De la sărăcia din România, la vârful politicii americane: la 9 ani a primit avertisment din partea securității să părăsească imediat țara și urcat de într-un avion care-l ducea peste ocean. Cine este Ben Toma, românul care conduce Arizona
Ben Toma ocupă funcția de președinte al Camerei reprezentanților din statul Arizona, cea mai înaltă funcție politică deținută până acum de un român.
Cu o istorie demnă de o carte de ficțiune sau de film de acțiune, Ben Toma a ajuns în America la vârsta de 9 ani, singur, împreună cu cei trei frați ai săi mai mici, urcați de urgență într-un avion pentru că primiseră avertisment din partea securității să părăsească imediat țara. Părinții fugiseră cu un an și jumătate înainte și ceruseră azil politic, o loterie despre care nu aveau nici cea mai mică idee cum se putea termina. După multă durere în suflet cauzată de despărțirea de copii, s-au revăzut și a fost ca și cum s-au născut a doua oară.
Azi Ben Toma este un om de succes, ce nu ascunde niciodată originile sale, s-a căsătorit cu o româncă și împreună au cinci fiice.
Iată o poveste mai mult decât inspirațională, un dialog menit să răscolească, dar și să genereze emoții puternice.
Se spune despre dumneavoastră că aveți cea mai înaltă funcție politică a unui român în America. Așa este?
După câte știu, e corect. Nu prea sunt români implicați în politică aici. E posibil să fie la un nivel mai mic, cum ar fi în România consiliile locale. Mai este o femeie, româncă, în Casa reprezentanților din Texas. Din câte știu, are părinți români, vorbește românește, dar s-a născut aici.
Dar de ce nu sunt români? E greu să ajungi să ocupi un loc pe scena politică americană sau e lipsă de interes?
Cred că amândouă sunt adevărate. Nu e neapărat ușor, dar se pare că nici nu e prea mult interes din partea românilor de a se implica. Și asta nu știu dacă e bine sau rău. Majoritatea românilor care au crescut aici, au venit când România era încă sub regimul comunist sau imediat după și atunci e posibil ca ei să aibă o opinie diferită despre guvern decât ar fi avut-o dacă ar fi trăit acum în țară.
Povestea incredibilă a lui Ben Toma, românul care a cucerit America, ajungând să conducă Camera Reprezentanților din Arizona
Cum vi se pare viața politică din România? Sunteți la curent?
Din când în când mai văd și eu ce se întâmplă. Adevărul este că nu mă interesez în detaliu pentru că rolul în care sunt acum și viața de aici sunt foarte solicitante. Am foarte multe de făcut aici și foarte multe despre care să mă îngrijorez aici, așa că nu mă implic foarte mult în România. Recent am întâlnit membri ai Parlamentului român și astfel am mai aflat ce se întâmplă. În plus, sistemul este diferit: noi avem doar două partide, pe când voi aveți mai multe, ceea ce nu înseamnă că e mai bine sau mai rău, ci doar diferit.
Ați plecat în 1987 împreună cu părinții. Cum se putea pleca din țară în momentul acela?
Părinții au plecat la începutul anului 1986, au stat în lagăr în Turcia, apoi în Grecia, în Roma și de acolo au venit în America. Ulterior am mers și noi, copiii. Eu eram cel mai mare, abia împlinisem nouă ani, aveam o soră și doi frați mai mici și ne-am reîntâlnit cu părinții în Portland, Oregon, la sfârșitul lui 1987, în septembrie.
Dar cum de au fost trimiși în lagăr? Aveau alte origini părinții?
Nu. Îmi amintesc și acum că în copilărie tot venea securitatea să vorbească cu tata. El era inginer agronom și pentru că a luat câteva decizii, era vizitat frecvent de securitate. În comunism, cine lua decizii risca foarte mult. Asta s-a întâmplat și cu el. Veneau și când ei nu erau acasă, noi eram mici și stăteau securiștii cu noi în cameră până se întorceau părinții. După un timp, părinții și-au dat seama că ceva se putea întâmpla și au decis să meargă în vacanță. Au cerut viză pentru America, dar nu au primit și până la urmă i-au lăsat să viziteze o verișoară ce locuia în Iordania. Asta se întâmpla în primăvara lui 1986, însă nu le-a dat voie să ne ia și pe noi.
Și acolo au cerut azi politic?
De acolo au trecut în Turcia și au cerut azil politic Statelor Unite ale Americii.
Și pe dumneavoastră și pe ceilalți frați cu cine v-au lăsat?
Până am terminat anul școlar au venit bunica și unchiul meu și au stat cu noi. Apoi pe mine m-au dus la bunici, iar pe ceilalți la un unchi din Cluj, unul din Mureș și până la urmă am ajuns toți în Șăulia de Câmpie, unde stăteau bunicii. Asta se întâmpla în vara lui 1987. La finalul lui septembrie au venit securiștii la bunici, le-au dat pașapoartele noastre și le-au spus că avem cinci zile să plecăm din țară. Ne-au urcat pe avion și ne-au trimis în America.
Așa mici?
Da. Nu știam engleză, dar a fost interesant. Dumnezeu e bun.
Mama ce profesie avea?
Mama atunci era profesoară, preda biologie. Dar nu a început așa. A început la zootehnie, dar nu i-a plăcut deloc, așa că s-a schimbat și a devenit învățătoare.
De la copilul refugiat la președintele statului Arizona: povestea impresionantă a lui Ben Toma, românul care a cucerit America
Ați avut noroc că v-au trimis și pe dumneavoastră pentru că au fost atâtea cazuri de familii chinuite de securitate după ce unii dintre membri au plecat. Cum a fost schimbarea asta, plecați dintr-un regim comunist autoritar și ajungeați în țara tuturor posibilităților, ceva ce doar în filme vedeam. Și nici filme prea multe că nu aveam mare acces la filmele americane…
Da, îmi amintesc. Singurul film pe care îl vedeam era Dallas. Adevărul e că nu știam la ce să ne așteptăm, eram prea mici. După ce am ajuns în America, am fost foarte entuziasmați. Cred că pentru părinți a fost mai greu decât pentru noi, în special pentru mama, să fie despărțită de noi atâta timp.
Până să ajungem noi, au făcut ce au putut și ne-au cumpărat mie și soră-mi câte o bicicletă și o mașinuță cu pedale și încă ceva pentru frații mei, însă toate erau deja prea mici. Noi crescuserăm într-un an și jumătate de când nu ne mai văzuseră ei.
Citește și
Cum v-a fost integrarea într-o țară a cărei limbă nu o știați?
La început a fost greu. Făcusem în România clasa I și a II-a, am venit aici fără să știm deloc limba și primele săptămâni stăteam în clasă și ne uitam la profesoară fără să înțelegem nimic. Încet, încet am început să înțeleg și a mai durat un timp până am ajuns să mă pot exprima în limba engleză. Copiii învață repede și cu cât sunt mai mici, cu atât le e mai ușor să învețe. Acum, numai dacă știi sigur că sunt din România poți să-ți dai seama că nu sunt născut aici. Pentru frații mei mai mici, a fost și mai ușor.
Părinții sunt în continuare lângă dumneavoastră, da?
Da. Stau aici, aproape, lângă noi. Prima dată am locuit în Portland, un oraș foarte frumos, plin de brazi, unde plouă 9 luni pe an și din cauza asta mama suferea de dureri de cap. După 9 ani, părinții s-au decis să se mute într-un loc unde e aproape tot timpul soare, în Phoenix, Arizona, unde suntem din 1996.
Frații dumneavoastră au rămas toți în SUA?
Da. Eu sunt cel mai mare și mai am o soră și doi frați. Am mai avut o soră care s-a născut pe drum, în Turcia, dar, din păcate, la 3 ani și-a pierdut viața într-un accident. Toți locuiesc la 2-3 minute unul de celălalt. Toți sunt căsătoriți, au copii, așa că părinții mei au 14 nepoți acum.
Dumneavoastră ați făcut mai mult de o treime din suma nepoților 😀
Așa e, corect, doar că noi am făcut numai fete. Sunt doar doi băieți în familie.
Aș fi curioasă dacă mai târziu, în școală, în anii de formare spuneați că sunteți român sau nu era neapărat ceva ce aduceați în discuție?
Depinde. La început, când aveam accentul, dar și după ce am pierdut accentul, pentru că părinții ne cumpăraseră genul de haine tipic Europei de est, se vedea că nu suntem americani. Din cauza asta toată lumea știa că suntem altceva. Aici avem programe de english learner și mă tot trimiteau la clasele acelea – ceea ce mie mi se părea o pierdere de vreme pentru că deja vorbeam engleza perfect. Din cauza asta toată lumea știa că am venit de undeva.
Niciodată nu mi-a fost rușine să spun că sunt român. Când, de exemplu e Campionatul Mondial, totdeauna țineam și cu America și cu România.
Azi spun cui mă întreabă, dar nu e ceva cu care încep discuția, doar dacă vine vorba.
Ben Toma: de la sărăcia din România la vârful politicii americane. O poveste de curaj și perseverență
De la vârsta de 9 ani, când v-ați reîntors prima dată în România?
Cred că prima dată când am venit înapoi a fost în 1999. Aveam vreo 21 de ani.
Mai aveați familie aici, nu?
Da, sigur. Bunicii au venit și ne-au vizitat în America. Am mai fost în 2002 și până în 2019 nu am mai fost. Bunicii au murit, iar mulți dintre unchi și verișori s-au mutat prin alte țări.
Cea mai mare schimbare pe care am văzut-o în România a fost de la vizita din 2002 în 2019. Mi s-a părut că totul arată altfel. În București nu am fost din 1999 până în 2022 și aproape că nu mai recunoșteam orașul.
În ce context ați ales calea asta politică. Înțeleg că aveți un business în domeniul imobiliar, satisfăcător. De ce să intrați în politică? Vă întreb asta pentru că în România foarte mulți oameni de bine, de succes se feresc de politică pentru că nu e un mediu care tocmai să-ți aducă cinste?
La noi nu e așa. Acum nu putem generaliza, dar, de obicei americanii nu-i văd pe politicieni la fel cum îi văd românii pe cei care se implică în politică. La început mă întrebați de ce nu se implică românii în politică, în America. Poate că acesta e motivul principal, că au o altă imagine despre politică, imagine formată din România.
Aici, în general, americanii au așteptarea ca cei care sunt implicați în politică să fie oameni corecți, de caracter, e o poziție care aduce cinste. Evident că sunt și excepții, dar, în general, dacă vrei să te implici, comunici că vrei să-i servești pe ceilalți, să-ți ajuți poporul.
De exemplu, drept compensație pentru job-ul pe care îl fac eu acum și care îmi mănâncă aproape tot timpul, primesc 2000 de dolari pe lună. Asta nu-mi plătește nici jumătate din ipoteca pe casă.
De ce m-am implicat? Adevărul e că nu am fost eu interesat de politică. Fratele meu mai mic s-a implicat, a mai ajutat în campania electorală și, din greșeală, când a venit cineva să-l convingă pe el să candideze pentru ceva, m-a convins pe mine. El trebuia să se mute și momentul nu era potrivit ca el să se implice și m-a întrebat pe mine. Trebuia să fie o poziție mică pe consiliul local, în orașul în care locuiam noi, o suburbie a orașului Phoenix. Mi s-a spus că o să fie ușor și că nu consumă mult timp. A fost incorect, am candidat de două ori și iată că am rămas în politică.
Soția dumneavoastră înțeleg că e româncă?
Da, ea e din Timișoara și avea 3 ani când a plecat familia ei. Ei au plecat în 1982, i-a sponsorizat cineva de aici și astfel au ajuns în Chicago. Familia ei s-a mutat in Phoenix în aceeași lună în care ne-am mutat și noi. Ne-am întâlnit, amândoi tineri, prin niște prieteni comuni și după vreun an am spus că poate trebuie să ne împrietenim mai bine și ne-am împrietenit până ne-am căsătorit 😀. Asta se întâmpla în 1998 și iată că anul acesta o să împlinim 25 de ani de căsătorie.
Și ați făcut șase fete?
Cinci. Prima fată am avut-o în 2001, în septembrie, apoi pe a doua și am zis că e suficient. Însă, după…
Ați vrut un băiat?
Nu chiar, dar iată ce s-a întâmplat 😀: în 2006, Ani a spus că a rămas însărcinată și avea șase. Am crezut că cel puțin unul o să fie băiat, dar nu. În 2009 încă o întâmplare și așa am făcut cinci fete.
A șasea a venit acum doi ani și jumătate. Era o fată, din părinți români, care s-a născut aici. S-a întâmplat o tragedie, părinții ei s-au omorât unul pe celălalt și a rămas în plasament, s-a împrietenit cu fetele noastre și când a împlinit 18 ani s-a mutat cu noi. Noi o vedem ca una dintre ale noastre și iată că sunt șase fete acasă plus soția 😀
Se mai mănâncă românește la dumneavoastră acasă?
Desigur. Face mama sarmale din când în când, dar și soția face și ea versiunea ei de mâncare românească reinterpretată. Salata de vinete o facem tot timpul și am introdus-o la mulți americani. În 2022 l-am dus pe președintele Camerei în București și i-am dat zacuscă. Tuturor le place zacusca. Din când în când face și mămăligă soția, ciorbă de fasole…
Citește și: Daniel Savan, unul dintre cei mai buni barmani din România care te învață experiența unui „dead soldier”. Și povestea primului cocktail bar inspirat de prohibiția din America anilor ‘20
Fetele dumneavoastră ce sunt? Românce sau americance?
În 2019 am fost toți și în 2022 fetele mari au fost singure pentru o conferință în București. Apoi au fost să viziteze Timișoara și Clujul. Înțeleg limba română, nu vorbesc foarte bine, dar dacă le întrebi, întotdeauna spun că sunt românce.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
