Cum a ajuns o gimnastă plecată dintr-un sat de lângă Onești unul dintre cei mai apreciați bucătari din Italia? Dorina Burlacu: „Să ajung eu, o fată simplă de la țară în fața unei picturi de Botticelli, a fost ceva extraordinar”

Dorina Burlacu ar fi trebuit să fie gimnastă, însă, așa cum însăși spune, nu avea talentul acela extraordinar pentru sport și, în special, pentru acest sport. Mintea ei era însetată de a vedea locuri, lucruri, oameni, de a cunoaște, de a se îmbogăți cu bine și frumos. La 10 ani a aflat despre mirajul orașului Florența, iar la 23 de ani, când i s-a ivit ocazia, a plecat mâncând pământul către meleagurile Italiei. „Să ajung eu, o fată simplă de la țară în fața unei picturi de Botticelli, a fost ceva extraordinar”, își amintește azi Dorina Burlacu.

Ulterior a avut ocazia să guste un preparat simplu italian și, deși nu știa „nici să țină bine cuțitul în mână”, și-a dorit să învețe să-l pregătească. Chiar dacă părinții ei aveau o afacere în domeniul agroturismului, nu gătise în viața ei.

Soarta a făcut ca în drum să-i apară un chef care a luat-o pe lângă el și a văzut talentul ce zace în ea, talent ce putea fi transformat în artă. Atât i-a trebuit Dorinei să audă aceste încurajări. A muncit pe brânci, și-a plătit cursuri peste cursuri și în câțiva ani au început să-i fie recunoscute meritele. Și la ce nivel!

Dar mai bine vă las pe voi să o cunoașteți.

Câți ani ai, Dorina? Se spune? 😊

Am 54 de ani.

Câți ani aveai când ai plecat din România?

Am plecat la 23 de ani, în 1993. Am 31 de ani de când sunt în Italia.

Dar atunci România nu era în UE. Cum ai reușit?

Am venit într-o vacanță. Am făcut școala la Onești, liceul de filosofie-istorie și aveam la școală o profesoară de istorie care ne povestea atât de frumos despre Italia, despre Florența, Veneția, despre Roma, încât la vârsta de 10 ani eram deja îndrăgostită de Italia și mai ales de Florența. Pentru că aveam o școală în est, deci nu aveam o filozofie. să fie istorie pentru Statele Unite, și am avut un profesor de istorie care ne-a povestit atât de multe despre Italia, despre Florența, despre Veneția, despre Roma, încât eram deja îndrăgostit de Italia la vârsta de 10 ani, și mai ales de orașul Florența.

Mă gândeam mereu: „poate într-o zi voi putea ajunge și eu în Italia și voi vedea frumusețile istoriei și artei italiene. Așa că, atunci când mi s-a oferit ocazia, am venit să văd aceste frumuseți și apoi am rămas.

Adică nu te-ai mai întors din vacanță, nu-i așa?

Dorina Burlacu: Da. M-am mai întors de multe ori, dar până la urmă m-am hotărât să rămân în Italia. Inițial, nu am vrut sub nicio formă să rămân definitiv. Deci, până acum, aș spune, 8 ani, eram convinsă că mă voi întoarce în România și de fiecare dată când mă întorceam în România, spuneam: „Gata, nu mă voi mai întoarce în Italia”.

Dar m-am întors de fiecare dată, pentru că am început să am multă încredere în Italia, din toate punctele de vedere. Și, mai mult decât atât, cred că aceasta este o bază stabilă din punct de vedere profesional, mi-a permis să am un contact total diferit cu italienii.

Până acum 8 ani, spuneai că te vei întoarce acasă. De ce? Când și cum? Cum s-a schimbat această paradigmă?

În primul rând, a fost pentru că mi-am pierdut toți membrii familiei. Întâi pe fratele meu, apoi pe mama și pe tatăl meu.

În momentul în care i-am pierdut pe toți trei, s-a rupt acea legătură foarte puternică cu sângele românesc. Chiar dacă am verișori, mătuși, unchi, nepoți și mulți prieteni în România. Dar acea legătură care m-a făcut să mă întorc în România de două, trei ori pe an, nu a mai existat.  Și în acel moment mi-am dat seama că pot face ceva special, făcând mari sacrificii pentru a fi recunoscută ca entitate românească într-o altă țară străină. Dar nu am calculat chestiile astea, așa că trebuie să spun că destinul este cel care a hotărât pentru mine.

Însă mi-am dat seama că pot să realizez ceva dacă am o mare dorință, perseverență și dacă doriți să fiți o persoană foarte serioasă.

M-aș întoarce în trecut. Pentru ce te-ai pregătit în România? ce visai pentru cariera ta?

Am venit în Italia să văd frumusețile italiene, dar nu aveam un obiectiv de muncă.

Dar la 23 de ani lucrai în România, nu?

Da. Această școală de la Onești era un liceu foarte renumit la nivel internațional, era școala Nadiei Comăneci, însă am realizat sincer că nu am fost vreo mare gimnastă, nu aveam acest talent, deși m-am strofocat și m-am agitat. Am mai primit și eu câte o medalie, dar probabil pentru că eram mai mică și mai disperată. Dar nu m-am născut cu acest talent al gimnasticii, așa că am devenit profesor de gimnastică aerobică în România. Însă în Italia nici nu m-am interesat de această carieră. Eu eram interesată doar să-mi îmbogățesc cultura mea generală, să văd aceste frumuseți pe care nimeni nu ar putea vreodată să mi le ia.

O să-ți povestesc un lucru: Când am ajuns la Florența mi se părea că oriunde m-aș uita în jur, totul e ca un muzeu în aer liber și ajungând la Galeriile Uffizi, care e și unul dintre cele mai mari muzee din lume și punându-mă pe un scaun ca să privesc „Primăvara” de Botticelli, mi s-a părut o bogăție enormă.

„Eu, o simplă româncă plecată de la țară dintr-un sat pierdut de munte, am ajuns să văd un lucru extraordinar”. Așa mi-am dat seama că sufletul meu se umple de o bogăție de lucruri frumoase și artă și asta mi s-a părut fantastic.

Și acest lucru a coincis cu faptul că, după puțin timp în Italia, am mâncat o mâncare italiană, aceste paste foarte cunoscute, care se numesc tagliatelle ragu, adică tăiței cu ou făcuți în casă și cu sos de carne. Când am mâncat chestia asta, a fost ca o dragoste la prima vedere. Am spus: „wow, ce este chestia asta? Eu nu trebuie doar să-l mănânc, trebuie să învăț să îl și prepar”.

Dorina Burlacu: De asta spun că eu cred că a fost destinul. Și încă ceva. Cred că acest oraș Florența mi-a fost predestinat, altfel cum îți explici că eu la 10 ani aflu pentru prima dată de Florența, la 23 merg și îl vizitez și rămân înmărmurită, iar în 2022 primesc unul dintre cele mai importante premii pe care și le poate dori un bucătar: cinci stele de aur din partea Asociației Italiene a Bucătarilor. Și tot la Florența, ambasada Română mă alege să reprezint comunitatea românească ca element de integrare a românului în comunitatea italiană. Și anul acesta tot aici mi s-a dat medalia de aur pentru cariera mea.

Dar tu locuiești la Florența?

Nu, locuiesc la 150 km de Florența, însă, în lume, am două orașe preferate, Florența și Paris și am reușit în aceste două orașe să fac niște mișcări din punct de vedere profesional, că e ceva extraordinar.

Tu îți dai seama ce înseamnă să te naști într-un sat pierdut de munte, într-o familie de oameni care lucrează în domeniul restaurantelor, dar care nu te-au lăsat niciodată în bucătărie? Nu știam nici să țin bine un cuțit în mână și, mai mult decât atât, m-au dus la internat la Onești, unde nu am gătit niciodată nimic. Toată lumea gătea pentru mine și la 18 ani habar nu aveam să fac ceva în bucătărie.

Dar drumul către bucătărie l-ai ales după ce ai mâncat acele paste sau au mai fost și alte coincidențe?

Există și alte coincidențe foarte importante. De asta spun că am o misiune pe această planetă pe care trebuie să o duc până la capăt.

Un prieten de familie care era bucătar șef m-a invitat acasă la el, la o cină. Mi-a plăcut foarte mult ce a gătit, așa că l-am rugat, dacă e posibil, când mai are evenimente, să mă cheme să-i dau o mână de ajutor. Prima dată când m-am dus să ajut, mi-a spus că am în sânge stofă de bucătar. „Trebuie să cauți cursuri profesionale de bucătar, nu din acelea de-ți arată farfuria în poză, pentru că tu ai bucătăria în sânge”.

Nu vorbeam italiana foarte bine, dar el mi-a arătat ce trebuie să fac și eu făceam perfect.

Și, draga mea, acest studiu al meu ce a plecat de la acest șef bucătar durează de peste 30 de ani. Am făcut 35-40 de cursuri de bucătărie, naționale și internaționale și am ajuns să fiu singura bucătăreasă italiană de origine română, care să fie invitată oficial la Congresul Internațional de Gastronomie Științifică, din noiembrie 2023, de la Universitatea din Barcelona.

Din Italia, au fost invitați oficial doar trei bucătari, eu una dintre ei, unul cu trei stele Michelin și un al treilea care colabora deja cu Universitatea.

Dorina, unde lucrezi acum, din ce-ți câștigi traiul? Ai un restaurant?

Dorina Burlacu: Nu, draga mea, ascultă-mă, nu poți trăi în glorie.

Eu spun mereu că mă alimentez din glorie, dar această glorie nu este suficientă pentru a-ți umple stomacul.

Am o companie cu care lucrez doar eu.

Ce înseamnă o companie mică ?

Am o companie de consultanță în bucătărie.

Predau la diferite companii, lucrez cu diferite companii, cu diferite școli, cu universități, cu academii, cu restaurante, cu baruri, care mă invită să fac consultanță pentru ei și sunt și chef la domiciliu.

Bineînțeles că mai lucrez și cu firme de catering, cu firme care mă cheamă. Aceasta este ocupația mea principală: sunt profesor bucătar, cu un master în nutriție culinară, care face consultații și workshop-uri pentru persoane private sau pentru societăți. Din asta trăiesc eu.

Dorina Burlacu: Dar din anul 2020 am decis nu numai să lucrez în fiecare zi, ci și să dau prioritate persoanei mele și să mă împart între glorie și muncă. De ce? Pentru că, înțelegând că mulți oameni nu mă cunoșteau și că ceea ce fac este o raritate, m-am gândit că este mai important să câștig mai puțin sau să câștig ceea ce merit. De multe ori lucrez și oamenii mă întreabă cât costă, însă eu spun așa: „Mai întâi muncesc, iar apoi apreciezi tu cât merit”.

Nu pot spune că nu sunt importanți banii, pentru că fără bani nu pot să cumpăr făină, carne și legume pentru a face tot ce am nevoie, dar pentru mine nu este elementul principal banul. De multe ori nici nu mă interesează să dau valoare muncii mele.

Dar ceea ce mă interesează este ca tu, dacă mănânci mâncarea mea, trebuie să simți efectul mâncării, trebuie să simți fericirea, trebuie să simți inovația, trebuie să simți digestibilitatea.

Trebuie să spui: „Wow, dar am mâncat un aperitiv, primul fel, al doilea fel, un desert și parcă nu am mâncat nimic, dar sunt super sătulă. M-am simțit extraordinar de bine. Așa că iau telefonul și te sun și întreb ce ai pus tu în mâncarea aia ca eu să mă simt așa de bine”

Și îți voi răspunde, draga mea Ramona, se numește pasiune și iubire. Se numește pasiune, mult studiu științific și, mai ales, bunul simț din partea mea ca bucătar în tot ceea ce am pus în farfurie. Pentru că eu, ca bucătar, trebuie să știu tot ce am pus acolo.

Auzi, dar știi să gătești mâncare românească?

Da, știu să gătesc mâncare românească, dar toate rețetele românești pe care le-am făcut în ultimii ani sunt echilibrate din punct de vedere nutrițional.

Din anul 2018 eu nu mai reușesc să fac mâncare grasă. Tot ceea ce fac, schimb.

Dar, știi care este secretul meu? Hai să luăm o rețetă românească foarte simplă: salata de vinete ce conține 2 -3 ingrediente în ea. Vânăta coaptă, ulei de măsline, suc de lămâie, sare etc.

Dorina Burlacu: Nu elimin nimic, iau toate ingredientele de bază și doar echilibrez totul, reducând cantitățile, astfel încât să scad cu 30-50% grăsimile și să obțin un gust cu efect wow.

De ce? Pentru că în toată lumea avem 540 de milioane de oameni bolnavi de diabet. În anul 2030, doar peste 6 ani, vom avea 640 de milioane de oameni. Diabetul este boala țărilor înstărite.

Ceea ce propun pentru următorii ani este o rețetă care să fie de fapt gustoasă, dar făcută după criterii foarte precise, criterii pe care să le pot folosi pentru a coborî indicatorul glicemic. Pentru asta colaborez cu diferiți medici.

Citește și: Care e legătura dintre fotbal și fine dining? Răspunsul l-a aflat Marian Zancianu după ce criza financiară l-a obligat să-și aleagă altă meserie: „Am curățat tone de cartofi, am spălat munți de vase și am frecat bucătării cât alții în două vieți”