Irina Valinti de la o adolescență marcată de ore lungi de antrenament, un regim strict și dorința de a se autodepăși, la succesul în antrenorat

Irina Valinti este un nume cunoscut în lumea fitnessului, dedicându-și fiecare zi pasiunii pentru sport. Își începe diminețile cu antrenamente, își rezervă timp pentru momente de relaxare și își încheie serile alături de cei pe care îi ghidează. Pentru Irina, sportul nu este doar o activitate fizică, ci și un mod de a-și găsi echilibrul și de a se conecta cu sine.

Când vorbim de sportul de performanță, automat gândul ajunge la copilărie, acolo unde descoperim disciplina pe care sportul o introduce în viața noastră fix pe ușa din față, ba chiar pe covor roșu. Așa este și în cazul Irinei care a fost un copil plin de energie, pasionat de sport și dornic să exploreze lumea.

La doar 4 ani, Irina a început să practice gimnastică ritmică, înscrisă de tatăl ei pentru a-și canaliza energia într-un mod constructiv. Acesta a fost punctul de plecare într-un parcurs sportiv marcat de muncă și determinare. După o perioadă, a trecut la volei, iar mai târziu la body-fitness, sportul care avea să-i definească cariera.

Participarea la primul concurs i-a adus emoții intense, dar și satisfacția primelor reușite. Cu toate acestea, parcursul ei nu a fost lipsit de obstacole pentru că o accidentare a forțat-o să ia o pauză. Nu s-a lăsat descurajată și a revenit mai puternică, dedicându-se complet antrenamentelor și competițiilor. Adolescența ei a fost marcată de ore lungi de antrenament, un regim strict și dorința de a se autodepăși. Munca i-a fost răsplătită cu titluri naționale și performanțe la nivel internațional.

După trecerea la seniorat, Irina Valinti a decis să urmeze o carieră în antrenorat, iar la doar 18 ani, a devenit instructor de fitness, obținând independență financiară și oportunitatea de a lucra cu oamenii. Energia și carisma ei au transformat-o rapid într-un antrenor apreciat, reușind să inspire și să motiveze pe cei din jur să adopte un stil de viață activ.

17 ani mai târziu, stilul de viață o definește, valorile în care crede, iar rutina impusă de Irina Valinti din lumea sportului nu este doar mișcare fizică, ci și o formă de terapie și echilibru.

Ziua ei începe devreme cu antrenamente, continuă cu momente de relaxare și se încheie alături de cei pe care îi ghidează.

Când nu este în sala de fitness, o poți găsi pe Irina Valinti plimbându-se, citind sau planificând noi proiecte

În timpul liber, îi place să citească, să se plimbe și să-și planifice următoarele provocări. În curând, plănuiește să marcheze 18 ani de carieră sportivă cu un cadou simbolic, respectiv o bijuterie care să-i amintească de progresul făcut de-a lungul anilor.

Irina noastră știe poveștile lui Creangă, cu acele căprițe care au dat râie? Glumesc, asta ca să începem discuția de azi cu un zâmbet. Tu ai un frate cu doi ani mai mare, în schimb. Cum ți-a fost copilăria?

Bună și mă bucur de această ocazie de a ne cunoaște mai bine! Am avut o copilărie mai altfel, cu mult sport încă de la 4 ani și cu o evoluție foarte frumoasă.

A avut Iașiul de toate pentru tine sau tânjeai după o vacanță la bunici la țară?

Chiar a avut, dar m-am bucurat și de vacanțele de vară petrecute la țară la bunici alături de toți verișorii. Am foarte multe amintiri frumoase legate de acea perioadă! Consider că orice copil are nevoie să cunoască viața de la țară, să vadă și felul în care trăiesc alții, poate cu mult mai puțin dar cu bucurie și recunoștință pentru toate cele avute.

Ai fost un copil energic?

Da, extrem de energic! Îmi aduc aminte faptul că deseori erau chemați părinții la grădiniță spunându-le ca nu mai știu ce să facă cu mine, fiind destul de obraznică și neastâmpărată. 

Din „obrăznicie” ai descoperit sportul sau cum a intrat el în viața ta?

Practic de acolo a fost luată decizia părinților, de fapt mai mult al tatălui meu de a începe un sport, care să-mi mai consume din energie și uite așa am început la vârsta de aproape 4 ani gimnastica ritmică, ca mai apoi să urmez acest drum al sportului cu volei și mai târziu cu performanță la body-fitness.

Irina Valinti: „Eram parte din lotul de juniori bodyfitness al CSM Iași, iar antrenamentele erau foarte intense. Nu era vorba doar de muncă fizică, ci și de o disciplină mentală”

Cât a contat pentru tine motivarea venită din partea tatălui?

Îmi aduc aminte ca eram foarte încântată de decizia lui de a mă duce la gimnastică. Recunosc faptul că eram și destul de plângăcioasă, pentru că fiind destul de energică parcă tot aș fi vrut sa fac ce vreau eu, nu ceea ce mi se impunea. Așa gândeam atunci. Acum, retrospectiv, mă bucur de acea experiență și recomand tuturor părinților să își ducă copiii de mici la orice sport pentru că ajută foarte mult la creștere, dezvoltare musculară, dar cel mai important la educație și disciplină.

Îmi amintesc perfect emoțiile de atunci. Eram o fetiță care nu suporta să fie pusă într-un tipar, dar care își descoperea curajul pe măsură ce muncea. Nu am continuat mult cu gimnastica de performanță. O accidentare m-a ținut departe de sport pentru o perioadă, iar pauza m-a făcut să realizez cât de mult îmi lipsea mișcarea. La 15 ani, am început fitness aerobic la CSM Iași, iar de acolo, lucrurile s-au legat rapid. Antrenoarea mea m-a remarcat și m-a introdus în federație, propunându-mi să particip la competiții. Să fiu sinceră, la început nu înțelegeam mare lucru. Era o lume nouă, plină de reguli, dar cu o energie care m-a cucerit. Ce amalgam, nu? Au fost cei mai frumoși ani ai adolescenței mele pentru că era o muncă intensă, antrenamente zilnice, uneori chiar de două ori pe zi, nopți în sala de sport, regimuri stricte. Toate astea m-au format, m-au modelat.

Citește și: „Aflu că un om apropiat mie este diagnosticat cu cancer. A fost șocul vieții mele, iar acest lucru, m-a făcut să îmi doresc și mai mult proiectul Fit Cancer Survivor”. Cum încearcă antrenoarea de fitness Emilia Cotul să ajute pacienții oncologici să facă sport și să aibă un stil de viață sănătos

Ce însemna pe atunci să te pregătești pentru un concurs?

Pregătirea pentru un concurs era extrem de riguroasă. Petreceam ore întregi în sală, alternând antrenamentele de forță cu cele cardio. Fiecare detaliu conta, de la postură, la pozițiile pentru scenă, coordonarea mișcărilor. Eram parte din lotul de juniori bodyfitness al CSM Iași, iar antrenamentele erau foarte intense. Nu era vorba doar de muncă fizică, ci și de o disciplină mentală. Trebuia să îți concentrezi toată energia pe un singur obiectiv. Îmi doream să obțin rezultate bune și visam la o carieră în acest domeniu.

Visai la o carieră și ai lucrat la asta. Ce trofee, titluri și medalii ai adus acasă?

Au fost multe momente frumoase și multe podiumuri. Am obținut locul I la campionatul național, locul II la Balcaniadă și am încheiat cariera de juniorat pe locul VII la Campionatul European. Ultima competiție a fost o experiență de neuitat, un punct culminant al acelei etape din viața mea.

Irina Valinti: „Sinceră să fiu, nu m-am gândit niciodată că voi deveni instructor de fitness la doar 18 ani”

La vârsta majoratului deja te angajai. Ai intrat în responsabilitatea aceasta a independenței dintr-o dorință anume?

Sinceră să fiu, nu m-am gândit niciodată că voi deveni instructor de fitness la doar 18 ani. Totul a venit natural. Simțeam că pot face mai mult și că pot să trec la următorul nivel , respectiv să inspir și să ajut oamenii să se apuce de sport. La vremea aceea, mersul la sală nu era atât de popular, iar lumea nu era foarte deschisă la ideea de fitness. Dar pentru mine, a fost o oportunitate perfectă să cresc și să-mi încep cariera.

Cum arăta viața ta pe atunci?

Viața mea era plină de entuziasm. Era vară, terminasem cu bine examenul de Bacalaureat și aveam toată libertatea să mă dedic sportului. Colaborarea cu sala de fitness a fost exact la momentul potrivit. Pe atunci totul era nou, provocator, dar și foarte satisfăcător. Învățam, creșteam și mă bucuram de fiecare pas.

Câte inimi ai frânt la sală?

Să spunem că eram ca o soră mai mică pentru mulți dintre colegii mei. Fiind cea mai tânără, mă simțeam protejată, dar și foarte apreciată. Cu siguranță, am lăsat o impresie bună, mai ales că energia mea era contagioasă.

Câtă oxitocină ai adus în viețile oamenilor?

Cred că suficientă cât să-i fac să-și dorească mereu să revină la antrenamente. E uimitor cum o atmosferă pozitivă și încurajările constante pot face diferența pentru cineva care încearcă să adopte un stil de viață activ.

Câți ți-au recunoscut meritele? Câtă laudatio au dus în casa ta? Mai ai loc?

Lauda este întotdeauna binevenită, dar pentru mine, cel mai important este cum mă simt în raport cu mine însămi. Cum evoluez, cum mă descopăr, cum mă autovalorific. Faptul că am un job care mă motivează să mă trezesc în fiecare dimineață la 05:45 este suficient. Când faci ce îți place, succesul vine natural.

Și totuși, Irina, de ce te-ai oprit la a antrena și nu ai continuat cu toate concursurile naționale și europene?

Am realizat că atunci când am început să lucrez și să câștig bani din ceea ce îmi plăcea, motivația de a concura s-a diminuat. Concursurile necesitau timp enorm pentru antrenamente, regimuri stricte și multe sacrificii. Pe de altă parte, îmi promisesem că voi concura doar până la schimbarea categoriei de vârstă. Trecerea la seniorat ar fi fost un capitol mult mai dificil.

Irina Valinti: „Chiar și pentru mine, gimnastica a fost o adevărată școală a vieții”

Cum vezi suprasaturația de antrenori care ajung la această titulatură după un hobby asupra căruia au insistat? E fair?

Nu vreau să judec. Cred că este minunat să încerci să-ți găsești vocația, dar să fii antrenor presupune mai mult decât un curs sau o pasiune temporară. Dacă faci asta doar pentru că e „în trend,” probabil nu vei rezista mult timp. Este nevoie de pasiune autentică, studiu constant și o dorință reală de a ajuta. Cei care vin cu un bagaj mic de cunoștințe, fără experiență, nu vor putea rămâne relevanți pe termen lung.

Citește și: Cum să slăbeşti la tine acasă. Care sunt cele mai urmărite bloguri şi canale de Youtube de fitness

Cât de grea este gimnastica de performanță?

Gimnastica de performanță este, fără îndoială, un sport care cere mult mai mult decât talent. Necesită implicare totală, perseverență și un nivel de seriozitate pe care puțini copii îl înțeleg la vârsta la care încep. Este o disciplină care te formează nu doar fizic, ci și mental, pentru că te obligă să fii organizat, să îți gestionezi bine timpul și să fii mereu pregătit pentru provocări. Antrenamentele sunt intense și constante, iar presiunea de a concilia sportul cu școala este imensă.

Chiar și pentru mine, gimnastica a fost o adevărată școală a vieții. Îmi aduc aminte cum, zi de zi, îmi spuneam că nu mai pot, că e ultima zi, dar totuși mă întorceam. Nu mergeam încă la școală și deja învățasem ce înseamnă disciplina și sacrificiul. Regimul strict și efortul continuu sunt greu de procesat pentru un copil, dar tot ceea ce am trăit acolo m-a ajutat să mă formez ca persoană și mi-a pus bazele pentru tot ce a urmat în cariera mea.

Cum vezi tu că s-a schimbat sistemul acum?

Din ce am observat, lucrurile s-au schimbat oarecum în bine, dar nu fundamental. Metodele de coaching par să fi evoluat, poate că există mai multă flexibilitate în stilul de antrenament, dar nu văd aceeași deschidere din partea părinților. În trecut, părinții erau mai dispuși să își înscrie copiii la sporturi ca gimnastica, chiar dacă implicau mult timp și sacrificii. Acum, mulți părinți sunt reticenți, probabil din cauza cerințelor uriașe pe care acest sport le impune sau poate din cauza lipsei de rezultate remarcabile din ultimii ani. Într-un fel, parcă și mentalitatea s-a schimbat. Copiii și părinții de astăzi tind să se îndrepte spre activități mai puțin solicitante. Totuși, gimnastica rămâne o bază extraordinară pentru orice copil care visează la un sport de performanță, pentru că te învață autodisciplina și controlul asupra propriului corp.

Va mai ajunge România să fie numărul 1 în acest sport?

Sincer, nu este ușor să mai ajungem acolo, dar nici imposibil. Gimnastica de performanță implică sacrificii imense și o dedicare totală, iar asta nu este deloc ușor de obținut în contextul actual. În trecut, aveam o cultură solidă a performanței, un sistem bine structurat și antrenori care reușeau să formeze generații de campioni. Acum, parcă lucrurile s-au schimbat, iar sporturile individuale, mai ales cele care cer un nivel de sacrificiu atât de ridicat, nu mai sunt prioritare. Totuși, cred că există speranță, dar doar dacă vom investi mai mult în infrastructură, în sprijinirea antrenorilor și în promovarea acestui sport. Gimnastica are nevoie de o renaștere, iar pentru asta trebuie să atragem copiii către sălile de antrenament încă de mici, să le arătăm beneficiile pe termen lung. Avem și acum copii talentați, iar talentul românesc este inegalabil. Dacă reușim să le oferim un mediu în care să crească și să performeze fără presiuni exagerate, România ar putea să redevină un nume de referință în gimnastica mondială. Cred că totul începe cu un plan bine pus la punct și cu o mentalitate de teamwork între părinți, antrenori și instituții. Cu un efort colectiv și dorință, speranța există. Avem potențial, doar trebuie să ne întoarcem la rădăcini.

Irina Valinti: „Sportul este un refugiu excelent, mai ales în lumea de azi, unde stresul și presiunea sunt omniprezente”

Ce oameni te înconjoară? Ce fel de oameni?

Îmi plac oamenii pozitivi, pasionați de sport sau de orice formă de mișcare. Îmi place energia celor recunoscători pentru ceea ce au și care caută mereu să evolueze.

Ce iei de la oamenii pe care îi cunoști?

Învăț mereu de la ceilalți. Poveștile lor de viață mă inspiră și mă ajută să cresc. În sălile unde îmi desfășor activitatea, se creează mereu un schimb frumos de energie. Este o experiență care mă îmbogățește constant.

Care e patternul de om pe care ai vrea să-l antrenezi și știi că nu apare monotonia?

Ador să lucrez cu oameni care iubesc sportul. Este mult mai ușor și plăcut, dar îmi plac și provocările. Să pot să transform persoane anti-sport în oameni pasionați de mișcare este extrem de satisfăcător.

Poate fi sportul un refugiu? Recomanzi refugiul sau să stăm la masă cu gândurile noastre?

Sportul este un refugiu excelent, mai ales în lumea de azi, unde stresul și presiunea sunt omniprezente. Mulți oameni vin la sală să-și descarce of-urile, iar mișcarea îi ajută să se simtă mai bine. Totuși, cred că trebuie să găsim un echilibru, să ne confruntăm gândurile, dar și să le eliberăm prin sport.

Cum arată o zi din viața ta?

Alarma sună la 05:45, iar de acolo începe magia. Dimineața este dedicată antrenamentelor, până la prânz. După aceea, îmi iau timp pentru mine, să mă plimb, citesc, mă odihnesc. Seara, revin la sală, plină de energie. Programul meu este bine organizat și îmi oferă spațiu pentru tot ce îmi doresc să fac.

În ce valori crede Irina Valinti?

Respect, sinceritate, bunătate, loialitate și iubire. Acestea sunt fundamentale pentru mine.

Ce miros și gust are fericirea?

Fericirea are miros de flori proaspete și ocean, iar gustul? Cafea și ciocolată belgiană.

Dacă nu ar fi fost sportul, ce altceva ar fi fost?

Cu siguranță, ceva care să mă țină în mișcare și aproape de oameni. Poate reporter sau prezentator TV!

Anul viitor ești majoră în lumea sportului. Ce cadou îți faci?

Îmi voi cumpăra o bijuterie frumoasă, care să marcheze acest moment special și să îmi amintească de tot parcursul meu.

Cum arată un om frumos?

Un om frumos este seren și carismatic, cu o lumină aparte. Frumusețea autentică nu stă în ambalaj, ci în suflet și în felul în care se exprimă.