A ajuns în America cu viză de student, iar azi, salvează musulmani, mexicani sau ucraineni de peste ocean. A învățat în România ce înseamnă să trăiești fără condiții, cum ar fi baie în casă sau apă curentă, iar asta o ajută să stea zile întregi în tabere de refugiați, ajutând mii de oameni. Cine este Dana Bucin, avocatul anului în Connecticut

Dana Bucin este consul onorific al României în SUA și povestește cu mândrie că abia așteaptă să-și afișeze zilnic bijuteriile tricolore și accentul din est, ca să o întrebe lumea de unde vine. Ar fi putut ca în ultimii 25 de ani, de când trăiește în America, să se poarte și să vorbească ca o americancă get beget, însă tot timpul a ținut să-și etaleze identitatea, să vorbească lumii despre România, să se mândrească, să recunoască faptul că e româncă.

Dana Bucin este acea româncă ce ne face faimoși peste ocean, poate prin prisma realizărilor ei.

A ajuns în America cu viză de student, în 1997, când nimeni nu se gândea să meargă la facultate în afara țării. Habar nu aveam că se poate. Ea a aflat că se poate doar răsfoind o revistă și apoi a făcut tot ce era necesar ca să dea testele și să fie admisă la facultate. A terminat studiile cu trei specializări și azi profesează avocatura. Este în special avocat de imigrări și ascultă zilnic povești din lumea întreagă. Salvează musulmani, mexicani, ucraineni, toate națiile ce ajung în America cu statului de refugiați și spune că e foarte recunoscătoare că a învățat în România ce înseamnă să trăiești fără condiții, cum ar fi baie în casă sau apă curentă, pentru că doar așa poate sta zile întregi în tabere de refugiați și poate ajuta mii de oameni.

Pentru asta, în 2019 a fost desemnată „avocatul anului în Connecticut”, iar anul acesta a fost premiată ca avocat marcant al celor 6 barouri din Noua Anglie.

Iată o poveste extrem de inspirațională, amuzantă pe alocuri, dar cu o încărcătură emoțională teribilă.

Aș începe întrebându-vă cum ați ajuns în America? Cu câte visuri, câte speranțe? Ce aveați în bagaj? 😊

Are legătură cu locul în care m-am născut și cu mediul în care am crescut. M-am născut într-un orășel din Transilvania, Reghin, județul Mureș. Acolo am locuit aproape toată viața, în afară de vacanțele de vară pe care le-am petrecut cu bunicii mei la Bobâlna, în satul Bobdiu, județul Cluj. Reghin, Brașov (de unde erau ceilalți bunici), Bobâlna a fost triunghiul meu de creștere. Și a avut un impact mare asupra mea. Mă identific foarte bine cu fiecare român care a crescut nu numai în Ardeal, ci peste tot. Adică, am trecut prin comunism timp de 10 ani. De acolo am învățat neajunsurile, așa că mă luptam pentru mai mult. Iar cel mai mare neajuns pe care l-am avut după Revoluție au fost călătoriile și interacțiunile cu țări străine, cu alte culturi, alte mentalități, alte limbi străine.

Mi-au plăcut geografia și limbile străine încă de când eram copil. Ceea ce m-a impactat cel mai mult a fost munca grea. Am lucrat de mică, mergând în vacanța de vară la țară cu bunicii din Bobâlna, munceam la fân, la câmp. Ei erau oameni simpli, țărani, munceau…

Agricultori…

Agriculturori, da. Așa că am muncit din greu de când eram copil. Și am învățat să nu rămân blocată în lucruri mărunte. Vedeți, acesta este un aspect al dezvoltării mele pe care îl folosesc și astăzi. Vă dau un exemplu foarte concret. Am crescut la bunicii mei unde nu era toaletă. Condițiile erau din anii 1700 la sat. Toaleta era afară, din lemn. Nu era apă curentă, trebuia să mergem la fântâna satului, să aducem apă cu găleata, apă ce servea pentru băut, apă de gătit și apă de spălat. Așa că am învățat să fiu recunoscătoare față de lucrurile mărunte și să fiu fericită cu ele, încă de la o vârstă fragedă. Și asta mi-a modelat etica de a face lucruri, care aici, în SUA, funcționează genial. Etica de a face lucruri de care ești mulțumit. Mai departe, la Reghin am învățat din nou să lucrez încă de mică, la afacerea Bucin Mob, afacerea părinților mei, care a început după Revoluție, din 1993.

Ce afacere era?

Era și este o firmă de mobilă. În momentul de față, de altfel, este cea mai mare companie de mobilă din România, specializată în mobilier de grădină. Este numărul unu la export.

Dana Bucin a ajuns în America cu viză de student. A aflat că se poate doar răsfoind o revistă și apoi a făcut tot ce era necesar ca să dea testele și să fie admisă la facultate

Wow!

Da, da, da. Și a început în garajul nostru, acum 30 de ani. Îmi amintesc că am crescut în rumeguș. Amândoi părinții mei sunt ingineri în industria lemnului pentru că în Reghin, nu prea ai ce să faci în afară de a lucra în industria lemnului. Mobilă, instrumente muzicale, schiuri, bărci, tot ceea ce înseamnă produse din lemn, se fac foarte bine în Reghin. Părinții mei sunt produsul acestui oraș. Amândoi au lucrat în industria lemnului pe vremea comunismului, iar după comunism și-au început propria afacerea.

Așa că, am lucrat în rumeguș, am împachetat produsele pentru export în Germania, m-am format pe partea comercială, cea antreprenorială și cea de producător, totul prin multă muncă și fără obstacole.

Citește și: De la sărăcia din România, la vârful politicii americane: la 9 ani a primit avertisment din partea securității să părăsească imediat țara și urcat de într-un avion care-l ducea peste ocean. Cine este Ben Toma, românul care conduce Arizona

Aș întreba ceva: în mentalitatea multora dintre noi, faptul că părinții au o afacere, și mai ales o afacere profitabilă, ridică întrebarea: de ce ar trebui copilul să meargă în America? Ar putea trăi foarte bine din banii părinților săi.

Este evident că acum este o afacere mare și profitabilă, dar când am plecat în America, era doar o afacere la început. Abia ne descurcam, abia supraviețuiam. Și acesta este adevărul pentru fiecare antreprenor care începe o afacere de la zero. Îmi amintesc de mirosul lacurilor, când eram singuri în garaj, nu aveam bani, nimeni nu ne-a dat nicio moștenire, am pornit de la zero și am dezvoltat până am ajuns la ceea ce este acum.

Bănuiesc că la fel cum a fost și parcursul dumneavoastră în America?

Așa este. Nu am fost întotdeauna avocatul anului în Connecticut. Ajungi acolo cu multă muncă și treptat. Când am plecat din România, condițiile erau cele pe care ți le-am spus: afacerea abia începea, cariera mea în România nu suna prea înfloritor, dacă aș fi rămas, mai ales având în vedere aspectul personalității mele, care și-a dorit mereu să cunoască alte culturi, alte limbi străine, alte medii de afaceri, și-a dorit să interacționeze cu alte mentalități. Cred că indiferent ce alegeam să fac dacă rămâneam în România, eram un reprezentant al României în multe țări. Acesta este un aspect al personalității mele care încă rămâne și se exprimă aici, pe teritoriul SUA, prin activitatea unui avocat de imigrare ce-mi oferă posibilitatea să interacționez cu multe culturi diferite și să învăț multe din asta.

Sunt mulțumită pentru că această activitate îmi satisface curiozitatea mea intelectuală, care mă caracterizează. Cred că m-aș plictisi în orice alt mediu, oricât de bun ar fi, unde există o singură cultură, sau o singură mentalitate. Vreau diversitate. Prosper în diversitatea lumii. Și fac asta prin excelență în America. Atenție, America este țara diversității.

As vrea să fac aici o paranteză, pentru că am o curiozitate: fiind un avocat de imigrări și având o legătură cu atât de multe culturi, cred că auziți milioane de povești. Unele dintre ele triste, altele vesele, alte dramatice. Cum le faceți față?

Corect. Mai ales în aspectele umanitare, pentru că ceea ce fac eu ca avocat pentru imigranți este partea de afaceri a procesului de imigrare. A doua parte este reîntregirea familiei, pe baza religiei, opiniei politice, rasă, etnie, naționalitate sau apartenență la un grup social, iar a treia parte este aspectul umanitar.

Și apoi ascult toate aceste povești din întreaga lume și învăț ce este mai bun și mai rău în natura umană. Și din nou, curiozitatea mea intelectuală și filozofică despre natura umană este satisfăcută și de aceea nu încetez niciodată să exersez acest drept pentru că ține foarte mult de personalitatea mea. Aici, în America, după cum ați observat, aud povești de genul acesta din toată lumea și aflu cum este să trăiești în Zimbabwe, în Republica Democrată Congo, cum este în Sri Lanka, cum este în Argentina și așa mai departe.

Îmi plac toate aceste trei aspecte pe care vi le-am menționat, pentru că pe partea de Business Immigration mă ocup de antreprenorii străini care vin cu mentalitatea de a dori să aibă succes pe piața americană și au nevoie de un pic de îndrumare cu privire la cum să-și extindă afacerea în multe alte colțuri ale lumii. Le dau sfaturi, nu doar despre vize, ci și pentru afaceri. Trebuie să știe cum să extindă o afacere pe teritoriul SUA, să aibă o existență bună în Statele Unite, ca să poată câștiga un venit, un profit, să aibă o familie și așa mai departe.

Să ne întoarcem în România. Când ați plecat, aș spune că aveați în jur de 20 de ani?

Am plecat la 18 ani, imediat după liceu.

Cum se poate? Sau cum se putea asta atunci?

A fost așa. În liceu mi-a plăcut economia și mi-au plăcut foarte mult limbile străine și limba română, deși era la liceul de informatică. Nu mi-a stricat deloc educația STEM (science, technology, engineering and math), nu mi-a stricat deloc matematica informatica și vă spun de ce. Fiind antrenată atât de bine la matematică, mai târziu, când am vrut să mă duc în America, a trebuit să dau teste din engleză și matematică. Astfel, am obținut scoruri foarte mari la matematică și m-am mirat, însă, după ce i-am cunoscut pe americani am înțeles de ce am obținut punctaj așa mare 😊

Pasiunea mea și inima mea a fost și este pe științe sociale. Dreptul și legile se trag din toate aceste concepte: economie, filosofie, psihologie, istorie.

Inițial voiam să dau la ASE București, la relații Economice Internaționale. Ca să intri acolo trebuia să știi foarte bine mai multe discipline, astfel că am considerat necesar să mă mut pentru o vară la Cluj, cel mai apropiat oraș mare unde se dădeau meditații pentru a intra la acea facultate. Când orice tânăr de 17 ani se distra la mare, eu o vară întreagă m-am distrat la Cluj, cu meditații 😊. Mi-am sacrificat vara, nu mi-a fost ușor deloc, dar în aceste două luni s-a înfăptuit miracolul. M-am împiedicat de oportunitatea de a pleca în America.

Cum? Aici e marea mea curiozitate…. 😊

La un moment dat, în timpul studiilor, profesoara de engleză mi-a spus: „Dana, tu știi că poți să mergi în Marea Britanie dacă devii foarte bună la engleză și dai niște teste?”. Mi-a surâs ideea: „Wow! Așa ușor se merge într-o țară precum Anglia numai dacă dau niște teste?”. Am început să mă gândesc la chestia asta. Următorul pas a fost să mă îndrepte cineva la Fundația Soroș, unde am găsit materiale despre cum ar fi să studiezi în alte țări. M-am dus acolo și am început să răsfoiesc reviste și am dat peste una care explica sistemul educațional și am aflat că tot așa de simplu e: dai niște teste și aplici la anumite universități, ți se eliberează o viză de student și poți pleca.

Am rămas șocată pentru că mentalitatea României în 1997 era că nu poți merge niciunde. Nu eram în UE,, nu eram în nimic, nu ne băga nimeni în seamă.

În 1996 a fost prima mea călătorie în afara României, în Germania, să o ajut pe maică-mea cu business-ul și a fost o întreagă producție procesul de aplicare pentru viză. Acolo am realizat că e greu: ca români, nu ne vrea lumea pentru că erau tot felul de bariere ca să intri într-o țară străină.

Înainte, pe vremea comunismului erau bariere ca să ieși din țară, apoi, au fost bariere ca să fii primit în altă țară. De aceea nu mi-a venit să cred că un student ca mine poate să dea niște teste, să obțină o viză de student și să studieze în State. Mi s-a părut cam simplu, dar dacă e așa de simplu, hai să vedem dacă putem face.

Am răsfoit revistele, mi-am dat seama care e sistemul, care sunt testele care trebuie date și când a venit maică-mea să mă ia de la Cluj, i-am zis din prima: „Eu vreau să mă duc în Statele Unite.

Ce față a făcut? Ce a zis? 😊

Maică-mea e foarte deschisă la minte, numai când te gândești că a pornit o afacere de la 0 și 30 de ani mai târziu e numărul 1 în industrie. Asta este maică-mea. Când a auzit, a zis: „Da! Cu ce te sprijin?”.

Sprijinul ei a fost în primul rând emoțional și logistic, în sensul ca să pot să aplic la universitățile din America, trebuia să călătoresc pe distanțe mari, să ajung la București sau la Budapesta, unde se dădeau testele astea. Cineva trebuia să mă ducă, așa că m-a dus taică-meu.

Trebuia să am acces la internet pentru că, nu știu dacă îți amintești, în 1997 nu era simplu cu internetul. Maică-mea, săraca, cu chiu cu vai a băgat internet în casă în 1997, nu mai țin minte cu ce preț, dar a fost un mare sacrificiu. Eram singura persoană cu internet din toată generația mea de liceu. Scopul era să putem comunica cu universitățile din America, să aflăm fiecare ce oferă. Maică-mea, săraca, fără o boabă de engleză la ea, într-o noapte a căutat pe ceva motor (că nu era Google) și a găsit o listă cu toate adresele de email ale universităților din Statele Unite, ca să pot eu să fac cerere. În câteva săptămâni ni s-a umplut o cameră întreagă cu broșuri de la universități. Acum râd de mine, dar atunci eram așa de naivă că nu știam diferența dintre o universitate bună și una mai puțin bună. Noi ne uitam la broșuri și dacă era una lucioasă și frumos colorată, credeam că aia e universitate bună 😊. Bine, mă uitam și la ce scrie în broșură și ce are de oferit universitatea.

Țin minte ce nasoală mi se părea broșura universității Yale. Zic: „Asta nu e bună pentru că e numai albastru închis cu alb, ce plictisitoare” 😊. Cred că cei de la Yale au zis că oricum toată lumea îi cunoaște, nu are rost să investească în broșură, așa că eu nici nu m-am uitat la ei 😊.

Citește și: Aura Imbarus, românca ce le predă engleza copiilor americani, nominalizată la premiul Pulitzer pentru memoriile sale din Transilvania

Dar nu mi-ați spus ce a zis tata de cârdășia asta. Că am impresia că a fost pus în fața faptului împlinit… 😊

Da, așa este. Săracul, i se spunea numai în ce direcție să conducă 😊. Dar foarte bine și-a făcut treaba: m-a dus la destinație, a stat cu mine… De vreo 4 ori m-am tot dus și la București, și la Budapesta.

Până la urmă ce facultate ați ales?

Am ales Ohio Wesleyan University, pe următoarele considerente:

1. Super broșură 😊
2. Ofereau toate domeniile de care eram interesată: International Business, Polytics and Gouverment și limbi străine. Plus aveau o mare diversitate a corpului studențesc, 10% erau studenți internaționali.

Am ajuns acolo și marele șoc cultural a fost să aflu care e de fapt educația lor la nivel de college. Știau că vor să iei cât mai multe și mai variate materii, nu vor să te super-specializezi. Ca atare, ți se cere diversificarea curriculei. Sigur că vor să te specializezi pe ceva, dar adițional ți se cerea să iei niște cursuri din anumite categorii, ca să nu rămâi îngust. Văzând că mă lasă să iau ca la împinge tava, hămesită de educație, mi-am pus din toate sortimentele ce mi se cereau și ce-mi plăceau, așa că am ajuns cu trei specializări și o sub-specializare 😊

Dana Bucin salvează musulmani, mexicani, ucraineni. Și spune că e foarte recunoscătoare că a învățat în România ce înseamnă să trăiești fără condiții

Dar până acolo, cu tot entuziasmul ăsta, eu cred că nu a fost chiar simplu să plecați la capătul pământului, la 18 ani. Cred că au fost niște momente foarte grele…

Să știi că așa e. Nu a fost ușor deloc la început, deși mă consider o personalitate foarte adaptabilă. A fost greu, mai ales în primele șase luni. După aceea, mi-am intrat în element.

Sigur că luasem eu cursuri de engleză, însă niciodată engleza de acasă nu se potrivește cu cea de pe teren, așa că a fost bariera de limbă. Ca să nu mai pomenesc că acasă învățasem engleza britanică. Apoi bariera culturală. Felul în care se îmbrăcau fetele americane era total diferit față de cum ne îmbrăcam noi, așa că a trebuit să ajustez garderoba. Felul în care inter-relaționam noi era total diferit de al lor, mi-a luat mult timp să dibuiesc și să înțeleg valorile americane. Tu vii cu anumite apucături, ei au apucăturile lor și apar tot felul de frecușuri până îți dai seama cum stă treaba.

A fost vreun moment în care vă era atât de dor încât să vă gândiți: „Doamne, ce mi-a trebuit mie să vin la capătul pământului? Vreau acasă!”?

Sigur, mi-a fost foarte dor. Cu câteva luni înainte de sfârșitul anului academic, nu mă puteam gândi la nimic decât la cum să ajung mai repede acasă pentru că îmi era un dor nebun. Dar niciodată nu m-am întrebat de ce am venit până aici. Scopul îmi era clar: ăsta e un mediu în care vreau să cresc, să mă dezvolt, doar că mi-e dor, așa că trebuie să merg și acasă, trebuie să revin și asta marchează și astăzi relația mea cu America. Tot timpul trebuie să mențin o legătură vie cu România pentru că e parte din mine. Vin înapoi, încerc să o fac în fiecare an și asta se întâmplă de atunci până azi.

Să știți că am observat și brățara și broșa și cerceii. (n.r. toate bijuteriile purtate de Dana Bucin aveau inscripționat steagul românesc). Le purtați la ordinea zilei, sau doar azi?

În fiecare zi port broșa româno-americană, ca simbol al poziției mele diplomatice de consul onorific și vreau să se știe a cui țară reprezint, deși lumea se uită și spune: „A, Belgium” 😊. Restul bijuteriilor le port în funcție de cum se asortează cu ce am pe mine. Am mai multe bijuterii tricolore și le schimb, dar tot timpul vreau să dau semnale. Oriunde mă aflu, va fi ceva românesc pe mine, e regulă. Lumea mă mai întreabă și iată că am subiecte de deschis discuția. E bună semnalarea asta pentru diplomația României.

E bună acum, după acești ani și această carieră înfloritoare. Dar cum a fost în primii ani?

Niciodată nu am avut probleme cu identitatea mea românescă, sunt foarte mândră de ea. De când am ajuns la facultate, niciodată nu mi-am negat identitatea, ba dimpotrivă, am încercat tot timpul să fiu parte din țesătura asta diversă a Americii cu tricolorul meu. Nu poți să fii o persoană integră fără să recunoști rădăcinile și ceea ce te-a format pe tine.

Eu puteam să-mi reduc sau să-mi elimin accentul în limba engleză, să fiu pur americană până acum, dar dinadins nu o fac. Abia aștept să mă întrebe lumea de unde e accentul meu. „Stați să vă povestesc!”.

Ce înseamnă titlul acesta de „avocatul anului”? Mă gândesc că e ceva foarte important…

Da, este. De aceea m-a și șocat. Eu eram prea ocupată lucrând la cauzele imigranților și m-a lovit un anunț că eu sunt nominalizată alături de alți doi finaliști la „avocatul anului”. În anul când am câștigat, am fost 6800 de avocați nominalizați și din toți eu am câștigat. Ceilalți doi finaliști erau doi mentori ai mei: amândoi sunt mult mai în vârstă, unul e șeful Clinicii de azil al Universității din Connecticut. Cealaltă finalistă este managing partner la un birou de avocatură, o mentoră de-a mea. Nu aveam nici cea mai mică presimțire că o să fiu eu câștigătoare, mai ales că-i cunoșteam pe ceilalți doi și știam cine sunt. Îmi făcusem deja clasamentul în capul meu: pe el o să-l pună primul că așa e normal, uite numai câte suflete de avocați formează, ea iese a doua și ce bine că sunt și eu pe acolo. La ceremonie, un eveniment extraordinar de mare, cu multe premii, din care cel mai mare este pentru avocatul anului. Am urcat toți trei pe scenă, i-am felicitat pe cei doi pentru că deja clasamentul era decis în capul meu, m-am aliniat și în spatele lor și începe anunțul: pe locul trei ea, pe locul II John și apoi avocatul anului, Dana Bucin. Sigur că am făcut lucruri interesante, că am scos imigranți din închisoare, dar nu mi-am imaginat că până acolo se ajunge. 😊

Ca un fel de urmare, barourile care organizează acest eveniment, reconsideră cei mai buni avocați, să vadă ce au mai făcut în carieră, așa că m-au reconsiderat și pe mine și m-au ridicat la nivelul de șase barouri, la nivelul de New England care are barourile din Connecticut, Rhode Island, Massachusetts, Maine, New Hampshire și Vermont (statele din nord-estul Americii). Așa că anul ăsta iar mi-au dat un premiu, de lider distins în șase barouri.

V-ați căsătorit în America?

Da, sunt căsătorită și am trei copilași.

Ce vârste au?

De la 7 la 11 ani 😊

În 2019, când ați devenit avocatul anului, cel mic avea 4 ani. Încerc să-mi imaginez că a fost treabă foarte grea să munciți atât de mult încât să fiți nominalizată și, pe deasupra, să mai aveți și trei copii mici acasă…

Am noroc că am un bărbat ce mă susține. Și o să-ți dau două exemple ce arată caracterul lui. Lucrurile pentru care tot primesc premii sunt cele în care el m-a susținut să le pot face.

În ianuarie 2017 a venit Trump la putere și i-a blocat pe toți musulmanii să mai intre în SUA. Aveam o clientă musulmană ce venea pe avion cu cei trei copilași ai ei. În mijlocul zborului a venit acest decret: musulmanii nu mai au voie să intre în SUA, îi întoarcem și îi deportăm în țările lor. Ea venea ca refugiată, cu acte de refugiată și ce făcea Trump era împotriva dreptului internațional: să iei o refugiată, despre care se știe că e persecutată la ea în țară, să o întorci și să o trimiți înapoi în gura lupului, e inadmisibil. A trebuit să plec în mijlocul zilei de muncă la JFK Airport, unde trebuia să aterizeze sub interdicție. Știam că va fi interogată, că va fi eventual reținută și știam că vor căuta alternative să o trimită înapoi în gura lupului. Evident că nu am putut să stau calmă și i-am zis bărbatului meu: „Vezi că eu mă duc la JFK Airport. Să iei tu copiii”. M-a întrebat când vin înapoi și i-am zis că după ce o scot pe femeie din mâinile lor.

Dacă nu aveam un bărbat care să aibă grijă de copii cât eu salvez musulmani, nu puteam să fac treaba asta, nu puteam să fiu luată în considerare pentru premii de genul acesta.

Al doilea exemplu a fost când m-am dus la frontiera cu Mexicul pentru că veneau refugiați ucraineni în aprilie 2022. Refugiații din Ucraina puteau merge în Europa, dar nu și în America, pentru că Biden nu se trezise să deschidă culoare legale să intre în SUA. Și atunci ei veneau pe la frontiera cu Mexic și era un adevărat dezastru umanitar acolo. Veneau cu miile prin Tijuana, dormeau în boscheți, nu aveau mâncare, nu aveau nimic, în SUA nu-i lăsau să intre pentru că nu primiseră ordin să-i lase, eram încă sub regulamentul lui Trump de COVID și atunci se dezvolta un adevărat fenomen de dezastru umanitar, în fața căruia nu puteam să rămân calmă. I-am zis soțul meu că plec. „Fii atent, plec în vacanța copiilor ca să-ți fie mai ușor să te descurci cu ei”. Pentru asta am putut ca 4 zile să fiu la frontiera cu Mexic să ajut 2000 de refugiați ucraineni să intre legal în SUA. Am stat acolo, în tabăra de refugiați, le-am făcut hârtiile, m-am dus cu ei, am țipat la sergenții de la frontieră… Bobâlna, bat-o vina, că m-au învățat bunicii mei să dorm și în șură, pe fân. Așa că am putut să dorm în tabără de refugiați, pe saltele, fără pat, fără toalete funcționale, într-un stadion 😊. Asta vine de la trecutul meu de țărancă, altfel nu aș fi putut să ajut 2000 de refugiați.

Ăsta e bărbatul meu. Când îi zic: „Eu trebuie să salvez omenirea că nu se mai poate așa”, el mă susține 😊. Dar încerc și eu să balansez, să țin un echilibru și încerc să salvez omenirea în zilele de lucru, de la 8 dimineața la 6 seara. În restul timpului mă duc acasă.

Copiii vorbesc limba română?

Învață, iau cursuri prin intermediul unei asociații non profit și învață limba română academic. Informal vorbesc cu bunica, cu bunicul, cu mine, însă nu aș putea spune că sunt încă fluenți. Planul meu este ca într-o bună zi să îi trimit în România pe un timp mai îndelungat, ca să învețe bine.

Soțul e american?

E portorican.

Eram sigură 😊

Îți povesteam de plăcerea mea pentru diversitate. Asta se manifestă inclusiv în familie, iată, unde celebrăm trei culturi: română, portoricană și americană.