Iulia Filiomon, femeia anului în diaspora. Sau cum să duci în Germania cultura, tradiția și obiceiurile românești și toată lumea să te aplaude pentru asta

Cum ai ajuns în Germania? De ce?

Nu știu acum cum mai este că na, au trecut zece ani de când am plecat – chiar dacă merg în fiecare vară în România, am evenimente, șezători, am muzeul acasă – dar atunci nu se câștigau bani din chestia asta și trebuia să ai o meserie. În 2010-2011 începuse criza financiară, se închideau firme, nu mai funcționa nimic și nimănui nu-i mai păsa de artă populară. Soțul meu a găsit un job foarte bun în Germania, eu lucram la o firmă foarte mare de asigurări, i-am spus șefului meu că „Marius și-o găsit de lucru și a plecat luna trecută și aș vrea să mă duc după el”. Ca femeie, mă gândeam că eram căsătorită din 2006, trecuseră 4-5 ani, „nu mi-a făcut nici un copil, bărbată-meu pleacă în Germania, dacă eu nu mă duc după el, ce se alege? Măcar un copil să-mi facă” 😊

Femeile simt niște chestii 😊. Mare lucru nu mai era de făcut până trecea criza, am zis că mergem în Germania doi, trei ani și apoi ne întoarcem acasă.

Am plecat.

Dar fără să ai un job asigurat?

Eu nu. El era șofer pe TIR, organizase locuință, totul, eu mergeam relaxată. Trei luni de zile am stat acasă. Impropriu spus acasă pentru că erau atât de mulți care venea din țară și aveau nevoie de ajutor să se așeze. Eu vorbind engleză, mă duceam cu toți, ba la bancă, ba la chirie, ba peste tot. 😊

După trei luni am început cursul de limbă și de atunci s-a schimbat cumva toată viața mea. Am redevenit omul care mă știu eu, cu ambiții, astfel că șase luni de zile mergeam la școală, iar după-amiaza m-am angajat la McDonalds 😊. Nu aveam drept de lucru, trebuia să depunem actele și să-l obținem. Mult timp, se întorcea dosarul meu refuzat. La un moment dat, un vecin care vorbea germană s-a interesat de ce îmi tot refuză dreptul de lucru. Răspunsul a fost: pentru că am prea multă școală și aplicam pentru un job necalificat.

Așa că mi-am scos tot din CV, am lăsat doar BAC-ul și astfel m-am angajat la McDonald pentru șase luni, timp în care am învățat germană pe rupte.

Iulia Filimon: „Am zis că trebuie să mă fac voluntar acolo, să stau între nemți să învăț germană”

Cu clienții?

Nu. Dimineața, la școală. Bine, se poate și din timpul lucrului. Șeful a văzut că mă duce capul și după șase luni mi-a zis: „Eu ți-am obținut drept de lucru nelimitat în Germania, dar tu trebuie să mergi 6 luni la Munchen la o pregătire pentru manager”. Îți dai seama că s-a schimbat viața mea. Au început să-mi crească pene 😊. Am mai lucrat un an și ceva la McDonalds, am luat examenele, am ajuns șef de tură, apoi manager, aveam 25 de oameni în subordine și începea să-mi placă pentru că deja eram ca în România, depindea lumea de mine 😊. Pe urmă am zis să încerc să-mi îmbunătățesc germana că lucram numai cu străini, nu îmbunătățeam nimic, ba mai mult, aveam impresia că stricam ce știam. Nu era Facebook, nu erau grupuri și trebuia cumva să te descurci singur.

În drum spre casă, când plecam de la lucru, vedeam un azi de bătrâni foarte luxos, mi se părea că arăta ca un hotel. Și vedeam câte o băbuță azi cu cineva, mâine cu altcineva și tot așa, încât m-am gândit că nu are cum să aibă atâția nepoți care să o plimbe, ci mai degrabă că erau voluntari.

Așa că am zis că trebuie să mă fac voluntar acolo, să stau între nemți să învăț germană pentru că altfel, mă gândeam eu, mai bine mă întorc în România, să lucrez la un birou, nu avea sens să stau să mă pierd pe acolo.

Citește și: Aura Imbarus, românca ce le predă engleza copiilor americani, nominalizată la premiul Pulitzer pentru memoriile sale din Transilvania

M-am descurcat cu Google Translate și am făcut o scrisoare de intenție prin care spuneam ce știu să fac: să cos, să lipesc, să joc șah, rummy, moară, tot felul de jocuri. Cred că am fost 2-3 luni ca voluntar, însă de la bătrâni nu pot să spun că am învățat limba, dar acolo s-a schimbat viața mea în ceea ce privește voluntariatul și sistemul lor de integrare. Am descoperit ce înseamnă integrarea, ce activități fac ei pentru copii, bătrâni, persoane cu dizabilități, am aflat de ce un om în cărucior cu rotile nu se simte marginalizat. La un moment dat, o doamnă mai cucoană așa , mi-a dat o carte de vizită și m-a chemat la ea, la centrul familial ca să vorbim ceva.

Era directoarea de la Centrul Familial și mi-a povestit că în fiecare sâmbătă au activități pentru anumite naționalități și că în următoarea sâmbătă era liber și i-ar plăcea să fie o grupă românească. Era vorba de o grupă de integrare pe care puteam să mi-o clădesc singură. Am primit Grupa Românească de joacă și în fiecare lună am primit eveniment.