La 19 ani ajunge la spital cu insuficiență cardiacă în stadiul final. A ajuns în Franța pentru a primi o nouă inimă. Tânăra care trăiește cu „zile împrumutate”, Andreea Constandin: „Mi se pare incredibil să trăiești după ce mori, mi se pare incredibil că o parte din tine trăiește încă pe pământ atunci când tu pleci”
Andreea Constandin are o poveste de viață care se conjugă cu verbul „a putea” și care se traduce prin lupte câștigate cu un sistem medical, educațional și cu viața.
Aparent un copil normal, cu aplecare spre muzică, tânăra știa că va lua Bacalaureatul, apoi va da admiterea la Drept și se va muta în București. În această ecuație simplă nu era luat în calcul și ce părere avea corpul ei. Până la urmă, câți dintre noi își pun întrebarea că a doua zi organe din corpul tău ar ceda?
Trăia prin muzică și o simțea prin fiecare por. La 19 ani ajunge la spital cu insuficiență cardiacă în stadiul final, deși ablația făcută pe viu avea să-i asigure șansa la o viață normală.
Andreea se prăbușea de la zi la zi, iar România nu îi putea face transplant atunci când trebuia. Medicii din țara noastră, în schimb, i-au mai dat o șansă și au trimis-o în Franța de pe o zi pe alta. Zborul avea să-i complice și mai mult starea de sănătate, însă un miracol o salvează, iar acum celebrează 6 ani de „timp împrumutat” și numără zilele din a doua sa viață. A durat doi ani să se pună pe picioare, iar acum viața ei și a familiei s-a schimbat. „Mi se pare incredibil să trăiești după ce mori, mi se pare incredibil că o parte din tine trăiește încă pe pământ atunci când tu pleci”, spune tânăra care are curajul să o ia mereu de la capăt.
Andreea sau Iulia cum preferi să ți se spună?
Andreea! Nu mi se pare că mi se potrivește numele „Iulia”. Dintotdeauna am preferat Andreea, chiar dacă este un nume destul de comun. Cred că mă reprezintă. Nu că-i comun, ci că e puternic. Așa îl văd eu, ca pe un prenume puternic. Și, conform Google, provine de la “Andreas”, care înseamnă “bărbăție”/“curaj”. Deci da, chiar dacă în buletin primul meu nume e Iulia, clar eu cred că Andreea este numele meu „adevărat”.
Andreea Constandin: „Când am aflat că eu și sora mea avem Emery Dreifuss și că ea apare o dată la 400.000 de oameni ne-am gândit că alți 800.000 au scăpat. O avem noi! Amandouă!”
Am stabilit, Andreea! Vreau să-mi povestești despre copilăria ta.
Copilăria mea a fost fun, cred. Am doi părinți care în copilărie erau extrem de stricți, sau cel puțin așa îi vedeam eu. Dar erau și foarte suportivi. Își doreau extrem de mult să excelez în viață și din cauza asta m-au crescut să fiu extrem de ambițioasă și să mă lupt pentru orice în viață. Lucru care nu știu dacă a fost întotdeauna ideal. Nu mi se pare ceva sănătos să crești cu dorința de a fi întotdeauna cel mai bun la orice. Voiam să fiu cea mai bună la școală, la olimpiade, la muzică. Știam exact ce vreau să fac în viață. Trebuia să fiu prima. Trebuia să termin liceul, să mă mut în București, să fac Dreptul, iar ulterior INM și să mă fac magistrat. Am cochetat cu ideea de a face Conservatorul, dar nu a fost o variantă pentru părinții mei. „O să ajungi o artistă falită! Îți trebuie o meserie ca lumea. Ai nevoie de o carieră din care să câștigi cum trebuie. Te susținem, dar trebuie să ai o meserie pe lângă!”…asta era condiția. Și m-au susținut, într-adevăr. S-au implicat. Au fost trup și suflet pentru mine. M-au dus peste tot și au investit financiar enorm de mult în pasiunea mea. Îmi plăcea muzică și să călătoresc, dar nu îmi plăceau dezamăgirile. Eram atât de ambițioasă că orice concurs pe care nu îl câștigam era o lovitură. Și nu mi-a prins bine neapărat. Cred că în viață trebuie să existe un echilibru. Și viața nu e un concurs. Dar una peste alta, am avut o copilărie cu suișuri și coborâșuri. Frustrări uriașe din cauza faptului că părinții mei erau atât de stricți, dar și împlinire când câștigam câte ceva și distracție atunci când călătoream pentru festivaluri de muzică ușoară prin toată țară. Copilăria mea cred că a însemnat muzică, în primul rând. Cântam continuu. Mergeam la ore de canto, teorie, pian, participam la festivaluri, mă pregăteam pentru festivaluri, dar îmi plăcea. Nu m-a forțat nimeni niciodată să o fac. Muzica a fost spațiul meu „safe”, universul meu era pe portativ. Învățam bine, aveam prieteni, era fun. Sunt chiar recunoscătoare că am avut o copilărie „old school”.
Ești singură la părinți?
Nu! Mai am o soră mai mică decât mine cu 6 ani. Care e complet opusul meu. Nu semănăm în aproape nicio privință și am avut și avem drumuri complet diferite. Nu ne-am înțeles niciodată grozav, dar ne iubim „în tăcere” extraordinar de mult. E cel mai sensibil om pe care îl cunosc și este de o inteligență extraordinară. Nu cred că știu un om mai inteligent decât ea. Ea e destul de introvertită. Nu își expune sentimentele la fel ca mine, dar știu că a afectat-o îngrozitor îmbolnăvirea mea. Era doar un copil și a rămas singură, cu tata, pentru aproape un an, în România, când am plecat noi pentru intervenția mea. Și totul s-a întâmplat când abia începuse pubertatea și știu că avea mare nevoie de mine și mama, dar a fost și este extrem de matură și independentă. S-a descurcat ea. Și am aflat acum 3 ani că împărțim aceeași boală. Și ea are inima afectată. Când am aflat ce boală avem, adică o distrofie musculară progresivă extrem de rară numită Emery Dreifuss. Se estimează că o face aproximativ un om la 400.000 și i s-a activat și ei, după transplantul meu, inima mea nouă s-a făcut bucățele mici, mici pentru ea, nu pentru mine. Așadar, putem spune că 800.000 de oameni au scăpat. O avem noi! Amandouă.
Citește și: Ce este operația de transplant de inimă și cum salvează vieți
Andreea Constandin: „Viața mea nu mai e un concurs, ci o poveste și mă bucur de fiecare capitol”
Stai să mă așez! Ajungem și la boală, însă ai spus adineauri de festivaluri, ore de canto. Ți-a plăcut să cânți. Ai fost o mică artistă, probabil încă ești. Cum ai descoperit muzica?
Da, cum spuneam, muzica a ocupat o mare parte din viața mea. Nu am o poveste lacrimogenă despre cum mi-am descoperit talentul pentru că nu cred că am fost niciodată talentată. Părinții mei m-au dus să fac ceva productiv, pentru că ei considerau că arta îți conturează frumos personalitatea. Așadar, am ajuns la canto și la ore de pian. La început nu aveam niciun pic de voce sau ureche muzicală, dar mi-a plăcut atât de mult că am muncit până am reușit să îmi „construiesc” vocea și să îmi educ urechea. Ani de zile tot timpul meu a fost dedicat muzicii. Cântam și studiam tehnica vocală 24/7 și fredonam continuu până când lumea a căpătat drag să mă asculte. Cred că începusem să nu mai sune ca o găină supărată. Asta at some point. Apropo, și asta este o diferență importantă între mine și sora mea. Toată viața mea eu am muncit pentru orice, în timp ce ea a prins din zbor. Ea chiar e talentată și are o ureche muzicală perfectă. A cântat și ea la pian mult mai frumos și bine decât mine. Casa noastră era mereu o „căsuță muzicală”. Nu prea aveai șanse să ajungi pe la noi și să nu auzi muzică. Atât de mult a însemnat pentru mine, că atunci când am avut prima mea intervenție, o ablație făcută pe viu, fără anestezie, am cântat toată intervenția ca să mă calmez și ca să gestionez durerea. Am observat că și acum o fac din când in când. Cred că a fost tare trist pentru ai mei să se oprească și muzica odată cu îmbolnăvirea mea.
Ai avut premii pe care le-ai dus acasă?
Ohoo, da! Încă este un raft plin de trofee și medalii de ale mele în camera surorii mele.
Când ai încetat să mai cânți?
Din păcate partea asta a vieții mele s-a încheiat atunci când m-am îmbolnăvit. Nu mai aveam nici putere fizică, nici motivație să continui. Aveam nevoie să mă axez pe alte lucruri. Deja avusesem mult prea multe dezamăgiri și nu mai era ceva ce merita să fac pentru mine. Deja pierdusem prima sesiune de Bacalaureat pentru că mă operasem. Mi s-a implantat defibrilatorul cardiac fix în perioada Bacului și din cauza asta, pierdusem admiterea la Drept și nu mai erau locuri libere pentru septembrie…apoi am aflat și că nu mă mai încadrez în baremul medical pentru a fi magistrat, iar la ultimul festival la care participasem nu avusesem un feedback pozitiv și deja nu mai era ușor de gestionat pentru mine să nu am rezultatele pe care le visam și pentru care munceam, iar după transplant, pur și simplu nu am simțit că mai face parte din viața mea zona asta. Nu am simțit să o iau de la capăt și nici nu mai vreau. Nu aș ști să îți spun de ce. Pur și simplu mi s-au schimbat atât de mult prioritățile, viața cu totul, că nu am mai „recuperat” aproape nimic din viața anterioară. Nici măcar pe mine în totalitate. Acum nu mai concurez cu nimeni. Pentru nimic! Viața mea nu mai e un concurs, ci o poveste și mă bucur de fiecare capitol.
Andreea Constandin: „Am făcut ablație în Monaco pentru a opri tahicardiile. A fost groaznic, dureros și traumatizant. Eram un copil speriat de tot ce înseamnă ace și spitale”
Andreea, la vârsta la care tinerii devin majori și pot face ce vor cu timpul lor, la tine apare un diagnostic. Cum ai aflat?
Aflarea diagnosticului pentru mine nu a însemnat nimic. Eu nu am crezut și nu am acceptat că am ceva, până când m-am pus față în față cu moartea. Povestea asta e tare lungă. Nu știu cum aș putea să o cuprind într-un paragraf. O să fac un timeline cât de scurt se poate.
Februarie 2016: Aveam 17 ani și eram în clasa a XI-a: Ceva nu era în regulă. Îmi plăcea mult să schiez, iar când am fost cu părinții mei la Bansko, am realizat că nu aveam rezistență și făceam „atacuri de panică”. Era foarte greu să schiez. De câteva luni simțeam și că am tahicardii (așa le spun acum, că știu ce erau, dar atunci le spuneam palpitații, adică inima mea bătea extrem de rapid și o simțeam „în gât” cum spuneam eu). Dacă punea cineva mâna pe pieptul meu, simțea efectiv cum îmi sărea inima din piept.
Martie 2016: după zeci de vizite la urgențe în care mă plângeam că ceva nu e în regulă cu inima mea și mi se spunea că fac „aritmii de la hormoni” sau „atacuri de panică”, am ajuns la cardiologi. Au descoperit că făceam tahicardii supraventriculare și aveam o ușoară dilatație a ventricului stâng. Nu știam care era motivul, dar era clar că trebuia să oprim tahicardiile.
Mai 2016: Am făcut ablație în Monaco pentru a opri tahicardiile. A fost groaznic, dureros și traumatizant. Eram un copil speriat de tot ce înseamnă ace și spitale.
Din mai 2016 până în ianuarie 2017 totul a fost okay. Mergeam la control, dilatația dăduse înapoi, totul părea normal, iar eu am avut cea mai fun perioadă din viața mea: majoratul meu și o vară plină de evenimente. O perioadă normală pentru o tânăra de 18 ani care își trăiește viața din plin.
Ianuarie 2017: Ceva nu e ok. Respiram greu, aveam senzația că îmi „vâjâie” plămânii. Am crezut că am răcit, că doar ce mă întorsesem de la munte și ca un român autentic, am luat antibiotic „după ureche” că să îmi treacă răceala.
24 Ianuarie 2017: Am ajuns la urgențe. M-am trezit cu o durere îngrozitoare în piept. Suspiciune de infarct neconfirmată. Mi-au făcut câteva perfuzii și m-au trimis acasă.
Februarie 2017: Luam în greutate. Era de fapt lichid. Începusem să adun lichid în plămâni. Cardiologul a descoperit că mi-a reapărut cardiomiopatia dilatativă și o ușoară insuficiență cardiacă. Nu știam de ce. Nici noi, nici ea. Nu ne-am speriat. Mi-am spus că o să fiu cardiacă toată viață, dar nu e grav. Trebuia să iau diuretice pentru a scapă de lichid, să mănânc fără sare, să fac sport, să iau medicamente… suportabil. Am spus „okay” și m-am apucat de sală. Nu m-a afectat deloc. Nu mă simțeam rău! Aveam multă energie, puteam face sport, mi se părea chiar interesant să găsesc localuri drăguțe cu mâncare sănătoasă și mai fără sare.
Mai 2017: Se apropia Bacul și absolvirea. Învățam non stop. Mergeam la meditații, mă pregăteam pentru Bac și admitere. Nu mai aveam grijă de mine. Nu mâncam, nu dormeam cum trebuie. Începuse să fie și cam cald și eu nu mai suportam căldura. Stăteam în casă cu aerul condiționat și ieșeam afară doar noaptea.
Iunie 2017: Eram atât de umflată de la cât lichid reținusem, că nu am mai încăput în rochia de banchet. Deja îmi era rău. Nu mai puteam să urc scări, nu mai puteam să mănânc, dădeam afară orice mâncam sau beam. Nu am reușit să mă bucur de banchet. Medicii erau șocați de starea mea. Nu înțelegeau de ce mă degradez atât de repede.
Tot iunie 2017: S-a adus în discuție transplantul. Nimeni nu înțelegea de ce îmi avansează insuficiența cardiacă și nu răspunde la medicamente. Au început testele pentru viruși și bacterii ca să excludem varianta de miocardită. Eram prin spitale cu laptopul și caietele după mine, pregătindu-mă de Bac, în timp ce slăbeam pe zi ce trece și abia mă țineam pe picioare. Iulie 2017: toți medicii îmi spuneau că trebuie să fac transplant și că sunt pe moarte, dar eu nu acceptam. Eu voiam să dau Bacul și să mă mut în București pentru facultate. Începusem deja să vizionăm apartamente.
Tot iulie 2017: Medicii din România îmi spuneau că nu am nicio șansă în România. Am plecat în Viena pentru a 47383- a părere. Voiam doar să aud că există un tratament miraculos și n-am nevoie de transplant. Bineînțeles, mi-au zis că trebuie să intru pe lista de transplant. Ca să mă operez în Viena, trebuia să plătesc pe loc 300.000 de euro și mă puneau pe listă. Am plecat râzând. Am spus că mai punem pe listă un doctor nebun. Eu n-aveam nimic.
Tot iulie 2017: Mi-au spus că nu ajung la BAC. Mi-au spus să nu mai conduc. Mi-au spus că risc să mor subit și să o fac la volan. Și mi-au spus că trebuie să îmi implanteze de urgență un defibrilator. Nu am vrut, evident. Dar m-au convins.
1 August 2017: Era ziua mea de naștere, prima și mi-am dat seama că-s puternică. Mi-am făcut un tatuaj cu „keep fighting”.
Septembrie 2017: Spitale. Nu îmi era bine. Arătam ca un schelet. Slăbeam continuu, nu mâncam, nu dormeam, îmi era rău. Cu totul. Dar nu recunoșteam. Am reușit să dau Bacul și admiterea la facultate, dar în ziua admiterii, am făcut un stop cardiac. Am fost resuscitată de aparat și a urmat o ședere lungă și traumatizantă în spital. Nimeni nu știa ce să îmi facă.
Octombrie 2017: M-am mutat singură la București și am început facultatea. Era tare greu. Nu eram bine. Deloc. Dar nu recunoșteam. Eu eram „tare”. Atunci am cedat. Toată lumea îmi spunea că sunt în insuficiență cardiacă IV. Aveam nevoie de transplant. Urgent! Mama se mutase neoficial cu mine în București. Nu mai mergeam la facultate. Nu mai puteam face nimic. Trebuia să plecăm de urgență din țară. Abia aici cred că am conștientizat diagnosticul. Muream.
Andreea Constandin: „Doctorii îmi spuneau că e prea târziu să intru pe lista de transplant a României. Nu mi-ar fi ajuns la timp inima. Nu aveam nicio șansă”
Ce ți se oferea în România?
Nimic! Nimeni nu știa ce să îmi facă. Nu reușeau să mă stabilizeze. Doctorii îmi spuneau că e prea târziu să intru pe lista de transplant a României. Nu mi-ar fi ajuns la timp inima. Nu aveam nicio șansă. Nu mi se oferea vreo variantă.
Apoi a apărut în calcul Franța, nu? Cum ați decis să mergeți în Franța pentru a vedea dacă sunteți eligibili pentru a primi de la un donator?
Corectez: România îmi oferea și îmi oferă niște doctori extraordinari. Cu ajutorul lor am ajuns în Franța. Ei m-au direcționat, ei m-au încurajat, ei au găsit „portița” mea de intrare în spital, ei m-au programat și ei m-au trimis. A fost sunată într-o zi mama de către una dintre doamnele doctor care mi-au salvat viața și i-a spus fix atât: „Trebuie să luați bilete de avion pentru mâine. Aveți programare la spital în Paris”. Trebuia să mergem să vedem dacă ar fi o opțiune să întru pe lista lor de transplant. Dar eram atât de rău, că mamei îi era teribil de frică de zborul ăla. Nu credea că o să rezist. Țin minte că ea nu voia să mergem, iar eu i-am spus, într-un moment de luciditate, că dacă nu plecăm atunci, nu mai plecăm. E “now or never!”. Și am plecat.
L-ai întâlnit pe Dumnzeu printre nori în drumul spre Franța?
Nu L-am întâlnit. A fost un chin zborul. N-am trăit niciodată o senzație mai îngrozitoare. Inima mea pe moarte sub presiunea zborului dădea rateuri încontinuu. Nu am simțit că m-a ajutat nimeni atunci. Nu m-a alinat nimic. Poate că El m-a ținut în viață. Nu știu. Că oricum a fost un miracol că am ajuns. Dar nu L-am simțit atunci. Am simțit într-adevăr că cineva e acolo pentru mine odată ce am ajuns în Franța. Cineva a aliniat toate stelele din galaxie pentru mine. Am simțit că e imposibil ca soarta să nu fie controlată. Ceva controla soarta mea.
Ce a însemnat apoi pentru tine țara cu cel mai frumos accept?
„Acasă” a devenit 2 locuri. Franța e țara mea de suflet. E țara unde se întâmplă miracole. Pentru mine, e inexplicabil cum s-a putut alinia totul pentru mine. Totul s-a așezat și s-a rezolvat exact așa cum trebuia.
Andreea Constandin: „Fiecare zi e un împrumut de la univers. Și consider că îmi plătesc „datoria” trăind frumos și având grijă de inima noastră”
Pe 13 februarie 2018 primeai a doua șansă la viață, nu? Cum a fost posibil?
Nu știu cum a fost posibil. Nu cred că își explică nimeni cum a fost posibil. Eu cred că Cineva a decis atunci că eu trebuie să trăiesc. Și așa s-a întâmplat. Și medicii au făcut miracolul realitatea mea.
Ești tu miracolul din viața familiei tale?
Nu, nu cred! Cred că faptul că erau atât de aproape să mă piardă și faptul că, printr-un miracol, sunt aici, cu ei, după 6 ani, a afectat pe toată lumea într-un fel sau altul. Cred că toată familia mea a învățat multe și s-a schimbat radical. Toți văd diferit viața acum. Toți înțeleg diferit lucrurile și se bucură de fiecare zi altfel. Dar vreau să știe și sper că o fac, că mare parte din miracol au fost ei. Fără familia mea, nu aș fi fost aici astăzi să îți povestesc viața mea. În primul și primul rând, ei mi-au salvat viața. Cred că toți facem parte din „miracol”. Cred că toată lumea a avut o parte de jucat în salvarea mea.
Cu ce prescripții a venit a doua șansă pentru tine?
Lăsând la o parte micile restricții și medicamentele pe care trebuie să le iau toată viața la fix 12h distanță, n-a venit cu „instrucțiuni de folosire a unei inimi la mâna a doua”, din păcate. Ultimii 6 ani nu au fost ușori. Am învățat să mă adaptez, să o iau de la 0, am învățat să merg din nou, să respir, să mănânc. Am crescut, m-am maturizat, am învățat să trăiesc cu adevărat. Am învățat să apreciez, să prețuiesc, să iubesc și încă învăț.
Câte „zile de imprumut” ai până acum și de ce le spui așa?
2194, azi pe 18 februarie. Eu spun că trăiesc timp „împrumutat” pentru că pe lângă că trăiesc viața mea, continui și viața altcuiva. Cumva, am „împrumutat” niște timp de la univers ca să pot continua viața amândurora, atunci când era cât pe ce să se termine ambele. Eu nu consider că mi se cuvine nicio zi. Fiecare zi e un împrumut de la univers. Și consider că îmi plătesc „datoria” trăind frumos și având grijă de inima noastră.
Andreea Constandin: „Ce e nou în noua viață? Sunt sigură că nu te așteptai la asta, dar, vorbesc franceza! Și nu pentru că am învățat-o, ci pentru că o știu, câteodată”
Știi cine a fost donatorul tău?
Nu știu. Știu că este o ea. Așa simt eu. Nu știu cine e și nici nu am voie să aflu. Asta e politica în Franța. Și cred că e mai bine așa, oricum. O să ne cunoaștem noi în altă viață.
Cu ce noi abilități te-ai născut acum?
Heh, sunt sigură că nu te așteptai la asta, dar, vorbesc franceza! Și nu pentru că am învățat-o, ci pentru că o știu, câteodată. Deși nu înțelegeam deloc limba când am ajuns în Franța și nici nu îmi plăcea neam, acum o înțeleg perfect. Și câteodată o vorbesc fluent. Spun câteodată, pentru că nu îmi vine mereu. Nu știu să explic. După transplant, la vreo 6 luni, am plecat pentru o vizită scurtă în România. Când am plecat, nu înțelegeam deloc franceză. Și nici n-o vorbeam. Am încercat să fac meditații cât am stat acolo, dar nu se prindea deloc de mine. Pur și simplu nu reușeam să o învăț. Și era și destul de greu să o prind pentru că nu aveam decât prieteni români și nu aveam contact cu exteriorul prea mult. Ei bine, când ne-am întors în Franța, s-a întâmplat un declic. Pur și simplu i-am spus mamei că mă simt de parcă m-am întors acasă. Și am început să înțeleg. Și de atunci am început să o învăț și să o vorbesc. Asta-i tot ce am observat. Și faptul că am dezvoltat o obsesie pentru pisici, dar nu aș ști să îți spun dacă are vreo legătură reală cu transplantul. În rest, sunt un alt om. Dar cred că datorită experienței, nu preluării de caracteristici. Și fizic sunt complet diferită, dar poate doar m-am maturizat și mi-am schimbat aparența. Nu știu dacă am preluat vreo experiență sau caracteristică sau nu. Dacă am făcut-o, nu am realizat.
Ce rol mai are muzica în viața ta?
Nu mai are. Încă apreciez muzica bună, dar nu mai are niciun rol în viața mea.
Andreea Constandin: „Iau medicamente toată viața, distrofia musculară avansează și îmi afectează mușchii, sunt destul de lentă și am mușchii slăbiți, mai apar și complicații din când în când, dar nici măcar nu contează! Viața mea e frumoasă”
Cum e viața ta acum?
Frumoasă! Nu pot spune că nu am greutăți. Iau medicamente toată viață, distrofia musculară avansează și îmi afectează mușchii, sunt destul de lentă și am mușchii slăbiți, mai apar și complicații din când în când, dar nici măcar nu contează! Viața mea e frumoasă și m-am bucurat de ea în etape. Am avut etapa în care am avut nevoie să călătoresc mult, etapa în care m-am odihnit și efectiv am ales să iau o pauză de la orice, etapa în care am făcut facultatea de la capăt, iar acum etapa în care mă bucur de o viață normală și matură. Am o relație frumoasă și sănătoasă, 3 pisici superbe, o carieră în creștere, doar ce am reușit să ne mutăm în casa noastră nouă, plănuim vacanțe și pașii următori. Sunt shopaholica și gurmandă și o mamă de pisici extraordinară. Life is good!
Andreea Constandin: „Am întâlnit un om special care a decis că vrea să fie lângă mine, în toată perioada aia, așa că s-a urcat în avion și a venit la mine în Franța când eu făceam față rejecției inimii. Și-a lăsat business-ul, casă, tot pentru mine”
Ne plac poveștile de dragoste. Spune-mi cum l-ai cunoscut și cum ați ajuns să vă mutați la casa voastră.
Cum ne-am cunoscut nu e partea interesantă, zic eu. Ne-am cunoscut pe rețelele de socializare. Ne „urmăream” de ceva timp dar întâmplarea a făcut să ajungem să vorbim. Și nu ne-am mai oprit. N-a existat nici măcar o zi, de pe 9 mai 2019 și până astăzi, în care să nu vorbim. Iar eu nu trag prea mult de vorbă până să spun că am transplant. Până la urmă, este o parte importantă din mine. Așa că, prin primele noastre conversații, i-am spus și că aveam transplant de inimă. Și i-am povestit multe pentru că era interesat. Nu a reacționat deloc ciudat când i-am spus, ba din contra. Și nici când mi-a făcut cicatricile sau semnele sau vergeturile. Și lucrurile au evoluat foarte rapid. A fost o conexiune specială între noi. Numai că, la cam o lună după ce a început relația noastră, eu m-am întors în Franța pentru control. Nu era nimic ieșit din comun. În primii ani, viața mea era oricum împărțită între două țări, ca acum de altfel, dar acum este mai ușor de gestionat. Fast forward, la control mi-au spus că sunt în rejecție. Rejecția de organ e atunci când corpul tău distruge organul transplantat, fiind ADN străin. Și pentru că eram în rejecție, trebuia să rămân internată în spital în Franța. Habar n-aveam pentru cât timp. Suficient cât să reușească să oprească rejecția, iar asta venea la pachet cu tratamente de toate tipurile, care mai de care mai neplăcute și mai dureroase. Și asta ar fi însemnat un fel de „Adio!” pentru noi doi, dat fiind faptul că eu rămâneam acolo și nu eram bine. Eh, spre surpriza mea, chiar dădusem peste un om special, frumos interior și exterior. El a decis că vrea să fie lângă mine, în toată perioada aia și nu numai. Așa că s-a urcat în avion, imediat după mama, și a venit la mine. A lăsat totul pentru mine atunci. Și-a lăsat business-ul, casă, tot. A venit și s-a internat cu mine și a rămas cu mine în spital. Și a fost un calvar. M-a văzut în cele mai groaznice ipostaze chiar la începutul relației. Ne-am cunoscut în cel mai greu an post transplant, plin de complicații și cu rejecții, dar a rămas lângă mine și a făcut șederea în spital mai ușoară, iar ulterior, a rămas cu mine în Franța toată vara. De atunci suntem împreună mereu, peste tot. În mai sărbătorim 5 ani de relație. Pentru noi „acasă” este oriunde suntem noi doi și pisicile, dar într-adevăr, suntem și în plină mutare în noua noastră casă, de vreo câteva luni, însă toate se așează la locul lor încet, încet. Eu am realizat că am noroc cu oamenii din jurul meu. Mare! Am un iubit care chiar are grijă de mine, în adevăratul sens al cuvântului și care este smart, descurcăreț și bun. Am o mamă extraordinară, care mută munții din loc pentru mine și căreia toată lumea ii spune „superwoman” și un tată care ar face și el, orice pentru mine și o soră cu care să împărtășesc toate greutățile lumii și cu care să trec prin toate.
Știu că nici nu tu nu ai răspuns la această întrebare și din păcate, nici eu, însă dacă ți s-ar oferi 5 minute în care să-i convingi pe oameni că a dona înseamna a salva, ce le-ai transmite în cele 5 minute? Eu ți le ofer acum și pun și ceasul.
Le-aș spune că atunci când decizi să îți donezi organele, decizi să salvezi mai multe vieți. Decizi să salvezi copii. Decizi să oferi încă o șansă unei mame, unui tată, unui frate. Decizi să dai șansă unui om să trăiască. Mi se pare incredibil și impresionant ca noi, ca oameni, avem puterea asta. Avem puterea de a decide ca cineva să trăiască. Avem puterea de a contrazice universul și de a vindeca o boală. Avem puterea de a decide să oferim o nouă viață unei persoane care se pregătește să o încheie. Avem puterea să decidem că o parte din noi vrem să trăiască atunci când noi ne ducem. Putem să dăm șansa unui om să trăiască pentru amândoi, atunci când viața noastră se încheie. Mi se pare incredibil să trăiești după ce mori. O parte din tine trăiește încă pe pământ atunci când tu pleci. Ce facem cu organele în pământ? De ce am vrea ca organele noastre să fie îngropate în loc să aducem miracole în atâtea familii?
Unde găsim fericirea?
În lucruri mici. Clișeic, știu. Dar abia când ajungi să le pierzi, realizezi cât de importante sunt. Eu sunt fericită acum că pot să merg. Mi se pare extraordinar că pot să mă plimb. Mă bucură enorm faptul că pot să mănânc! Orice! Și nu dau afară. Mi se pare incredibil că pot să dorm întinsă. Mă trezesc de dimineață fericită că am dormit întinsă. Știu, e chiar amuzant să spun că sunt fericită că dorm întinsă. Dar așa e! Sunt fericită că pot să fac lucruri pe care oamenii le consideră ceva normal. Nu e ceva normal. Totul poate dispărea într-o secundă. Ar trebui să apreciem mai mult fiecare răsărit și fiecare apus. Și să fim mai fericiți. În general.
Este viața complicată?
Doar dacă o complicăm noi. Eu am renunțat demult la a-mi mai face planuri pe termen lung. Mie astea-mi complicau viața. Așadar, mă scutesc de dezamăgiri și planuri complicate și mă bucur de viața de pe o zi pe alta. Planurile mele sunt pe termen scurt. Și orice nu iese așa cum plănuiam eu, n-a ieșit pentru că așa a fost să fie. Oricum totul se întâmplă cu un scop și exact așa cum trebuie să se întâmple. De ce să ne complicăm viața degeaba?
Andreea Constandin: „Să nu fugiți de destin! Să mergeți încet și în direcția pe care v-o dictează sufletul vostru, nu invers”
Oricând poți fi un speaker motivațional și probabil știi asta. Spune-mi, ce sfat ne-ai da de pe scenă?
Știu, da. Poate cândva o să fac și pasul ăsta. Momentan, nu mă încântă ideea de a vorbi în public. Dar poate pentru a ajuta, o să mă decid la un moment dat, căci simt oricum că și ăsta e unul dintre scopurile mele. Trebuie să ajut. Așa cum pot eu. Ce sfat v-aș da? Să nu fugiți de destin! Să mergeți încet și în direcția pe care v-o dictează sufletul vostru, nu invers. Să treceți prin viață pas cu pas și să vă bucurați de fiecare centimetru parcus, nu metru!
Ce fel de oameni ai pe lângă tine?
Puternici. Iubitori. Suportivi. Frumoși. Descurcăreți. Sunt cea mai recunoscătoare pentru oamenii mei.
Cum miroase viața ta?
A frezii și Samsara de la Guerlain, a Black XS și ciocolată. Așa simt eu viața mea acum, în funcție de perioadă. Și sunt mirosurile copilăriei mele, ale mamei și surorii mele, pe care le atribui eu momentelor frumoase. Când sunt bine, viața mea miroase a cozonaci, frezii și ciocolată.
Andreea, termină-mi fraza: „Miracolele există….”
Nu am ce completa la fraza ta. Miracolele există și atât. A durat ceva să conștientizez asta. Miracolele există și au existat întotdeauna, doar că e greu să crezi în ele până când le vezi cu ochii tăi.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
