care nu se căuta personal medical. A făcut primul an de medicină, ca să își poată echivala studiile, a luat primul concursul, dar nu a practicat deoarece erau impedimente financiare și trebuia să aibă grijă de familia din România. Fiind un tip super inteligent, s-a lansat în antreprenoriatul în construcții.

Nu vreau să-l laud prea mult, dar chiar e un tip foarte special, ce știe extrem de multe lucruri. Cât a stat singur în Franța, el a citit Enciclopedia universală, toate cele 20 de volume. Eu nu mai știu pe cineva care să fi făcut chestia asta. Iar în fiecare seară, la povești, ne strecura tot felul de informații de cultură generală, în limbajul nostru.

Sora ta ce este?

Sora mea e artistă. Este performer și curatoare pentru expoziții. Trăiește între America, Franța și Germania.

Iréne Costelian alături de Elena, sora ei, într-o poză pe care au făcut-o intersectându-se într-un aeroport, fiecare urmând să zboare în altă direcție

Tu cum ai ales jurnalismul?

Eu nu am ales jurnalismul. Eu mi-am făcut studiile pe dreptul afacerilor. Noi am avut un pact cu părinții noștri. Nu ne-a plăcut școala și dacă puteam să nu ne ducem la școală, nu ne-am fi dus niciodată. Când mama era plecată în România, nu mergeam la școală și tata ne acoperea. De asta spun că a fost un tată super cool. Dar am avut acest pact: nu vă terorizăm cu școala, însă trebuie să aveți bacalaureatul și să faceți o facultate pe care să o duceți până la capăt. Elena a ales arta, a dat un singur concurs pe care l-a luat, iar eu m-am dus să mă înscriu la Litere pentru că între timp mă îndrăgostisem de franceză. M-am dus să mă înscriu la facultate, însă, ca să ajung acolo trebuia să trec prin campusul facultății de drept și de științe economice. M-au oprit acolo niște tipi care distribuiau niște flayere și care m-au convins să merg la drept. M-am uitat la ei, erau mai bine îmbrăcați decât cei care se duceau la Litere și m-am gândit că dacă fac Dreptul nu o să mor de foame. Nu prea mi-a plăcut în totalitate, au fost niște studii care mi s-au părut foarte grele până la Licență, dar nu aveam dreptul să renunț.

Am tras de mine an după an, însă la licență chiar mi-a plăcut. După licență m-am înscris și la științe politice, am primit mențiune și la licență și la master și când mi s-a propus doctoratul am spus nu, pentru că am considerat că am învățat destul. Profesorul care îmi coordonase lucrarea de master a sunat-o pe mama și i-a spus că nu s-a mai întâmplat vreodată ca un student să refuze doctoratul. În Franța nu poți să ceri tu doctoratul, trebuie să ți-l propună un profesor. Așa că m-am găsit cu maică-mea într-o seară, la mine în cameră spunându-mi: „Ce ai făcut? M-a sunat profesorul și mi-a spus că nu vrei să mergi la doctorat. Mâine la ora 3 să fii acolo, să nu mă faci de rușine”. Eu nu voiam să fac doctoratul, voiam să plec în Canada pentru că-mi găsisem un job de jurist acolo, la un cabinet de dreptul internațional al afacerilor. Eu avea visurile mele de business woman.

Profesorul m-a întrebat ce subiect mi-ar plăcea pentru doctorat, lucru care nu se face aici, profesorul îți dă subiectul, nu ți-l alegi tu. Așa că am spus că aș alege ceva de mitologie politică despre perioada post comunistă din România, mitologia politică fiind o specialitate ultra rară. Credeam că nu va fi niciodată de acord, dar de unde, i s-a părut superb și, mai mult, m-a lăsat să-mi aleg și directorul de teză. Nimic nu se lega așa cum voiam eu, însă am acceptat de frică să nu o mai sune pe maică-mea.

Am plecat în Canada, crezând că voi uita de mine, însă nu a fost așa. Norocul destinului a fost că nu mi-a plăcut deloc în Canada și m-am întors.

Iréne Costelian împreună cu Attila Biro de la Rise Project la o conferință în 2019

Cum ai ajuns să fii jurnalist?

Dintr-o întâmplare, eu nu mă gândeam deloc la asta. Aveam o carieră în drept internațional pe care am oprit-o cu puțin înainte de criza din 2008 din cauză că am avut un gen de remușcare legată de deciziile din viața mea. După ce m-am întors din Canada am reușit să intru într-un cabinet din Paris, unul dintre cele mai bune, de la care nu se aștepta nimeni să pleci vreodată având în vedere cât de greu era să intri în acel cabinet. Mi-am terminat teza de doctorat, am făcut muncă de teren și documentare în România și la un moment dat am zis: „dreptul nu este ceea ce mă caracterizează pe mine. Oamenii aceștia fac bani, însă mecanismele de implantare în țările din Europa de Est nu-i ajută pe oameni să aibă un trai mai bun.” Așa că m-am oprit, am zis că plec în vacanță și nu m-am mai întors niciodată.

Am vorbit cu directorul meu de teză și el mi-a propus să devin prof universitar. Am fost trimisă în România unde am predat la Colegiul juridic franco-român de la București timp de 2 semestre. În România am putut să fac teren pentru teza de doctorat, am întâlnit o mulțime de oameni, am cunoscut-o pe prietena mea cea mai bună, am făcut o mulțime de lucruri pe care nu avusesem ocazia să le fac. Eu sunt un om cam singuratic, însă România m-a socializat și mi-a adus un gen de pace interioară.

Am ajuns jurnalist fiind la Paris, între două contracte la facultate, unde ajunsesem cercetător, cu sora mea în vizită la mine. Era perioada în care a fost ucis Ben Laden, iar eu am început să discut cu ea despre acest eveniment. La un moment dat ea mi-a spus: „Chiar ești proastă? Ai tot timpul super idei, dar nu le comunici. Ai o viziune specială despre actualitate și ar trebui să o comunici prin scris, pentru că tu știi foarte bine să scrii”.

Iréne Costelian la TIFF, anul trecut

Am scris un text pe care l-am trimis la redacția unui site de news, Rue 89, un site foarte în vogă la acea vreme la care scriau niște tipi de la Liberation. Era un site de news independent, iar eu am ales să le scriu lor. Ei mi-au trimis un sms prin care îmi spuneau că deschid site-ul cu materialul meu. Nu mă așteptam la ceva de genul acesta, dar nici nu am fost impresionată pentru că nu aveam deloc reflexele acestea, mă gândeam doar că vor citi și alții viziunea mea. Câteva ore mai târziu – o să-mi aduc aminte toată viața – m-a sunat un tip care mi-a spus: „Sunt redactor la Le Monde și nu știu de ce articolul tău nu e la mine”. Tipul de la Le Monde mi-a cerut ca până la 12 să le trimit și lor opinia mea, mi-a spus în ce număr de caractere să mă încadrez ca să iau spațiul cel mai mare. „Nu am cum să iau spațiul cel mai mare că am spus deja ce aveam de zis, nu mai am ce să scriu”, am răspuns eu. Și acesta a fost începutul. Am scris despre evenimentele internaționale la început, am decriptat evenimentele politice și abia mai apoi am început să scriu despre România și pentru România.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO