Mircea Goia, sau exemplul că destinul ți-l faci singur, nu ți-e scris. De la mina de cărbune la specialist în calculatoare în Lupeni și până la Loteria vizelor și visul american - LIFE.ro
Mergi la conținut

Mircea Goia s-a născut în Lupeni. De mic copil traseul lui era cumva trasat de soartă, societate sau cine mai era pe acolo ca să-și pună amprenta asupra viitorului lui, fără ca cineva să-l întrebe ce vrea sau ce poate să facă în viață. Așa că imediat după liceu s-a angajat ca electrician în mina din Lupeni, deja o poziție privilegiată pentru care a fost nevoit să învețe mai mult și să dea examen. Era clar însă că acea muncă nu era pentru el, dar cine avea să-l întrebe ce-i place. La un moment dat Guvernul a dat niște ordonanțe de disponibilizare a minerilor din valea Jiului și, după ce s-a gândit vreo lună, Mircea Goia a luat poate cea mai grea decizie din viața lui: a acceptat câteva salarii compensatorii, ieșind la suprafața unei vieți pe care și-o dorea. Mulți l-au condamnat, alții au râs de el că va fi muritor de foame, mama sa l-a încurajat, deși salariul lui era singurul venit din casă.

Întâmplarea a făcut să afle de un curs de calculatoare ce se ținea la Universitatea din Petroșani, să se înscrie și să afle astfel că are nevoie și el de un computer dacă tot voia să învețe ceva. A fost al doilea sau al treilea din Lupeni care și-a pus internet acasă deși costa o avere la vremea respectivă, dar butonând și navigând toată ziua a realizat că această poartă virtuală va fi scăparea lui. A devenit cel mai mare specialist în calculatoare din micuțul oraș Lupeni, fapt ce i-a deschis alte drumuri în viață, unul dintre ele fiind cel pe care se găsește și azi: web developer.

Și pentru că era cel mai bun la calculatoare, niște prieteni l-au rugat să îi ajute să aplice la Loteria vizelor pentru America. Mircea Goia a aplicat pentru ei, dar și-a depus și el dosarul, mai mult din curiozitate și văzând visul american ca pe o provocare. A câștigat și a ajuns peste ocean unde a început o nouă viață.

Dar mai bine să-l lăsăm pe Mircea să ne povestească:

Uitându-mă pe internet, am văzut că ocupația ta principală azi e legată de calculator…

Da, așa e, însă înainte am avut altă ocupație.

De cât timp ai schimbat traseul spre tehnologie?

Sunt deja peste 15 ani.

Și de câți ani ești tu în America?

Tot de vreo 15 ani. Câteodată și uit de cât timp sunt aici pentru că de când am venit în America nu m-am întors acasă niciodată, nici măcar în vizită. Acum unii mă întreabă: „De ce? Cum ai putut să reziști atât?”. Unul dintre motive este că nu mai am părinții acolo, deși am frați și surori, însă ei sunt mari, fiecare cu treaba lui și ținem legătura prin internet și telefon. Al doilea motiv este că parcă nu mi s-a făcut așa dor de țară. Nu sună neapărat nepatriotic, ci pur și simplu are legătură cu curiozitatea mea. Eu sunt o persoană curioasă că de aceea am și venit în America câștigând Loteria vizelor, nu din motive economice, politice, sau de altă natură, ci din curiozitate. Am aplicat la Loteria vizelor pentru că niște prieteni de-ai mei au vrut să aplice și pentru că eu eram mai bun ca ei pe internet m-au rugat să-i ajut și la final am aplicat și eu. Dacă tot eu am câștigat și ei nu, am spus: „Hai să încerc!”. Și am venit de curiozitate.

Tu ai aplicat o singură dată și ai și câștigat?

De trei ori, de fapt, însă primele două dăți am aplicat prin poștă și știi cum e poșta, nu ai niciodată siguranța că ajunge la destinație. Când am aplicat online am și câștigat.

Și prietenii tăi ai ajuns în America?

Nu, nu au ajuns. Fiecare acum e cu treaba lui, unii au ajuns mai sus, alții mai jos, dar nu au plecat din Europa. De fapt, din Lupeni, cred că mai toți prietenii mei sunt fie prin orașe mai mari din țară, fie prin Europa. Acesta e un alt motiv pentru care nu mă reîntorc deoarece dacă aș merge acum în Lupeni, nu cred că m-ar mai recunoaște cineva și nu cred că aș mai recunoaște pe cineva acolo.

Părinții tăi lucrau și ei în mină?

Mama lucra într-o fabrică de vîscoză care e un precursor al mătăsii și imediat după Revoluție a ieșit la pensie. Pe tatăl meu natural nu-l cunosc, nu l-am întâlnit niciodată. Am avut un tată vitreg care era alcoolic și violent și nu-mi place să-mi amintesc de el. Așa că dacă mă întrebi de părinți îți spun că amândoi au murit, dar, de fapt doar unul, adică mama, care a fost o femeie super faină.

Dar tu cum ai ajuns să lucrezi în mină? Era cumva traseul natural al băieților din Lupeni?

Cei din Lupeni nu prea aveau alte alternative. La vremea aceea, după Revoluție și în prima jumătate a anilor ’90 nu aveai alte șanse, nici măcar nu te gândeai să pleci din țară. Câți din Lupeni ar fi cunoscut oameni din străinătate ca să plece undeva? Pentru că e foarte important să ai pe cineva în afară care să te ajute. Mult mai târziu au început să mai iasă oamenii din țară, legal sau ilegal până s-a dat drumul la vize.

Eu am ieșit prima dată legal din România în 2002, când am plecat să lucrez în Germania.

Mircea Goia în Koln, lucrând pentru firma germană

Tu ai făcut un liceu special pentru a fi electrician în mină?

Da, un liceu. Era un liceu cu trei specializări: electricitate, mecanică și minerit. Am dat examen ca să ajung la electricitate pentru că acolo se duceau ăștia mai mari, boșii, fii de boși. Eu eram fiul nimănui, ca să spun așa, dar am dat examen și am intrat.

Lucrai în mină când au venit minerii la București?

Nu în primele mineriade. Mai târziu, dar eu nu am fost niciodată de acord cu violența și nu m-am amestecat cu ei. Pentru mine mina a fost un loc în care să lucrez pentru că nu aveam altă alternativă. De fapt de atunci eram deconectat de colegii mei. Eu am început să fac sport, am făcut câțiva ani de karate la Petroșani, așa că făceam naveta o dată la două zile să practic acest sport și nu aveam timp de pierdut cu colegii mei. Ei, în general își umpleau timpul după muncă cu ieșitul la crâșmă. Mă invitau și pe mine, bineînțeles și pentru că-i refuzam, de multe ori făceau mișto de mine.

Mircea Goia în ultima zi de muncă în mină

Cât ai lucrat în mină?

Vreo șase ani.

Și cum ai decis tu să-ți schimbi profesia dintr-o dată?

Au venit ordonanțele de disponibilizare și cu una dintre ele, după vreo lună de gândire, am fost și eu disponibilizat. Nu a fost o decizie tocmai ușoară pentru că la vremea respectivă eram bărbatul în casă cumva. Taică-meu vitreg deja plecase de la noi și rămăsese mama cu încă doi copii mai mici. Ea era la pensie și la cum erau pensiile atunci, eu rămăsesem singurul care aducea un venit în casă. Și să iei decizia de a rămâne fără acest venit, nu era deloc ușor, mai ales că eu nici nu visam că o să mă apuc de calculatoare. Auzisem de calculatoare, auzisem de internet, nu atinsesem nici unul până atunci, nu m-am gândit că o să mă apuc de ele, dar știam că nu mai vreau să stau la mină. Munca și mediul acela nu erau pentru mine. Mie mi-a plăcut să citesc de mic și cărțile au fost cumva refugiul meu, internetul meu la vremea respectivă, având situația familială pe care o aveam.

Așa că după o lună am luat decizia de a pleca cu ordonanța. Mulți au râs de mine și m-au întrebat dacă prefer să mor de foame că alte variante nu prea erau în Lupeni.

Mircea Goia într-un interviu pentru revista Capital

Mama ce a spus atunci?

Mama era o femeie bună, dar nu avea educație. Mama întotdeauna m-a lăsat liber, puteam face chiar orice, cu condiția să nu vină poliția la ușă.

Atunci ai primit o primă de disponibilizare din care ai trăit o vreme?

Da. Nu m-am aruncat la cheltuieli tâmpite, am economisit acei bani pentru că știam că trebuie să-mi ajungă măcar un an de zile. După vreo două luni de la disponibilizare, o prietenă mi-a spus că merge la un curs de calculatoare la Universitatea din Petroșani. M-am dus cu ea la curs, am plătit și câteva luni de zile am încercat să descifrez care e treaba cu calculatoarele. Problema era că profesorul scria pe tablă, noi pe caiet și atât, în câteva luni de zile cât a durat cursul acela cred că am atins calculatorul de trei-patru ori. Așa că mi-am spus că dacă vreau într-adevăr să învăț ceva trebuie să am calculatorul meu. Cu o parte din banii de la ordonanță m-am dus la București și mi-am cumpărat un calculator: nici prea vechi pentru vremea respectivă, dar nici nou. L-am adus acasă și am început să butonez singur, în timp ce mergeam la curs. La curs încă se învăța Norton, Comander și MSDos care erau sisteme de operare primare, eu deja trecusem la Windows 97.

Mircea Goia făcând karate

Cât ți-a luat până ai găsit primul job în domeniul acesta?

Cam un an de zile m-am învârtit pe el ca să învăț chichițele programelor ce trebuiau instalate. După un an de zile deja începuse și în Valea Jiului să apară internetul. În Lupeni a ajuns mai greu pentru că încă aveam centrală analoagă la telefon și astfel am așteptat până s-a pus centrala digitală. Cred că în Lupeni am fost a doua, sau a treia persoană care a avut internet acasă.  Așa am început să navighez pe internet și odată cu trecerea timpului mi-am pus întrebarea: „cum se construiesc aceste pagini de internet?”. Așa că am început să mă uit în codul lor și am început să învăț singur, să imit, să reproduc pe calculatorul meu acele pagini. Era greu pentru că la vremea aceea nu erau informații pe internet despre cum se construiește o pagină web și nu știa nimeni din Lupeni să mă ajute. Până la urmă, umblând hai-hui pe internet, m-am băgat și într-o bază de date românească cu job-uri. Și acum țin minte numele site-ului, care evident nu mai e online: cerebel.ro. După o lună de zile m-a abordat pe email un german care avea un magazin offline și care voia să facă și un magazin online. Germanul acesta avea o librărie care era specializată pe cărți de bucătărie și pentru că intrase Amazon pe piață, se simțea amenințat. Mi-a spus că face un concurs de web developers pentru construcția acestui magazin online și venise în România deoarece știa că forța de muncă era mult mai ieftină decât în Germania. Am vreo șase selectați și a trebuit să merg la Timișoara pentru concurs.

Mircea Goia în Phoenix, arizona

Nu ai dat concurs online?

Da de unde! La vremea respectivă online-ul era folosit doar pentru a stabili întâlniri in person.

Dar până la acest interviu, pentru că banii se împuținau, am încercat să fac proiecte studențești. Până la vremea respectivă, proiectele erau scrise de mână și m-am gândit că aș putea să le scriu pe calculator și să le tipăresc. Așa am învățat să bat rapid la calculator. Am primit ceva bani pe proiectele acelea, însă nu erau de ajuns pentru că era un job sezonier. Cu toate acestea banii mei scădeau pentru că mă costa telefonul și internetul.

Ai luat concursul?

Până să ajung la concurs, mai aveam o lună sau două până mi s-ar fi terminat toți banii. Astfel, prin intermediul unui alt prieten pe care l-am cunoscut tot prin intermediul calculatoarelor, m-am angajat la o fabrică de țigări. Am ajuns să mânuiesc mașini de făcut țigări, eu nefumător fiind. După o lună de lucru în fabrică a venit oferta neamțului și era cât pe ce să nu ajung la concurs pentru că nu primeam liber de la fabrică. M-am dus la concurs  și avantajul meu față de ceilalți care, deși aveau studii, nu aveau mare experiență pe internet. După câteva zile, prin email mi-a comunicat că am fost ales pentru job. Cu concurentul care a fost pe locul II am rămas prieten până azi.

Mircea Goia în copilărie, elev în clasele primare

Dar ai plecat să lucrezi în Germania sau ai lucrat remote?

Remote am lucrat. Însă el nu avea mare idee despre ce voia, așa că eu am început să învăț și mai mult, iar el mă plătea pe mine ca să învăț. La vremea respectivă aveam un salariu de 400 de mărci, pe câtă vreme salariul mediu în România era de vreo 100 de dolari. Doi ani am învățat să construiesc site-uri cu baze de date în spate. După doi ani, în 2002, când am ajuns cu site-ul într-o fază funcțională, i-am spus că trebuie să vin în Germania ca să mă ajute cu traducerea și așa am ajuns să ies din țară. Am lucrat trei luni de zile în Koln, apoi am revenit acasă, site-ul a început să meargă normal și după încă câțiva ani site-ul îi genera peste 60% din venituri și l-a salvat astfel de la faliment pe german.

Lucrând pentru site-ul lui ai plecat în America?

Încă nu.

În timp ce lucram pentru site-ul lui făceam voluntariat pentru o fundație din Lupeni ce fusese înființată de un american. Ei voiau să ajute copiii defavorizați din Lupeni, dar care aveau potențial intelectual. Împreună cu ei am făcut o mini primărie a orașului Lupeni, ce avea să replice structurile de conducere ale primăriei mari. Un fel de joacă serioasă pentru copii. În același timp am construit pentru fiecare oraș din Valea Jiului site-uri de prezentare care puteau fi actualizate de ei înșiși. Am aplicat acolo ce am învățat la german.

În 2004, când încă lucram pentru fundația asta și pentru neamț, a apărut faza cu Loteria vizelor online și m-am înscris și eu.

După ce am fost notificat că am câștigat, a trebuit să trec un interviu la ambasadă și singura condiție pe care nu reușeam să o îndeplinesc erau banii necesari cu care să pot dovedi că mă pot întreține un timp în America. Le-am cerut germanului și americanului de la fundație niște bani împrumut și așa am reușit să plec. Americanul chiar m-a găzduit un timp când am ajuns în America.

Mircea Goia lucrând la fundația Deep, în Lupeni

După cât timp ți-ai găsit job în America?

După vreun an de zile. În prima lună nu am avut green card, nu am avut nici permis de conducere așa că am stat acest amic american, în Washington DC. Apoi am plecat în West Virginia, la alți oameni pe care îi cunoscusem la fundație. West Virginia e un fel de valea Jiului a Americii, așa că nu am găsit de muncă în domeniul calculatoarelor. Găseam locuri de muncă în mină și unii prieteni din România mă întrebau de ce nu merg să lucrez în mină, mai ales că aveam experiență. Dar cum ar fi fost ca eu să plec din România, de la mină, ca să ajung în America să lucrez în mină? Am tot aplicat, nu am găsit de lucru și în timpul acesta, ca să nu mi-o ia mintea razna, am început să lucrez voluntar pentru un pakistanez care avea un magazin de calculatoare, dar și să programez un site de socializare bazat pe zip code. Ar fi fost un fel de Facebook, dar local. Așa că aveam acolo socializare, știri locale, anunțuri, totul într-un singur loc. Gândul meu era să obțin o investiție de la venture capitalist, dacă prototipul ar fi fost ok. Nu am terminat acest proiect pentru că deja venise timpul să-mi caut serios ceva de muncă și să mă mut, am plecat în Texas, în Dalas, la niște prieteni. Ei mi-au făcut cunoștință cu o tipă de Phoenix, inde sunt și azi și, dintr-una, într-alta am întrebat-o dacă firma la care lucrează ea nu face angajări. Mi-a cerut CV-ul, am fost chemat la interviu și așa am obținut primul meu job pe tărâm american. Și am lucrat în web develpment, ceea ce îmi doream să fac.

Vreau să mai vorbim despre proiectele în care te-ai implicat tu. Tu ești programator și cu asta te ocupi de când ai plecat din Lupeni….

Bine, în 2008, când a venit criza economică, am avut un mic hop. Mi-am pierdut job-ul inițial, însă după trei luni mi-am găsit de lucru la o altă firmă unde fac cam același lucru, însă într-un domeniu diferit. De atunci lucrez la o  firmă ce furnizează materiale educaționale.

Și legat de proiecte? Separat de job-ul tău…

Da, job-ul meu e ok și cred că am rămas atât de mult timp legat de el pentru că lucrez de acasă. Faptul că lucrez de acasă îmi permite să fac multe altele pe lângă.

Am fost pasionat de film încă de mic copil și tot timpul m-am întrebat dacă nu aș putea să fac și eu film. După ce am venit în America am început să mă interesez mai mult, să mă instruiesc, să aflu cum se fac din punct de vedere tehnic, artistic pentru că obiectivul meu era să fac regie. Zona Phoenix are o mică industrie de film, dar e una provincială, nici la jumătate cât cea de la Hollywood. Mi-am făcut niște conexiuni, am văzut cum se lucrează, am vrut să intru la o școală de regie, dar când am aflat cât costă, am lăsat-o baltă.

Așa că am asistat pe platourile de filmare, mi-am oferit ajutorul ca om bun la toate și mai târziu m-am apucat de fotografie din spatele scenei.

Apoi am început să discut cu oameni de film din România și am început să-i ajut financiar să-și facă filmele lor, filme de scurt metraj, în general. Am niște credite de producător sau producător asociat al unor filme de scurt metraj ale unor oameni din România, America sau din Cehia, recent.

Și crezi că poți face din asta un mod de a-ți câștiga traiul?

E destul de greu. Ca să fac asta la un nivel mai înalt trebuie fie să te muți în New York sau în Los Angeles, fie să încerci să-ți faci proiectele tale. Dacă lucrezi pentru alții, e mai greu.

Deocamdată pentru tine rămâne un vis american…

Încă 😀

Deocamdată lucrez din pasiune. Recent m-am apucat să învăț efecte vizuale pentru filme.

Mircea Goia, Monument Valley, Arizona

Mai știu de o platformă antreprenorială…

Pentru că sunt în tehnologie de mult timp și cm urmărit cum se descurcă România la tehnologie, la așa numitele start-up-uri, m-am gândit să centralizez toate detaliile. Acum vreo câțiva ani am pornit RomanianStartups.com, în engleza, ca toată lumea să vadă ce se întâmplă la noi în țară. Am început să iau legătura cu fondatorii de start-up-uri, pe care i-am cunoscut pe Facebook și pe care i-am invitat să adere și ei cu date. La ora actuală sunt multe detalii acolo. Nu sunt toate pentru că în ultimii șapte ani scena de start-up în România a explodat. Am fost sunat de investitori din străinătate care cereau să fie puși în legătură cu antreprenori români și astfel s-au făcut unele conexiuni. Inclusiv Forbes America a scris despre RomanianStartups.com, fără să mă contacteze.

Dar tu de ce ai făcut asta? Din bunăvoință?

Am vrut pur și simplu să dau ceva înapoi.

Dar ca să termin ce-ți povesteam mai devreme, rețeaua aceea socială începută în West Virginia, când am revenit din nou la ideea mea, după ce m-am mutat în Phoenix, se făcuse anul 2007 când Apple scosese Iphone și una dintre aplicațiile lor era Foursquare care se baza pe locație, dar prin gps, nu zip code. Când am văzut, am spus: „ah, ăștia mi-au luat fața”. Așa că am abandonat. Dar a fost o prostie pentru că dacă mergi acum la Nextdoor.com o să vezi exact ce am vrut eu să fac, un proiect înființat în 2010, cu o finanțare de 100 de milioane de dolari ce a ajuns azi o companie miliardară. Am abandonat prea ușor.

Dacă ar fi să te uiți acum în spate, poți spune cu mâna pe inimă că ai reușit în viață?

Pot să spun că am reușit jumătate. Încă mai am. Curiozitatea m-a stăpânit de mic copil și faptul că am schimbat cariera nu înseamnă că o să rămân toată viața aici. Poate voi schimba în regie film, sau în efecte vizuale pentru filme, pentru că am multe interese în viață. De câțiva ani m-am apucat de fotografie, tot din pasiune și fără să mă gândesc că voi câștiga vreodată bani din asta.

Deci mai e loc de încă o schimbare de carieră. De ce nu?

Mircea Goia în Utah

E ceva ce-ți lipsește din România?

Știu că unii ar spune că le lipsește mâncarea românească, dar aici am găsit aproape toate mărfurile, inclusiv la niște magazine de chinezi de unde am cumpărat zacuscă și mici.

Cred că prietenii și frații îmi lipsesc cel mai mult.

La un moment dat o să revin în vizită în România să mă reconectez fizic cu ce e acolo, pentru că altfel eu sunt zilnic conectat la tot ce se întâmplă în țară. Citesc zilnic, urmăresc știrile, o perioadă am scris pentru Adevărul și sunt sigur că dacă m-aș întoarce, după două-trei zile aș fi ca și cum n-aș fi plecat.

Share this article

Pe aceeași temă

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora