A plecat din mină în lume: Lucian Băncilă este dovada vie că destinul se poate clădi autodidact. A devenit asistent medical și azi strălucește pe covorul roșu al Festivalului de Film de la Veneția

Lucian Băncilă are o poveste cum numai în filme și cărți întâlnim. E o poveste de succes, clădită cu multă muncă, dar și dorință de autodepășire.

S-a născut în Valea Jiului și fără o figură paternă în viața sa, și-a luat fratele drept model. Așa se face că atunci când a vrut să-și aleagă drumul în viață voia să meargă la Liceul Sanitar. Din păcate – sau poate din fericire pentru că așa a putut cunoaște toate provocările vieții – a picat și a ajuns la un liceu industrial. Deși voia să meargă la facultate, a fost nevoit să se angajeze în mină.

După câțiva ani, Lucian Băncilă a fost disponibilizat cu vestita ordonanță, lucru ce i-a permis să-și caute destinul în lume. În unele țări a ajuns fraudulos, în altele legal și până la urmă s-a stabilit în Italia, unde a pornit de la munca cea mai de jos, de la spălat de vase. A ajuns bucătar, însă destinul a făcut ca mama sa să se prăpădească înainte de vreme, ceea ce l-a pus serios pe gânduri și a căutat ceva cu sens. La jumătatea vieții s-a școlarizat și a devenit asistent medical și, lucrând în spital l-a cunoscut pe unul dintre cei mai importanți oameni din lumea filmului Italian. Pasionat, a început să studieze și în curând a intrat în echipa de montaj a canalului de televiziune Rai 3. A lucrat la un film, lucru ce i-a oferit ocazia să ajungă pe covorul roșu al Festivalului de film de la Veneția și să stea la aceeași masă cu staruri precum  Paolo Sorrentino, Tony Servillo, Roberto Benigni și Willem Dafoe.

Urmăriți în următoarele titluri o poveste absolut fascinantă.

La ce lucrați acum pentru canalul de televiziune Rai 3?

Tot pe montaj. Lucrez la un proiect cinematografic. Am material la dispoziție ce vine în mare parte de la cineteca din Polonia și e un fel de cover la „Ultimi giorni dell’umanità”.

De cât timp ați intrat în domeniul acesta?

Să tot fie vreo 5-6 ani. Nu e doar un unic proiect pentru că încerc să diversific și să lucrez pe mai multe fronturi. Lucrez și la videoclipuri și chiar acum vreo două săptămâni am lucrat la un video cu Sabrina Salerno, tipa aia din anii 1990 care avea hit-ul „Boys, Boys, Boys”.

Ați lucrat și în domeniul asistenței de regie?

Nu. Mi-ar plăcea mult, dar acolo sunt niște teritorii neexplorate.

Dar dumneavoastră nu v-ați pregătit profesional pentru acest domeniu…

Nu. A fost doar o chestie autodidactică începută din pasiune în anii tinereții.

Mă întorc acum în anii tinereții și la pregătirea dvs. De unde vă trageți?

Din Valea Jiului. Dacă ar fi să mă întorc în ordine cronologică, am terminat școala generală la Uricani. Ulterior am dat examen la Liceul Sanitar la Hunedoara, însă, din păcate am căzut al șaptelea. Era o concurență foarte mare, undeva la 15 elevi pe loc, așa că am fost repartizat la Liceul de chimie industrială din Lupeni.

Dar de ce liceu sanitar? Băieții nu prea se duceau la liceul sanitar…

Am un frate mai mare care intrase la Liceul Sanitar și făcea tehnică dentară.

Asta era meserie bănoasă…

Da, așa e, mai ales pe vremea aceea. Adevărul e că și azi mai e.

Acesta a fost motivul?

Da, pentru că el era un fel de mentor. Am crescut fără tată și el era un model pentru mine.

Și cum ați ajuns să lucrați în mină?

Terminasem liceul industrial de la Lupeni și tendința mea a fost de a urma o facultate. Hotărâsem să dau examen la Drept, la Cluj. Ulterior am abandonat și era o situație foarte precară din punct de vedere economic. Mama era contabilă la o întreprindere minieră și avea un salariu de vreo 2 mii de lei și era greu de gestionat situația. Așa că m-am angajat la exploatarea minieră Valea de Brazi.

Ca să faceți ce în mină? Pe ce post?

Am lucrat ca lăcătuș mecanic, însă, între timp am făcut seralul de topografie minieră. Nu mă simțeam satisfăcut, nu era un mediu care să mă reprezinte. Nu mă caracteriza, nu era ceva ce aș fi putut face din plăcere.

Câți ani ați stat în mină?

Pe cartea de muncă am 8 ani și 4 luni.

Înțeleg că a venit ordonanța aceea cu disponibilizările. Ce vârstă aveați?

24 de ani.

Următorul pas a fost să plecați în Italia?

Nu. Am luat pulsul puțin prin Turcia, Iugoslavia, Germania, Austria, am colindat cam jumătate de Europa, însă, precum pendulul acela care la un moment dat se fixează, m-am stabilit în Italia în 2005.

Dar România nu era în UE. Cum puteați să vă plimbați în toate aceste țări și cum ați putut să vă stabiliți în Italia?

Ooo! În Austria, de exemplu, am ajuns clandestin. În Iugoslavia, Ungaria și în Grecia am trecut tot fraudulos, însă în celelalte ocazii am apelat la chestii legale.

În 2005 se dăduse liber la vize, grație guvernului Berlusconi, așa că am ajuns tot legal, cu drept de muncă.

Ce ați lucrat la început?

Am lucrat pentru un restaurant într-o mare localitate turistică, cu băi termale… Am început de la spălat de vase și ulterior am ajuns bucătar.

Citește și: Mircea Goia, sau exemplul că destinul ți-l faci singur, nu ți-e scris. De la mina de cărbune la specialist în calculatoare în Lupeni și până la Loteria vizelor și visul american

Altă specialitate! Wow!

Păi vă mai spun ceva. Când lucram în mină am găsit un anunț că se fac cursuri de bucătar-ospătar în Târgu Jiu. În fiecare duminică luam autobuzul din Uricani până în Petroșani, de acolo luam trenul, făceam defileul și ajungeam la Târgu Jiu la școala de bucătari-ospătari.

Tot voiam să fac altceva pentru că pe mine nu mă satisfăcea deloc munca în mină. Nu-mi plăcea nici măcar anturajul.

Când v-ați apucat de cursuri de asistent medical în Italia?

Practic, cursul acesta de asistent sanitar a început în 2015, după zece ani de stat în Italia, timp în care am muncit din greu.

Sesizez aici o amărăciune în glas. E cumva legată de condiția de imigrant?

Nu pentru că am lucrat legal. A fost greu din punct de vedere fizic și a fost greu să-mi impun punctul de vedere, să lucrez numai cu contract de muncă. Însă am început ușor, ușor să-mi fac rezidența și după trei ani munciți la negru am început să-mi pun la punct toate documentele. În 2017 am depus jurământul de am obținut cetățenia.

Acum unde lucrați?

E o clinică privată cu mai multe secții, printre care una de pediatrie și una de geriatrie. Eu mă ocup de bătrâni și persoane cu dizabilități.

Am aflat că între timp mama dumneavoastră s-a prăpădit…

Practic acesta a fost motivul care m-a determinat să schimb încă o dată ceva în viața mea. Lucram la restaurant și la un moment dat mă sună fratele meu, care azi are o clinică dentară în Petroșani. Mi-a spus că mama a murit în urma unui AVC, chiar în mijlocul străzii. Oamenii de pe salvare nu au avut niciun dispozitiv să penetreze cutia craniană ca să îi elibereze presiunea creată de hemoragia craniană, poate ar mai fi avut șanse.

Pentru că a apărut o luptă în interiorul meu din cauza mustrărilor de conștiință că nu am fost lângă ea, am intrat în sistemul sanitar.

Distanța asta față de locurile natale, față de cei dragi are un mare impact asupra fiecăruia. Partenera mea de viață a tot încercat să mă convingă: „Lucian, hai să facem cumva să te tratezi”. Dar eu nu voiam, spuneam că nu am nimic. Citeam un ziar de publicitate în Italia și am găsit acolo locuri de muncă în două clinici din Roma, care ofereau și un stadiu incipient de formare profesională. Ne-am mutat amândoi la Roma și de aici a plecat tot. Am început să fac un curs de operator socio-sanitar pe care l-am plătit din banii mei. Ulterior am lucrat la clinica respectivă, apoi am făcut școala de asistenți medicali și infiermeristica. La vârsta mea, vă dați seama? Era puțin jenant să merg la școală cu copii de 18 ani, dar nu aveam eu treabă cu asta.

Mi-ar plăcea să vorbim peste 20 de ani să văd în ce direcție v-a mai dus viața 😊

Acum, ultima mea pasiune: noaptea învăț ebraica pentru că vreau să citesc biblia de la mama ei, nu toate versiunile care circulă azi.

Acasă mai veniți? Mai aveți pe cineva?

Da. Anul trecut am fost de 4 ori. Acasă mă așteaptă soția.

Unde v-ați cunoscut?

Noi ne știm de copii 😊

Când veniți și dumneavoastră acasă?

Nu știu. Poate să fie un an, doi sau trei, dar nu mai mult.