Irina Păcurariu, jurnalist: „Suntem egali, oricum ne-ar așeza pe rafturi educația, originea, casta sau privilegii pe care ni le oferă sistemul social la un moment dat”

Irina Păcurariu este jurnalist și unul dintre realizatorii de interviuri de la noi care au ceva mai mult de spus decât a adresa o serie de întrebări. O măsură echilibrată și de bun simț dă consistență dialogurilor sale pe care le creează spontan și ne introduce firesc în Rețeaua de idoli pe care a țesut-o temeinic pentru postul public de televiziune.

Irina Păcurariu vine de la Iași și o știm cu toții fie de la televizor, din aceste interacțiuni binecuvântate, fie din frumoasa ei poveste de familie, din care strecurăm acum doar câteva detalii: o întâlnire surprinzătoare, deși bine plănuită, cu alpinistul, geofizicianul dar și omul de imagine, Ticu Lăcătușu a devenit momentul care avea să-i schimbe viața. 😉

Ai dat o anume marcă interviurilor…

Irina Păcurariu: Să știi că asta se întâmplă în ultima vreme. Dar marea mea dragoste s-a găsit mai degrabă în ograda reportajelor. E drept, cum ar zice cineva, la reportaje „nu te-arată”, dar pe mine m-a ajutat vocea, iar oamenii mă recunosc astfel.

Marea mea bucurie a fost dintotdeauna să adun povești fără să fiu văzută. Și cred că în cea mai mare parte a vieții mele de jurnalist mi-am tăiat la montaj întrebările. Altfel, ți-as spune că asta a fost una dintre specialitățile mele, să-i fac pe oameni să vorbească, să se simtă confortabil în prezența mea și să povestească fără provocări.

Acum, de când fac această serie a „Rețelei de idoli” întrebările mele contează în economia generală a dialogului.

Ce cauți tu în aceste discuții și cu ce pleci?

Irina Păcurariu: Niciodată nu caut ceva spectaculos, indiferent cine este în fața mea. Poate că atunci când întâlneam personalități, despre care știam mai multe lucruri, ori oficialități față de care eticheta cere mai multă reverență, eram ghidată de un soi de „pat al lui Procust” al relaționării, pe care îl deprindem cu toții în primii ani de viață și de educație de acasă.

Niciodată nu am încercat să vorbesc cu oamenii altfel decât aș face-o când ei ar veni la mine acasă să mâncăm, sunt din Moldova, niște sărmăluțe. Și cred că asta este important de făcut pentru mine: ștergerea barierelor de comunicare, indiferent de cine se află în fața ta. Suntem egali, oricum ne-ar așeza pe rafturi educația, originea, casta sau privilegii pe care ni le oferă sistemul social la un moment dat.

Ce-ți iei tu din aceste interacțiuni?

Irina Păcurariu: Iau tot ce mi se dă, e regula de bază a oricărui jurnalist.

Irina Păcurariu: „Ce păstrez? Ce nu a mai spus interlocutorul meu și altcuiva”

Oamenii la care ajung eu, cu această Rețea de idoli nu au nevoie de nicio prezentare. Am ales asumat acest nume pentru emisiune, pentru un contrapunct corect cu acei idoli falși, cu milioane de like-uri și urmăritori, dar care nu au nimic a spune.

Invitații emisiunii noastre înseamnă câte ceva, pentru fiecare dintre noi. Iar în această interacțiune pe care o creez eu, mi se pare important să reușesc să îi întorc pe oameni către ei înșiși și se periază până ajung la sâmburi. Iar asta se întâmplă rar, fiindcă toată lumea vrea coaja.

Cum reușești să faci asta? Cum ajungi la nucleul esențial într-un context formal, un studio improvizat, cu lumini și camere?

Irina Păcurariu: Mi-e clar că aici e vorba și de experiență. Nu eram așa acum 20 de ani, ci mult mai preocupată de cum arăt, de faptul că mi se vede profilul, de care am încercat întotdeauna să mă feresc; probabil că-mi păsa mai mult dacă îmi stă părul bine sau dacă tivul de la fustă e perfect. Acum cred că mă preocupă mai puțin toate aceste lucruri, iar naturalețea cu care vii în fața unui om provoacă o reacție pe măsură.

Aș mai zăbovi un pic pe tema asta. Când te-am întrebat ce cauți, tu mi-ai răspuns cu o negație, că nu cauți nimic spectaculos, de parcă ar fi sens comun că în aceste dialoguri este de căutat spectaculosul. Realizez că au fost ani de zile de presă timp în care tu ai rămas loială TVR-ului, în ciuda provocărilor dinspre televiziunile comerciale, cu mai mulți bani și mai multă vizibilitate, cum ai rămas egală cu tine însăți până acum?

Irina Păcurariu: Sunt două abordări aici, una este subliminală, fiindcă așa simt eu că trebuie făcute lucrurile. Cred că este meritul celei care mi-a fost mentor în primii ani de jurnalism, Vanda Condurache, editorul și unul dintre principalii producători ai TVR Iași, când noi creșteam și învățam meserie acolo. Vanda era un om care nu iubea deloc exagerările, cu o cultură remarcabilă, care nu făcea însă din acest lucru vreun titlu de glorie, dar dacă se întâmpla să o auzi conferențiind undeva, realizai că este o erudită. Dacă reușeai să o auzi vorbind în franceză, engleză sau italiană erai bucuros că ești contemporan cu ea, că îi ești în preajmă de dimineața până seara.

Din păcate, ea nu mai este cu noi acum, dar cred că i-ar fi plăcut enorm să dea replica pe rețelele de socializare; era un om extrem de curios și, cu toate că principala ei preocupare mergea către cultura înaltă, era un mare culegător de povești și a avut încrederea de a mă face cumva ambasadorul ei în ce privește modul în care se spun acestea.

Spunea mereu că nu are talentul meu, avea multe talente, mult mai importante, dar știa că orientându-mă pe mine, crescându-mă pe mine am devenit portavocea ei în această direcție.

Crescând astfel ca profesionist, a devenit firesc să preiau aceste rigori, de bun simț, despre ce și cât să transmiți mai departe, sunt valori pe care le preiei din ce ai citit când erai mic, din cărțile pe care le ai acum pe noptiera din dormitor.

Pe de altă parte, acceptând că TVR-ul este calea mea și că, atâta vreme cât sunt lăsată să fac ce pot și ce știu, nu am motiv să migrez spre altă televiziune, că televiziunea publică se potrivește modului în care vreau să transmit mesajele, fără senzațional, fără excepțional. Publicul tău, specific unei televiziuni publice, te cunoaște și te primește așa cum ești, de ce ai încerca să fii altfel?

E o alegere pe care am făcut-o și pe care o onorez așa cum știu mai bine.

Citește și: Smaranda Vornicu-Shalit: „În toată viața mea cred că am petrecut un singur Revelion cu tata. În toate celelalte, el era la TVR, în costum, cu papion și cu pantofii de lac. Iar noi îl urmăream fascinați de acasă” – LIFE.ro

Hai să dăm puțin timpul înapoi și să ne uităm un pic în familie: ce erau mama și tata și cum te-au format ei, iar dacă sunt și niște bunici la mijloc, implicați în formarea ta, spune-mi!

Irina Păcurariu:  Bunica m-a învățat să mănânc pâine proaspătă cu unt (râde), adică era gestionara unui magazin de pâine caldă, pe ulița mare din Fălticeni.

Bunicii din partea tatălui au avut un altfel de destin; el a fost un mare povestitor, pe care, din păcate, l-am cunoscut foarte puțin însă am și acum niște caiete de la el, în care notase niște relatări absolut fabuloase, din cazarmă (lucra ca intendent-șef la o garnizoană militară). Bunica paternă a fost genul de femeie care făcea cele mai bune prăjituri din oraș.

„Nu știu foarte multe detalii despre ei, părinții mei au divorțat când eu eram la vârsta grădiniței, iar tata, chiar dacă a făcut parte activ din viața mea, asta s-a întâmplat mai târziu”

Părinții mei s-au cunoscut în facultate, amândoi studenți la Drept, în Iași. Mama fusese educată într-un spirit sever, adică bunica de la Fălticeni i-a explicat mereu că lumea largă este destul de periculoasă și că la facultate băieții pot fi șmecheri și pot întinde tot soiul de capcane înșelătoare. Mama a venit la facultate și primul băiat pe care l-a întâlnit a fost, probabil, tata, cel mai șmecher din școală, evident, un tip care a introdus-o în lumea spectacolelor, dar i-a explicat și că jocul de poker poate fi o normă de viață, iar acesta din urmă este și unul dintre motivele pentru care s-au și despărțit ulterior.

Istoria este destul de scurtă, de fapt, eu am luat și de la mama, și de la tata și sper că ce am oglindit mai bun de la ei am dat și eu mai departe, către copii.

Cât de mult au contat bunicii în formarea ta?

Irina Păcurariu: Bunicii erau destinația de vacanță.

Cum ai mei s-au separat când eu eram destul de mică, cred că mama, o înțeleg bine acum, de-abia aștepta să mă plaseze undeva, în vacanță. Cele 8 ore cât stătea la serviciu, programul standard în comunism, când eu eram acasă, cu cheia de gât, erau probabil adevărate clipe de teroare pentru ea.

Așa încât, imediat ce venea vacanța, plecam la bunicii de la Fălticeni, cu trenul, ceea ce era, fără îndoială, o mare aventură, fiindcă nu existau legături directe și schimbam ruta la Dolhasca, întâlnindu-mă cu dl Arșinel.

Îmi luam valiza, coboram acolo și așteptam jumătate de oră până când venea următorul tren, personalul care mă ducea mai departe către orașul bunicilor mei, Fălticeni.

Și acum țin minte dealul de la gara din Fălticeni, către oraș, ceva ce acum am trece cu vederea liniștit, dar care pentru mine, copil de 7-8 ani era Everestul.

Aceste vacanțe la bunici erau un răsfăț și un alint, mă cățăram în copacii din curtea casei, aveam micul meu univers, în care vișinul și cei doi cireși, pe care-i culegeam eu, erau personaje nelipsite; mersul la piață cu bunicul și primul ceas cumpărat de-acolo, un mecanism grozav, cu un cadran verde. Bunicul era tipul meșterului care șurubărea mereu, avea o șură mare, în care identificai mereu câte un spațiu mai mic, fiecare diferit de celălalt și în care totul avea un rost bine știut de bunicul.

De-acolo port cu mine niște mirosuri de pământ, de lemn mâncat de carii, de umed, iar ele, adăugate ordinii impecabile pe care o vedeam în instrumentarul bunicului sunt greu de șters din minte.

Irina Păcurariu: „Așa cum Iașiul, oriunde în altă parte aș fi sau m-ar duce destinațiile, este orașul în care simt că trăiesc, fiindcă acolo sunt amintirile și viața de tinerețe când totul era infinit și un pic.”

Cât de greu crezi că i-a fost mamei tale să te înțeleagă ca adolescentă? Fost-ai rebelă sau mai degrabă docilă?

Irina Păcurariu: Cred că foarte greu, iar de la un punct încolo a priceput că e mai bine pentru toată lumea să-mi dea pace și libertate.

Mama a fost mai degrabă severă, ceea ce probabil venea dinspre propria ei mamă, dar cred că era la mijloc și spaima legată de ce s-ar putea alege de un copil pe care l-a crescut singură. În acea vreme cred funcționa foarte bine dorința de a scoate ce era mai bun dintr-un copil. Vorbim despre niște ani în care părea că nu ai foarte multe șanse, mai ales că mama, absolventă de drept, trecuse prin spaima unor repartiții absurde care o duceau, în postura unei mame singure a cărui copil era la grădiniță sau la școală în Iași, să facă naveta la Pașcani sau mai știu eu unde. Iar aceste detalii ajung uneori să cântărească mai greu decât orice vocație sau vis ai avea.

Atunci conta să ai educație, și cu cât aveai o educație mai bună, cu atât șansele de a răzbi erau mai mari. Mi-e greu să cred că mamei i-ar fi trecut prin minte că, dacă eu cântam și aveam talent, ea ar fi putut să mă scoată din sistemul clasic de învățământ și să investească încredere că eu aș putea deveni o mare pianistă.

Nu era acel gen de educație, nu veneam dintr-o familie de artiști, ci veneam dintr-o familie care își dorea să-i fie bine copilului, iar acest bine era egal cu a fi bun la școală. Iar eu am dovedit că eram pe aceeași lungime de undă, fiindcă, îmi amintesc de pildă, în clasa a VIII-a am terminat cu media 10 sau așa ceva.

Apoi am intrat într-un liceu de informatică, unde cred că eram singura olimpică la limba română, dar cred că era normal să apară acolo și cineva care avea alte talente decât majoritatea. Foștii mei colegi de liceu sunt acum niște eroi pe la Microsoft, Apple sau în Silicon Valley.

Altfel spus, care era visul tău și cât din el s-a păstrat în ce aveai să fii ulterior?

Irina Păcurariu: Să știi că am avut momente de plictis în care m-am întors în timp și m-am întrebat dacă am avut așa ceva.

Nu cred că am avut, ba chiar eram speriată de faptul că trebuie să mă conjug la viitor pentru că mama, de pildă, mă sâcâia mereu cu întrebarea despre planuri, despre ce vreau să fac.

Am avut norocul ca, la câteva zile după ce am terminat facultatea, să apară anunțul concursului și nu a fost nevoie să-mi fac proiecții majore. M-a așezat viața unde nu am fost eu în stare.

M-am dus acolo fără mize și fără așteptări, nici nu știam ce este televiziunea din Iași, era totul la foarte început. Era primul concurs, acest anunț peste care dădusem eu, m-am prezentat, am intrat în curtea acelei frumoase clădiri, din Lascăr Catargiu, din Iași, o ctitorie Sturza, o clădire boierească minunată, cu un parc superb, de jur împrejur, iar ce m-a intrigat din primul moment era că, la fel ca mine, mai erau acolo vreo sută de oameni. (râde)

Unii răsfoiau vreo carte, alții chiar dicționarele, lucru care m-a amuzat un pic și mi-a adus gândul că e cam târziu să faci asta în ultima clipă și e cam grav că ceilalți simțeau a face asta, iar norocul meu aș zice că a venit din faptul că temele din care erau extrase întrebările erau legate de lumea înconjurătoare, unde mă simțeam pregătită.

Am trecut de preselecție, am rămas vreo 20 de candidați, alături de care am dat niște probe suplimentare, inclusiv o limbă străină, niște probe de studio, poate chiar un interviu cu cineva.

Cum și de ce ai decis să vii la București?

Irina Păcurariu: Am venit la București după foarte mult timp petrecut la studioul local Iași.

Acest concurs despre care-ți spuneam mai devreme nu era propriu-zis un concurs de angajare, fiindcă vreo jumătate de an noi am lucrat pro bono, ajutam pe cine avea nevoie de noi, iar eu am fost foarte bucuroasă că am trecut cu bine de competiție.

Fiind un studio teritorial, TVR Iași a intrat foarte repede într-o rețea de studiouri similare, o rețea europeană a televiziunilor regionale, CIRCOM și unde am avut marele noroc de a învăța de la niște profesori care erau profesioniști în BBC, TF1, deci crema televiziunilor publice din Europa. Așa am avut prilejul să plecăm din țară, să ajungem să învățăm la ei acasă.

A fost un start la care nu speram și care, clar, ne-a așezat ulterior pe o orbită bună.

La București am ajuns târziu, la invitația lui Titus Munteanu, cred eu. Neînsemnând că nu mai ajunsesem prin capitală pentru câteva premii pentru reportajele realizate la Iași, pentru APTR, dar Titus Munteanu a decis că eu sunt omul pentru matinalul TVR1 așa că m-a chemat aici.

Doar că mi s-a părut că nu venise momentul pentru mine să mă mut în capitală, iar o astfel de emisiune de la distanța Iași-București era imposibil de făcut. În aceeași perioadă cred că am primit și niște oferte semnificative de la cele două televiziuni concurente ce apăruseră pe piață, dar nu eram deloc pregătită.

Am început să colaborez cu TVR însă în niște emisiuni săptămânale, de duminică seara, care îmi permiteau să fac naveta și cred că m-am obișnuit cu acest gen de viață, în care făceam ceva acasă, ceva pe drum, ceva la București.

Irina Păcurariu: „După 2008, când Vanda s-a prăpădit iar studioul local din Iași a trecut prin mai multe schimbări, am plecat de tot la București.”

Era o perioadă în care studiourile teritoriale aveau frecvențe personalizate, proprii și cu un conținut mai puțin vizibil. În plus, eu începusem deja ceva ce avea să-mi dea mult sens: voluntariat, și am primit titlul de ambasador al voluntariatului, apoi am preluat diverse cauze pe care le onoram cu mare bucurie.

Eram tot timpul dintr-o gară în alta, dintr-o cauză în alta, dintr-o campanie în alta, iar toate acestea începuseră să depășească spațiul în care mă mișcam eu, la Iași. Lumea începuse să mă cunoască, făceam proiecte conexe TVR-ului, niște agenții de publicitate au apelat la mine.

Pentru mine, Bucureștiul nu a însemnat integrarea într-o echipă mai mare, ci permanenta încercare de a-mi păstra identitatea, vocea, luptă pe care și acum, dacă o pot câștiga, nu văd motive de a pleca. Să fiu lăsată să îmi fac propriile proiecte, fie că a fost vorba de serii de reportaje sau campanii, lucruri care să însemne că dintr-un capăt în celălalt răspunde și de ce a obținut, dar și de ce ar fi putut fi mai bine.

Aș spune că a fost un avantaj, pe de o parte, dar nici nu aș spune că am consacrat vreun nume de emisiune, cum ar fi fost Poveste fără sfârșit sau România deșteaptă ori mai știu ce alte titluri la care am lucrat.

Dacă mă pui acum să trag o linie, să mă uit în urmă și să spun ce mi-a adus bun această meserie, dincolo de faptul că, mai devreme sau mai târziu, stau la cozi mai scurte decât restul lumii, că te recunoaște lumea (astăzi am sunat fiindcă nu aveam apă și nu a fost nevoie să spun cine sunt, fiindcă omul de la capătul celălalt mi-a recunoscut vocea).

Am fost ușor șocată, întâi, apoi flatată să realizez că lumea știe totuși cine sunt, deși nu am fost cineva care să rupă ușile la evenimente mondene, iar instituția în care lucrez e foarte cuminte în privința marketingului și nu mizează niciodată pe realizatori (vedete e mult spus), iar mesajul, ca oricărei instituții publice, este concentrat pe produs și pe subiect.

Tu ești o persoană discretă, e limpede asta, dar, din momentul în care a apărut povestea ta și a soțului tău, lucrurile s-au schimbat.

Irina Păcurariu: Și am devenit Penelopa. (râde)

Nimeni nu vine cu instrucțiuni de folosire, niciunul nu spune contabilicește așa: „uite, aș avea vreo trei puncte tari și 21 de defecte!”.

Eu l-am cunoscut venind la o emisiune de televiziune după ce lipsise la alte trei, după ce a intrat cu mașina într-un stâlp, care a tăiat-o frumos pe lungime (Slavă Domnului, toată lumea a fost bine!), a doua oară nu a fost de găsit în ultima secundă, iar a treia oară nu a știut că marți e joi, fiindcă la el e mai complicată filozofia calendarului, câtă vreme luna nu are niciodată 30 sau 31 de zile, iar ziua are 48 de ore și jumătate.

Era o emisiune de august, într-o duminică, în perioada în care începeau concediile, iar filmarea se petrecea în acea grădină minunată a studioului TVR, iar toată lumea mă avertiza prietenește că voi vorbi singură câteva ore.

Când ne-a sunat sâmbătă seara și ne-a spus că e în Iași aproape că am rămas fără cuvinte. Prietena mea, Carla, a mers și l-a cazat la hotel, iar a doua zi a venit în emisiune un om cald, prietenos, surâzător, plin de poante, dar eu eram pregătită chiar și pentru subiecte mai tehnice: știam că e geo-fizician, deci nu mă gândeam deloc la el ca la vreun narator.

Problema era alta: a venit cu o geantă plină cu casete cu înregistrări. Cum spuneam, la el, timpul are altă dimensiune decât la noi, oamenii obișnuiți. Așa încât și-a imaginat că acele casete vor intra în emisiune, nevorbind că ele aveau nevoie de o vizionare și un montaj prealabil (râde). Și chiar nu înțelegea de ce noi nu eram pregătiți să dăm în direct acele imagini.

Cert este că nu știu câți oameni au văzut emisiunea din acea zi de vară, cert este că a intrat, din toate acele filmări, câte puțin și ne-am plimbat din Africa în Himalaya, am trecut prin Caucaz, iar pentru multă lume ce spun eu poate că nu are mare relevanță, dar surpriza mea a venit abia apoi, când, conform regulii emisiunii, invitatul trebuia să dea o întrebare telespectatorilor, legată de cariera sa, iar provocarea lui a fost ca oamenii să spună trei din cele 14 vârfuri de 8.000 de metri ale planetei. Iar eu am crezut că nu va răspunde nimeni. Dar când au început să sune telefoanele în regie, iar sute de oameni voiau să răspundă, atenție!, într-o perioadă în care nu exista un simplu search în google pentru a afla orice.

Undeva pe la mijlocul emisiunii, eu, fată ordonată, crescută de mama și bunica, am adunat toate frunzele care căzuseră pe masă din copacii care ne umbreau, inclusiv o pietricică pe care am găsit-o acolo.

Reintrăm în direct, fac din nou introducerea, Ticu Lăcătușu, cuceritorul Everestului, aduc mai multe detalii ce compuneau portretul său de erou de atunci, timp în care el, cu un calm desăvârșit, se apleacă spre mine și-mi spune că, poate, data viitoare când am un impuls de a face curățenie, nu arunc și pietricica de pe Everest pe care mi-a adus-o drept cadou. (râde)

Am înțeles că trebuie să tratăm cu umor lucrurile, că așa e în viața de adulți.

Piatra aceea este și acum la mine, bine păstrată, în ciuda faptului că această întrebare, oare o mai ai?, a revenit de multe ori după aceea în conversațiile noastre. (râde)

Ai fost vreodată tentată să renunți la această viață pe care v-ați construit-o împreună?

Irina Păcurariu: Să renunț de tot? Nu!

Sigur, mă enervează la 5 minute, iar în toți acești ani ne-am șlefuit unul altuia bine umorul. Dar în anii de început lucrurile erau mult mai contondente. Însă nici la mine nu era viața mai simplă, el nu era singurul care pleca, ci și eu făceam naveta.

Nu eram nici eu cel mai casnic personaj sau cea mai previzibilă jumătate, să nu idealizăm! Dar cred că am lăsat la timp fiecare de la el și iată că am rezistat împreună.

Copiii v-au provocat mai degrabă sau v-au așezat?

Irina Păcurariu: Copiii au venit exact când trebuiau să vină. Când amândoi eram plictisiți de viață. (râde) Când fiica noastră cea mare s-a născut, eu văzusem deja cea mai mare parte din lumea asta. Nu cred că mi-am dorit să am copii târziu, dar am avut grijă ca nimic să nu-mi strice echilibrul până la o anumită vârstă, când am simțit că e cazul.

Au venit foarte iubiți, foarte doriți, iar când au crescut s-au dat după noi. Cel puțin cu fiica noastră cea mare am făcut destul de mult naveta, Iași, București, Piatra-Neamț și nu a fost deloc simplu.

Dar despre traume să vorbiți cu ei, nu cu noi! (râde)