fbpx

Căutare

Share this article

Aura Imbarus are 49 de ani și mai bine de jumătate dintre ei și i-a petrecut în America. A plecat cu Loteria Vizelor, nu că o ducea rău în țară, ci mai degrabă că România i se părea prea mică pentru ea. Avea o slujbă de vis, era profesoară universitară la numai 25 de ani, avea un dosar întreg de diplome și recunoașteri, o casă, o mașină, un soț care o iubea și o familie respectabilă ce o susținea. Ceva îi lipsea, așa că și-a amintit de visul ei din copilărie de a trăi pe malul oceanului, într-un loc cu palmieri. Când a fost acceptată și-a adunat toate cursurile traduse și parafate de toate instituțiile importante din țară și a plecat să predea la catedra unei școli din America. Știa că-i va fi greu, dar era pregătită pentru orice, chiar și pentru a fi hostess sau recepționeră la un hotel, job-uri pe care le-a acceptat cu mândrie până i-au fost recunoscute toate actele.

Azi predă cursul de limba engleză elevilor de clasa a XII-a și un curs de advanced critical thinking studenților din California. A scris două cărți, prima dintre ele fiind nominalizată la premiul Pulitzer.

O poveste frumoasă pe care sper să o citiți cu aceeași plăcere cu care și eu am ascultat-o.

Aura, de la ce vârstă ești în America?

De la 26 de ani.

Și cum arată viața ta azi? Cum te-ai descrie?

Sunt profesoară, scriitoare și mai am o revistă motivațională pe care am început-o în 2016. Ideea a pornit de la faptul că foarte mulți copii, adolescenți mai bine zis, aveau mari probleme cu încrederea în capacitățile proprii și m-am gândit că revista motivațională ar putea fi de ajutor. Se numește See Beyond pentru că te invită chiar să vezi ce se ascunde în spatele problemelor vieții. Mai lucrez la revistă împreună cu alte două persoane, editorul creativ care se află în Sibiu, iar editorul șef care este profesoară la colegiul unde predau.

Revista este a ta?

Da. Am început-o singură chiar de Ziua copilului și apoi mi s-au alăturat câțiva prieteni de-ai mei care sunt New York Times best sellers, dar și cu câțiva elevi de-ai mei.

Revista pe care Aura o conduce

Revista e lunară?

A fost lunară până anul trecut când am primit un contract pentru a doua mea carte și nu mai puteam să și scriu, să fac și revista care are un conținut foarte bogat și să și predau, așa că de atunci revista apare o dată la două luni. A doua mea carte a apărut pe 17 septembrie anul acesta. Prima, „Afară din Noaptea Transilvaniei” este mai mult un memoriu, iar a doua, „Conversații cu trecutul” este mai mult motivațională și are la finalul fiecărui capitol întrebări, astfel încât cei care o citesc să poată gândi ce am gândit eu și să treacă și ei prin ce am trecut eu.

Aura, ce predai la facultate?

La colegiu predau „Advanced critical thinking” și la liceu predau clasei a XII-a engleză. Predau la acest liceu de 20 de ani și am avut tot felul de cursuri tematice: literatură americană, științe umaniste, filosofie, dar și putere și justiție. De vreo 3 ani, au fost combinate toate aceste tematici și s-a format cursul de engleză de clasa a XII-a.

Aura alături de unul dintre studenții ei

Adică o româncă predă engleza americanilor?

😀. Da. Eu am terminat Lucian Blaga în Sibiu, am avut profesori de renume și după absolvire am rămas să predau la facultate. În același timp eram și jurnalistă, am lucrat 7 ani pentru Radio Contact.

Ai terminat Jurnalism și comunicare?

Nu, am terminat Limbi străine. Licența mi-am dat-o în engleză și română, masterul este în literatura americană și britanică a secolului XX, iar doctoratul l-am făcut în lingvistică.

Cumva se explică de ce le predai engleza americanilor… 😀. Hai să vorbim puțin de prima ta carte pentru care ai primit o distincție extrem de importantă, nominalizarea la premiul Pulitzer.

A fost depusă pentru premiul Pulitzer la categoria Memorii. Cele două cărți, de fapt și la urma urmei, sunt legate de părinții mei. Prima carte are 37 de capitole și a fost scrisă în memoria mamei mele care a murit în anul 2009. Cartea a murit în 2010. Când mama mea făcea chimioterapie, eu scriam cartea asta ca să-mi țin mintea ocupată. A doua carte este dedicată tatălui meu care a murit acum patru ani. Ideea pentru a doua carte era deja acolo. Am participat la un episod din „Conversații cu Neil” – Neil Donald Walsh este un scriitor extrem de cunoscut în America, dar și în România, ce are un show televizat pe Amazon Prime – și ideea cărții mi-a venit chiar atunci, în 2016. Cartea am început să o scriu în urmă cu doi ani, am renunțat la primul contract cu editura care mi-a cerut-o și până la urmă am reușit să o public cu cea de-a doua care este și editura lui Neil Donald Walsh.

„Afara din noaptea Transilvaniei” a pornit de la ideea unei cărți de dating. Era chiar după divorțul meu când toate prietenele mele încercau să-mi prezinte tot felul de pretendenți. Am început să scriu niște vignete cu chestii umoristice la care ele râdeau de se prăpădeau. Tot ele m-au îndemnat să scriu o carte despre dating. M-am apucat, am scris-o, am făcut propunerea la diferite edituri, una mi-a aprobat-o și chiar după ce am început să mă apuc serios de treabă, maică-mea s-a îmbolnăvit. Astfel, m-am întâlnit cu editura mea și am spus că nu pot să mai scriu cartea respectivă pentru că starea mea mentală s-a schimbat. Așa că editura mi-a propus o schimbare de gen. M-au întrebat cum am ajuns eu în SUA și m-au pus să le scriu cinci pagini despre ultima zi petrecută de mine în România și astfel au schimbat categoria cărții mele în memoriu. Tot ei au trimis cartea respectivă la Premiile Pulitzer.

Prima carte a Aurei, nominalizată la Premiul Pulitzer

Pe baza cărții am început să fiu mai cunoscută în societatea românească.

Eu când am venit în Statele Unite eram căsătorită și aveam niște prieteni români aici. Însă, comunitatea de români nu era foarte mare. În momentul în care cartea a fost publicată am apărut la foarte multe posturi de televiziune și atunci comunitatea românilor a început să devină mult mai deschisă, de la 4-5 prieteni, am ajuns să cunosc foarte mulți oameni. După câțiva ani mi s-a oferit postul de director cultural la o societate numită „Viitorul român”.

Ultima carte a Aurei

Hai să ne întoarcem puțin în România, la Sibiu. Aveai 26 de ani și erai deja căsătorită când ai plecat în America?

Da.

Cum arăta viața ta? Fă-mi o scurtă descriere…

În fiecare dimineață intram în direct la Radio Contact să prezint știrile și revista presei, după care fugeam la școală pentru că predam la facultate, cum ți-am mai spus, sâmbăta și duminica predam la o școală de limbi străine și mai dădeam și meditații.

Aura alături de familia ei din România

Când l-am cunoscut pe soțul meu lucram în toate aceste locuri. La radio prezentam știrile, dar și o emisiune numită „Conversații de joi seara”. La această emisiune aveam în special subiecte politice și sociale. La un moment dat șeful meu m-a rugat să-l invit în emisiune pe președintele Clubului de jazz Nae Ionescu, organizatorul Festivalului internațional de jazz. Inițial nu am vrut pentru că nu mi se părea un subiect potrivit pentru mine. Eu îl știam deja pe Mihai și în urma emisiunii mi s-a făcut propunerea să fiu PR pentru festivalul internațional de jazz. Așa că pe lângă ce lucram, am acceptat și acest job. Viața mea era efectiv plină.

Adică după acea emisiune a devenit iubitul tău și v-ați căsătorit?

Da. Ne-am mutat împreună în timpul Festivalului și amândoi am aplicat la Loteria Vizelor.

Aura Imbarus alături de fostul ei soț

Dar ce v-a împins să aplicați la Loteria Vizelor?

Aveam o viață foarte ok în Sibiu, el era directorul Pepsi-Cola pe toată Transilvania, dar și directorul Festivalului Internațional de jazz, iar eu aveam atâtea job-uri importante. Viața noastră era foarte bună, nu am plecat din România de foame. După revoluție chiar am avut foarte multe ocazii să plec la București, să rămân acolo, însă Sibiul avea o anumită căldură, o rezonanță puternică pentru sufletul meu. Dar firea mea e mai expansivă și dacă fac același lucru de două-trei ori deja mă plictisesc. Încă de când eram mică mă vedeam locuind undeva unde erau palmieri și ocean și îi repetam asta mamei mele încă de pe la vârsta de 14 ani. Întotdeauna am vrut să plec din România, mi se părea că țara e ok, dar e prea mică pentru mine, că mă îngrădea în sfera de acțiune.

Străbunicii mei sunt greci și au venit din Atena în România, având o firmă de import export. Erau trei frați, dintre care unul s-a stabilit în Sibiu și un altul la Viena și cu căruțele făceau transport de marfă dintr-o parte în alta. Cred că prin vene mi-a trecut tot timpul spiritul lor călător pentru că întotdeauna mi-a plăcut să mă pun pe drum. Și acum dacă cineva vine și-mi propune să mergem în Costa Rica, nu spun nu, întreb doar câte ore am la dispoziție să mă pregătesc. Doar călătorind îmi vin ideile.

Aura și mama sa

Părinții tăi ce meserie aveau?

Mama era chimistă și lucra la laboratorul Victoria, la dulciuri și cred că de acolo a început dragostea mea pentru dulciuri și pentru tot ceea ce înseamnă ciocolată. Tata lucra pentru Aeroportul din Sibiu, la Turnul de control.

O familie de intelectuali…

Da. Din partea tatălui meu toți erau doctori. Bunicul a lucrat la Banca Albina. Întotdeauna am avut numai cărți bune în casă, eu am luat lecții de limbi străine încă de la vârsta de 5 ani, am avut parte de o educație aleasă.

Aura în copilărie, în brațele părinților ei

Dar acesta era un motiv în plus să nu vă fie foarte ușor în comunism. Intelectualii nu o duceau bine…

Corect! Doi dintre unchii mei au trecut granița în mod ilegal. Au fost prinși, au fost băgați la închisoare, le-au dat drumul și au încercat din nou. Iar au fost prinși, iar au stat la închisoare și a treia oară au reușit și au ajuns în Germania. Acolo au vorbit pe Deutche Welle împotriva regimului comunist al lui Ceaușescu și pentru că aveam același nume, am avut de suferit. Am fost puși pe lista neagră, tata era luat de acasă în fiecare lună și dus la Securitate pentru interogatoriu și nu știam niciodată dacă avea să se mai întoarcă acasă a doua zi. Telefonul nostru era ascultat, tot ce primeam în poștă era desfăcut și până în 1990 nu am putut comunica cu nici unul dintre unchii mei care primiseră deja azil politic în Germania.

Aura alături de tatăl ei

Adică nu ți-a lipsit inspirația pentru carte…

Evident. În plus, bunică-mea care a supraviețuit celor două Războaie Mondiale și Revoluției era pentru mine ca o carte de istorie, alături de cea de la școală și cea din care învățase bunicul meu, pe care o păstram cu sfințenie. În felul acesta eu aveam acces la trei interpretări diferite ale istoriei.

Ce au spus părinții tăi când ai plecat în America?

Părinții mei nu au știut că aveam de gând. Am aplicat la Loteria Vizelor în 1996 și abia după aproape un an am știut exact că am primit răspuns. Le-am spus abia după ce am ieșit de la interviul final de la Ambasadă, unde ni s-a spus că mai avem patru luni până la plecare. Șocul a fost enorm. Ei știau în subconștient că eu nu voi rămâne în România, însă se concretiza acea idee. Chiar dacă am venit în America, în fiecare zi, la aceeași oră, îi sunam.

Aura și mama sa

Nu s-a pus niciodată problema să se mute și ei cu tine?

Au venit în vizită, dar nu s-au mutat aici. Când am plecat din România am făcut un pact cu mama: zilele noastre de naștere sunt la un interval de două săptămâni, în luna iulie, așa că am spus că oriunde o să mă aflu în lumea astea, întotdeauna vom petrece împreună luna iulie. Și am ținut acest pact până la moartea ei, ori i-am vizitat în România, ori i-am adus pe ei aici, ori am fost împreună în Hawai, în Spania, sau Maroc.

Au fost de mai multe ori în America, ori împreună, ori separat, le plăcea, dar să se fi mutat aici ar fi însemnat să schimbe tot ritmul de viață. La un moment dat îmi doream să vină aici, dar în același timp mi se părea că-i dezrădăcinez, ar fi trebuit să învețe de la 0 limba, nu ar fi avut prieteni, ar fi renunțat la casa și la mediul lor…

Niciodată nu mi-au reproșat că am plecat din România, m-au înțeles foarte bine. Le-am explicat că nu e vorba de bani, că la vremea respectivă câștigam foarte mult în Sibiu, însă aveam nevoie de altceva, de o deschidere mai largă pentru mintea și sufletul meu.

Înainte de Loteria Vizelor am mai avut propuneri de a pleca din țară însă nu am putut până ce nu s-a stins bunica mea de care eram extrem de lipită.

Spune-mi cât de greu ți-a fost să-ți găsești job în America? Spui că predai de 20 de ani la același liceu. Acesta a fost primul tău job?

Nu. Când am venit aici nu m-am gândit nici o clipă că am doctorat și că trebuie să primesc neapărat un job important. Am venit cu ideea că pot să spăl și vase până mă pun pe picioare.

Veneam cu acte din România iar pe vremea respectivă erau tot felul de falsuri în diplomele provenite din țările est-europene, iar americanii știau asta. Nu a durat mult să-mi fie recunoscute actele, mai mult a durat să mă gândesc ce am de făcut.

Am fost hostes la restaurantul Intercontinental după ce am aplicat pentru poziția de manager și am fost respinsă pe motiv că nu aveam experiență. Eu scoteam doctoratul în față și lumea se uita la mine ca și cum veneam de pe altă planetă. Am mai fost la un interviu, tot în industria hotelieră și nu am mai scos doctoratul, am arătat doar masterul. Acolo m-am întâlnit cu o italiancă care aplica pentru aceeași poziție și i-am povestit că nu mă primește nimeni pe motiv că sunt supra calificată. Când i-am spus ce studii am, m-a sfătuit să scriu că am doar doi ani de facultate. Așa am găsit un serviciu de hostesss la Intercontinental, adică luam lumea de la intrare și o conduceam la masă.

Cu toate doctoratele tale așezai lumea la masă?

Exact! 😀 Îmi dădeam doctoratul în așezatul oamenilor la masă 😀. După vreo șase luni, am aplicat pentru departamentul de vânzări. Am luat toate interviurile, însă când să primesc poziția, șeful meu nu m-a lăsat pentru că făceam o treabă foarte bună ca asistenta lui. Am plecat la un alt hotel unde am lucrat vreo 4 luni. Atunci l-am văzut pe Jack Nicholson, am văzut-o pe Donatella Versace, am avut de-a face cu George Clooney sau Robin Williams. Șeful meu era foarte de treabă și i-am spus de la început: „Nu o să te mint: eu sunt aici pe o poziție tranzitorie până mi se recunosc actele ca să pot să predau”. Între timp toate diplomele mi-au fost recunoscute.

A durat mult?

Foarte mulți care veniseră aici în perioada respectivă, aveau mari probleme cu recunoașterea diplomelor. Masterul nu se recunoștea, doctoratul nici vorbă, abia dacă se recunoștea diploma de licență, însă în anumite specializări era nevoie de cursuri suplimentare. Predând la universitatea din Sibiu și având profesori care au predat în America, eram foarte familiară cu sistemul de educație american. Astfel, încă din vremea în care predam, mi-am făcut o carte cu toate cursurile de la A la Z. Și nu vorbesc doar de curicula de predare, ci absolut tot ce am predat. Chiar dacă materia era în limba română, eu am tradus totul în limba engleză, m-am dus la fiecare profesor și l-am rugat să semneze, apoi am așezat cursurile pe ani, l-am rugat pe decan să mi le semneze, l-am rugat pe rector să avizeze și cu cartea asta am fost la Ministerul Justiției, Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul învățământului și de la fiecare am obținut o viză. Cu această carte și diplomele mele am venit în America, iar în momentul în care am găsit acea companie care evaluează toate diplomele internaționale, mi s-a spus că nu au văzut în viața lor așa ceva. În felul acesta, demersul a mers foarte repede.

Aura Imbarus, subiect de inspirație în presa americană

Când am venit aici, toate prietenele maică-mii spuneau: „E imposibil ca Aura să predea. Uite, fiica mea, care a absolvit Universitatea din București, nu a reușit. Sigur Aura a făcut mișmașuri de i-au recunoscut studiile”.

După zece luni de lucrat în sistemul hotelier – care, dacă mă uit acum în urmă, nu aș schimba nimic pentru că a fost o experiență foarte interesantă – am ajuns să predau, lucru care nu numai că m-a întărit, dar mi-a și dat încredere în mine că nu am făcut atâta școală degeaba.

Spune-mi de ce ai divorțat și după câți ani de America?

Am divorțat în 2008, după 11 ani de America. Fostul meu soț este în continuare prietenul meu cel mai bun. La un moment dat discutam amândoi și el mi-a spus: „Aura tu mergi în viteza turbo, eu merg în viteza a doua. Tu faci într-o săptămână, ce fac alții într-un an”. Stilul de viață ne-a despărțit. Țin minte că din 2005 ne gândeam să divorțăm și în 2006 veneau pentru prima dată în SUA părinții lui. Așa că ne-am oprit pentru că nu puteam să-i primim în vizită și să le dăm vestea asta. Tatăl lui a fost un om extrem de educat, a fost mâna dreaptă a lui Ceaușescu, a fost președintele școlii Ștefan Gheorghiu și aveam un mare respect pentru el, nu puteam să le stric vacanța. În 2007 au venit ai mei, dar ei deja știau și au înțeles situația, însă am așteptat până în 2008 când ne-am întrebat unul pe altul dacă vrem să dăm bani în America pentru divorț sau mergem în România unde puteam divorța cu un singur avocat. Astfel am divorțat în numai 4 luni, cu costuri semnificativ mai mici.

Urmează un nou contract pentru a treia carte?

Nu am un contract, dar am o a treia carte deja scrisă pe jumătate și o să fie legată tot de Transilvania pentru că de fiecare dată când scriu ceva trebuie să mă duc la locul de baștină. Și până atunci încerc să promovez cele două cărți pentru a fi publicate și în limba română. ”Afară din Noaptea Transilvaniei” trebuia să fie lansată vara trecută la Sibiu, dar, din cauza pandemiei nu s-a mai putut. Cred că au fost doar doi ani în care eu nu am venit în România, anul acesta, 2020 și s-a mai întâmplat o dată când aveam multe lucruri de rezolvat. În rest, în fiecare an vin și stau câte o lună în România și mai petrec o lună pe undeva prin Europa.

Aura povestind despre cărțile ei

Ești genul de profesor norocos care are vacanță pe timpul verii?

Da, da! Anul acesta trebuia să vin cu o trupă de 40 de americani, printre care și directorul artistic de la California Ballet să facem un tur al Transilvaniei pentru a pune în scenă o piesă, Dracula. Dar nu s-a mai putut.

Aura, ce-ți lipsește din România?

Întotdeauna am avut o legătură aparte cu papanașii.

Celebrii papanași românești

Mă gândeam că-mi spui ceva de codrii verzi sau izvoarele de munte, nu de mâncare 😀

Nu 😀. I-am terminat pe prietenii mei din România pentru că am luat la rând fiecare restaurant din Sibiu și am făcut un tur al papanașilor românești, fripți sau fierți 😀. Când m-am întors în America, prietenii mei americani, primul lucru m-au întrebat: „Ce naiba sunt ăia papanași că în fiecare zi ai spus că ești la papanași cât ai stat în România”.

Așa că papanașii îmi lipsesc pentru că sunt anumite zone în California care seamănă foarte mult la relief cu Transilvania.

Îmi mai lipsește lejeritatea din Sibiu, aerul de relaxare și căldura oamenilor de acolo. Este acea „iarbă verde de acasă”, cum spunea Tom Jones, nu neapărat locul, ci simțământul ce mă leagă de acest „acasă”.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO