Povestea de dragoste pentru care o româncă a ales să locuiască într-un peisaj de vis din Mexic, unde se confruntă cu căldura, lipsa apei potabile curente sau cu șerpi și tarantule ce intră în casă. Cine este Monica Popescu, singura româncă arhitect aleasă să construiască cel mai mare hotel de gheață de la Cercul Polar

Monica Popescu este singura româncă arhitect care a făcut un apartament de lux în cel mai mare hotel de gheață, aflat în apropiere de Cercul Polar, ICEHOTEL 34. 

În aprilie 2023, Monica Popescu a fost selectată de juriul concursului internațional de design organizat de Icehotel printre cei 29 de artiști din 14 țări.

Artiști din întreaga lume – Suedia, Polonia, Japonia, Italia, Belgia, Canada, Germania, Olanda, România, Franța, Singapore, Belgia, Slovacia și Marea Britanie – au fost selectați de un juriu atent pentru a crea camere unice pe care oaspeții să le experimenteze.

ICEHOTEL 34 a fost construit în șase săptămâni intense, cu 500 de tone de gheață și 10 piscine olimpice de „snis” – un amestec de gheață și zăpadă, iar Monica Popescu povestește cum au fost zile în care a lucrat la -35 de grade Celsius.

Dincolo de asta, Monica Popescu mai are și o frumoasă poveste de dragoste, una dintre acelea pe care le vedem în filme și pentru care a ales să locuiască într-un peisaj de vis din Mexic, unde deseori se confruntă cu căldura, lipsa apei potabile curente sau cu șerpi și tarantule ce intră în casă.

De cât timp ești în Mexic?

Se fac anul acesta 9 ani. Nici nu-mi vine să cred 😊. La început stăteam parțial în România și veneam cam șase luni pe an în Mexic, cel puțin până mi s-a clarificat situația cu viza și permisul de rezidență. În pandemie nu am mai putut să vin acasă și cumva, din 2020 s-a schimbat puțin ritmul, mi-am primit și permisul de rezidență și stau mai mult în Mexic. Însă mi-aș dori să revin la cum era înainte de pandemie și să petrec mai mult timp și în Europa. Oricum, întotdeauna sunt câteva luni pe an în România și restul aici.

Compania pentru care lucrezi e în Mexic?

Nu, organizația cu care colaborez este De-a Arhitectura, un ONG din România. Lucrez la distanță, dar tot pentru România, ceea ce face lucrurile foarte interesante pentru că trebuie să mă trezesc și să funcționez pe fusul orar al României.

Este un ONG ce aduce educația de arhitectură și mediu construit în școli, a fost fondat acum mai mult de zece ani.

Citește și: Cine este arhitecta Silvia Demeter, mintea creativă din spatele proprietăților regelui Charles din România? Vine dintr-o familie de ingineri din Brașov și a fost prima campioană a României la snowboard

Și ce treabă are cu Mexicul?

Nu are nicio treabă 😊. Eu am început să colaborez cu acest ONG înainte să mă mut în Mexic, iar oamenii de acolo au considerat că sunt așa un asset încât au continuat colaborarea cu mine 😊. Lăsând gluma la o parte, înainte să mă mut, am întrebat dacă putem lucra de la distanță, mai ales că noi avem colaboratori și voluntari cu care lucrăm în toată țara.

După un calcul logic simplu, dacă nu te-ai mutat pentru muncă, înseamnă că te-ai mutat în Mexic pentru dragoste. 😊

Așa este 😊. E un clișeu. Prietenul meu locuiește aici, este german, dar locuiește aici de 15 ani, fiind fotograf și scafandru de peșteră și acesta a fost unul dintre motivele pentru care m-am mutat. Eu oricum eram mobilă și puteam să lucrez din orice loc, însă, pentru el, peninsula Yucatán este ca un paradis pentru scafandrii de peșteră. Este un sistem de peșteri foarte frumoase, oamenii vin de ani de zile să le exploreze, iar el e fascinat de zona asta, de asta a rămas așa mult timp aici.

Unde v-ați cunoscut? Cum l-ai găsit, german în Mexic?

Povestea e lungă, dar o să încerc să o concentrez. El a ajuns în Mexic pentru că fratele lui este de peste 25 de ani aici, fiind unul dintre cei mai cunoscuți exploratori, cel care a reușit să facă conexiunea între două sisteme de peșteri, obținând astfel la momentul respectiv cel mai lung sistem de peșteri din lume. Prietenul meu a venit să fie mai aproape de fratele lui și de marea sa pasiune pentru peșteri.

Eu, în perioada în care am ajuns aici prima dată, era prin 2012, după ce făcusem prima cameră în hotelul de gheață. Am venit în vacanță cu sora mea, să facem scufundări. Sora mea m-a atras în această pasiune a ei, pe care a descoperit-o în Egipt, și multă vreme am tot mers împreună în Egipt la scufundări. Doar că în perioada aceea a fost Primăvara arabă, cu tot felul de revoluții și nu am mai putut să mergem acolo. Lipsindu-ne partea de scufundări, am zis hai să mergem undeva mai special. În Mexic, prietenul meu și fratele lui aveau un mic hotel pentru scafandri. A durat vreo doi ani, am mai venit o dată și abia a doua oară s-a înfiripat povestea asta. 😊

E un clișeu, știu: o fată se duce în vacanță și se îndrăgostește.

Nu știu dacă e un clișeu, pare mai degrabă a poveste de film care, ce crezi… ți s-a întâmplat ție.

Și neprogramat. 😊 Lucrurile astea le vezi în filme și zici: „Ce telenovelă proastă”, dar uite că viața bate filmul. 😊

Se spune ce vârstă ai?

Da, am făcut de curând 44 de ani.

Născută, crescută unde?

M-am născut și am crescut în Râmnicu Vâlcea și la facultate am venit în București. Mama este din București, bunicii mei erau în București și când am venit la facultate, am stat cu ei.

Părinții ce meserie au?

Ingineri constructori. Tata s-a prăpădit în 2019, însă amândoi au fost ingineri constructori, ceea ce am vrut să fac și eu pentru că toată copilăria am tot fost pe șantiere cu ei. Când a venit momentul să aleg facultatea, m-au descurajat cu ingineria, pe motiv că este o meserie destul de grea pentru o femeie. Am înțeles de ce, mai ales că în vremurile acelea era mai greu să te impui pe șantier. Știu că mama pe șantier purta pantaloni și trebuia să fie destul de dură ca să impună respect. Așa că am revenit la ei cu propunerea arhitecturii și cu asta m-au susținut.

Cumva ai ales partea mai artistică a meseriei lor. 😊

Da, m-am gândit că dacă vin și cu partea asta artistică – pentru că-mi plăcea să desenez și să pictez – nu o să zică „nu”. Și așa a fost.

Ai făcut o facultate grea și arhitecții, cel puțin din punctul meu de vedere, au învățat multă carte și au muncit mult ca să ajungă unde sunt. Când ai terminat arhitectura chiar visai că o să practici meseria, sau aveai alte gânduri?

Cred că în momentul în care faci arhitectura timp de șase ani grei – nu aș putea-o compara cu meseria de medic – nu ai cum să-ți dorești altceva. Am făcut și un an de ERASMUS în Sicilia, am văzut cum funcționează lucrurile și în altă țară și cred că din momentul acela am prins gustul acesta de a încerca și alte locuri, lucruri. Oricum, tot timpul înveți despre arhitectura din întreaga lume, despre alte civilizații și culturi…

Când am terminat facultatea am lucrat câteva luni într-un birou de arhitectură pentru că, nu-i așa, la început, ca să poți evolua, ți se cere experiență, dar nu poți să o capeți pentru că nimeni nu te angajează. Îmi pare rău să spun asta, dar a fost destul de traumatizantă experiența de după facultate, într-un birou de arhitectură în care stăteam toată ziua. Era foarte departe de ce-mi imaginasem eu. Nu mi-am imaginat că e atât de multă muncă la birou, în fața calculatorului, desenând.

Așa că am aplicat la un master în Suedia și după câteva luni am fost acceptată și am plecat acolo.

Și cred că de aici a început toată povestea cu hotelul de gheață, printr-un program de studii din Suedia. A fost o invitație transmisă profesorului nostru, iar el a spus că vrea să transforme proiectul acesta într-un exercițiu educațional.

Eu eram acolo să studiez design de iluminat și ideea era să propunem un plan de iluminat pentru hotel. Am fost o parte dintre noi, studenții, și am instalat propunerea noastră. Asta se întâmpla prin 2007.

Apoi am rămas în Suedia să lucrez într-un birou de arhitectură specializat pe design de interior pentru nave de croazieră.

Citește și: Andreea Machidon, arhitect, activist Pro Patrimonio: „Cred că intervențiile noastre asupra clădirilor de patrimoniu fac oamenii să fie mai mândri de ce există în comunitățile lor”

Ce a urmat?

Am aflat că în fiecare an se făcea acest „call for artists”, când puteai să trimiți o idee și să fii invitat. Primul proiect pe care l-am făcut a fost de fapt la invitația unui fost coleg de la master și am lucrat în echipă. La hotelul de gheață poți să fii artist singur, sau poți să fii în echipă de doi.

Și de atunci ai participat în fiecare an?

Nu, nu am trimis în fiecare an. Am trimis atunci, ne-au selectat, am fost să construim camera și am mai trimis cu alți colegi din când în când, pentru că ai nevoie de o idee bună, fezabilă, la care să te gândești, să o desenezi, să o vizualizezi până să o trimiți.

Până anul acesta…

Anul acesta am trimis singură. Până acum trimiteam numai în echipe și anul ăsta nu a vrut nimeni. Toți îmi spuneau că sunt ocupați, că poate anul viitor. Aveam o idee, așa că am ales să o trimit singură și iată că a fost selectată.

În ce constă ideea ta?

Mie mi se pare că cele mai frumoase povești sunt cele spuse cu sinceritate și se nasc din ceva ce îți e foarte drag. Grădina mea din Mexic, fiind într-o zonă foarte caldă, are foarte mulți cactuși, care mă fascinează. Văd foarte multe paralele între viața unui om și viața unui cactus pentru că dai tot timpul peste condiții vitrege. Toată lumea îmi spune că trăiesc ca într-un paradis, aici, la mare, însă una e să vezi locul ăsta prin ochii unui turist și alta e să trăiești zi de zi. Ai o grămadă de probleme: nu ai apă potabilă curentă, aerul e foarte coroziv, apa este foarte calcaroasă, foarte bună pentru peșteri, ai animale fioroase 😊 în jur – am avut tarantule și șerpi în casă – și cumva oamenii tot decid să trăiască aici. În ciuda tuturor condițiilor, oamenii tot trăiesc. Și asta se întâmplă în toată lumea, în condiții deloc propice pentru viață. Același lucru pot spune și despre cactuși, că sunt foarte rezilienți. Mi s-a părut o poveste frumoasă să duci o grădină de cactuși într-o zonă cu climă extremă.

Unde se construiește hotelul e o zonă cu climă foarte rece, fiind la 20 de kilometri dincolo de Cercul Polar. În timpul construcției am avut și temperaturi de -35 de grade Celsius, sunt multe zile în care nu vezi soarele și tot așa. Cred că asta le-a plăcut și lor: să aduci un peisaj deșertic și să-l construiești în gheață și zăpadă.

În plus, în perioada respectivă făceam un curs de papercutting și mi s-a părut foarte interesant să decupezi straturi și, punându-le unul în fața celuilalt, să capeți perspectivă.

Când s-a deschis hotelul?

S-a deschis pe 15 decembrie 2023 și se va topi în aprilie. Perioada de construcție durează cam 6 săptămâni și astfel că începe de prin noiembrie. Iar finalul, unde suntem noi invitați, durează cam două săptămâni.

În afară de faimă și glorie, proiectul ăsta îți aduce și bani?

Îmi aduce și bani, da 😊. Dar nu cred că-mi aduce neapărat faimă și glorie. Am fost foarte surprinsă de toată atenția asta, pentru că nu sunt obișnuită să fiu expusă 😊. Ești plătit, da. De când se face call-ul de artiști, e specificat exact fee-ul.

Sora ta unde e acum?

E în România 😊. Ține foarte mult la România și nu are de gând să plece, mai ales că are 3 copii acum.

Mama e la Vâlcea?

După ce s-a prăpădit tata, s-a mutat la țară, în satul de unde venea tata, și e mult mai bine decât în oraș.

Ce zice de tine? Nu îi e dor, nu te vrea acasă?

Să știi că mama a fost cel mai mare fan al meu și m-a încurajat mereu. Și când mă gândeam să mă mut în Mexic, ea m-a încurajat: mai bine te duci și încerci, vezi dacă funcționează și dacă nu, te întorci, decât să treci prin viață cu regrete. Iar asta am apreciat foarte mult. Tata a înțeles mai puțin, dar mama a fost mereu susținătoarea mea. Cred că-i este dor, nu spune ca să nu mă simt eu în niciun fel, însă avem tehnologia și ne auzim în fiecare duminică câte o oră sau mai mult.

Mai vii acasă?

Să știi că aș vrea să vin acasă sau măcar în Europa, mai aproape de casă. Am 44 de ani, e o vârstă bună ce-ți oferă maturitatea necesară, dar cred că nu m-am definit încă, sunt în căutări, însă știu deja să mă uit și la alte lucruri, cum ar fi sistemul de sănătate.