La 57 de ani, Adrian Papuc aleargă 5.000 km în 52 de zile. Câte 100 km pe zi, în cerc, pentru visul vieții sale. Povestea singurului român calificat la Sri Chinmoy Self-Transcendence 3100 Mile Race

Adrian Papuc are 57 de ani și un vis pe care puțini oameni din lume ar îndrăzni să și-l imagineze: să alerge cea mai lungă cursă de anduranță din lume – 5.000 de kilometri în 52 de zile consecutive, la Sri Chinmoy Self-Transcendence 3100 Mile Race – desfășurată anual în Queens, New York. În fiecare zi, timp de aproape două luni, va trebui să parcurgă echivalentul a două maratoane și jumătate, cu doar câteva ore de somn.

Nu e vorba doar de un test fizic, ci și de unul mental și spiritual. Pentru Adrian Papuc, alergarea nu mai înseamnă doar sport, ci o călătorie de autocunoaștere. Pregătirea lui înseamnă sacrificii financiare, antrenamente extreme și o doză uriașă de determinare.

Ce înseamnă să alergi 18 ore pe zi? Cum îți pregătești mintea și corpul pentru o asemenea încercare? Și ce îl face pe Adrian Papuc să creadă că poate reuși acolo unde atât de puțini au izbutit?

În interviul de mai jos, Adrian Papuc vorbește deschis despre motivația lui, despre obstacolele uriașe pe care le are de trecut și despre cum arată viața unui om care vrea să-și împingă limitele dincolo de orice barieră.

Ce faceți? Vă găsesc la antrenament?

Adrian Papuc: Am ieșit că vreau să mă duc până la sală mai târziu și am zis să ies în parc, că e mai bine, e răcoare, e aproape de casă. Eu stau în Drumul Taberei și e ok.

Am auzit că sunteți fost sportiv de performanță sau e greșită exprimarea?

Nu, e greșit. Eu am făcut sport, să zicem așa, amator, dar nu profesionist.

Deci nu am făcut sport profesionist. Am făcut atletism 3 ani când eram copil, între clasa 1 și clasa a 4-a. După care am avut pauză de un an de zile și m-am apucat de scrimă vreo 3 ani, de la clasa a 5-a până într-a 8-a. Iar dintr-a 9-a până într-a 12-a am făcut baschet. Deci cam asta e. Am fost la club, dar la nivel de amator.

Adică n-am jucat profesionist nici la atletism, nici la scrimă, nici la baschet. 

Adrian Papuc este singurul român calificat la Sri Chinmoy Self-Transcendence 3100 Mile Race

Așa cum făceam cu toții sport, adică, fie că ne trimiteau părinții, fie că veneau la școală și ne luau la sport?

Da, atunci ne duceam la club și făceam acolo, care toate erau gratis. Dar și condițiile erau care erau.

Nu se compară cu condițiile de astăzi. Plecăm de la Daciada, ce ne aducem noi aminte, alea erau competițiile care se țineau. Deci cam asta a fost. Și pe urmă m-am reapucat de alergat, așa, un pic.

Am terminat la 18 ani. De la 18 am făcut foarte puțin sport și pe urmă, pe la 21, m-am apucat din nou să alerg, să mă întorc la sport. M-am oprit când aveam 10 ani, fiindcă am făcut o osteocondrită de creștere. Oasele de la genunchi ies foarte mult în afară din cauza unei decalcifieri.

Și la momentul ăla, doctorii au zis – la câtă informație era și cum se poziționau – „Băi, nu mai vrei să faci sport deloc.” Și atunci m-am oprit. Altfel aș fi făcut atletism în continuare, bănuiesc, că îmi plăcea foarte mult să alerg.

Și la 20 și ceva de ani ați aflat că de fapt nu e așa?

Nu, la 21 de ani am început să mă antrenez din nou foarte puțin. Aia a zis că trebuie să fac o pauză până când se termină teoretic pubertatea, dar de la 14 ani n-am mai avut nicio problemă.

Adică a fost cam vreo 4 ani perioada aia în care oasele au crescut și a trecut de la sine, că n-am făcut niciun tratament. Habar n-am. Poate nici nu trebuia să mă opresc, dar astea au fost informațiile atunci. N-aveai idee. Second opinion nu exista.

Așa. Asta e realitatea. Te duceai la un doctor și aia zicea, asta e. Mergem mai departe.

Și la 21 de ani m-am apucat din nou să alerg. Da, puțin, foarte puțin. Soția mea dădea examen la facultatea de sport și ea nu putea să alerge deloc. Și atunci a zis: „Hai să alergăm împreună, să mă antrenez, să pot să iau probele de sport.”

Ea făcuse înainte volei de performanță și a continuat și după ce a intrat la facultate. Și atunci am început să alerg cu ea, dar am alergat puțin, cât trebuia atunci. După care, așa, mai jucam un fotbal, mai câte ceva, dar nu, n-am făcut sport.

Și m-am apucat serios să alerg din nou în 2006, adică la 38 de ani. Deci de la 21 până la 38 n-am mai făcut sport decât ocazional, foarte puțin.

De prin 2006-2010 mi se pare că a apărut un trend printre oamenii pasionați de stil de viață sănătos. Parcă atunci am început cu toții să ieșim să alergăm. Așa, ca la un semn.

Adrian Papuc: A fost o primă asociație de alergare, care alerga în Herăstrău. Atunci aleile nu erau asfaltate, adică am alergat și pe o bucată de jurul lacului care nu era asfaltată. Și aia a fost prima mișcare de alergare din România, sau cel puțin, cât știu eu. Poate a mai fost și în alte părți, dar în București, sigur, prima.

Ne întâlneam și alergam o dată pe săptămână în Herăstrău, cred că sâmbăta dimineața, dacă nu greșesc. Și, pe vremea aia, în Herăstrău alergau trei persoane. Așa, ca idee, până să înceapă să prindă fenomenul. După care au fost niște discuții între ei, s-a spart toată chestia respectivă, dar suflul a început să apară.

Deci oamenii au început să aibă mai multă deschidere pentru mâncarea sănătoasă, au avut mai multă deschidere pentru sport și cred că am avut și mai multă deschidere pentru că a început internetul să intre în casele noastre cu partea asta bună, adică de cunoaștere.

Și cu organizarea de maratoane?

Și cu organizarea de maratoane, da. La București, cred că primul maraton a fost în ’98, dar s-a alergat pe un traseu pe linie dreaptă, o chestie de genul ăsta. Și pe urmă, nu știu din ce an exact, că nu mai țin minte, Valeria Van Groningen a organizat maratonul care e acum, cel care se aleargă pe traseul de la Casa Poporului și pe traseele respective.

Super! Hai să ne întoarcem puțin în spate. Spuneți că soția se antrena pentru facultatea de sport. Dumneavoastră ce ați urmat?

Eu am făcut Automatică, facultatea.

Ok. Deci n-ați avut nicio treabă cu sportul.

Da, dar povestea pleacă din copilărie. Mama a fost o persoană – și este în continuare, că încă trăiește – o persoană avangardistă. Și pe mine și pe sora mea, noi suntem din Craiova.

Ne-am născut la Craiova și acolo am copilărit până la facultate. Eu, după facultate, am venit la București. Sora mea a venit și ea, a făcut facultatea în București. E cu doi ani mai mică decât mine.

Și mama ne-a impus cumva, nouă, în fiecare dimineață, să alergăm vreo 8-9 km. De la 6 ani! Deci ne trezeam în fiecare dimineață la ora 6 și mergeam să alergăm. Indiferent că era ploaie, vânt, iarnă, vară.

Noi stăteam foarte aproape – și casa părinților încă e acolo – la un kilometru de Parcul Romanescu din Craiova, care e un parc absolut superb. Și noi mergeam și alergam în parc. În fiecare dimineață făceam două ture de lac. Lacul e mult mai mic decât cel din Herăstrău. După care mergeam acasă.

Și viața noastră în alergare a început din copilărie, cumva. După care, fiecare și-a urmat calea. De acolo a venit insuflat.

Sportul a fost cumva a doua viață a mea, în care am făcut foarte mult sport tot timpul. Jucam fotbal, eram vizavi de o școală și jucam fotbal până m-am apucat de baschet – 4-5 ore pe zi. După care jucam 5 ore de baschet în fiecare zi.

Dar părinții au făcut vreun sport? Sau pur și simplu au avut…

Mama n-a făcut sport, dar după aia s-a apucat să facă mișcare și a alergat cu noi foarte mulți ani, în fiecare zi.

Tata a jucat un pic de handbal în tinerețe, dar foarte puțin. Adică nu ceva serios, cred că prin timpul facultății o fi jucat. Nici nu mai știu exact. Nu l-am întrebat niciodată detaliat, dar știu că îmi spunea că a jucat handbal.

Am înțeles. Bun, ați terminat Automatica. Eu mă gândesc că ați venit în București. Serviciul…

Da, am terminat Automatica. Am terminat în 1993. Era o perioadă de regres a industriei, să zic așa. Și a trebuit să plec și în armată, că nu o făcusem înainte de facultate. Am făcut-o după, vreo 6 luni.

Și am pierdut cumva contactul, pentru că aveam un job promis la o firmă străină. Dar când m-am întors, facultățile erau într-un mare picaj, în ’94. Și n-am mai lucrat niciodată în domeniu de atunci. Adică, practic, pot să spun că n-am lucrat deloc în domeniu.

Și ce ați făcut în schimb?

Am lucrat altceva. Am lucrat foarte mulți ani într-un cazinou, la București, la Intercontinental. Și am avut cam toate joburile posibile. Am fost dealer sau crupier – că sunt cele două denumiri.

Pot să zic că am avut un pic de legătură cu domeniul, pentru că erau slot-mașini și mă ocupam și de partea tehnică a lor. Deci, hai să zicem că acolo a fost o mică tangență. Dar marea majoritate a anilor, cred că 11 din 13, i-am lucrat în casierie. Și am ajuns de la poziția de entry până la șef-casier. Astea au fost etapele.

Și după cazinou?

Adrian Papuc: Am lucrat la bancă. Am plecat în 2007 și am stat șapte ani la BCR, pe creditare pentru persoane juridice. După care, până în 2014, am lucrat la Autonom, care acum e o firmă destul de cunoscută și mare. Am fost director de vânzări acolo.

Pe urmă am lucrat trei ani în Elveția, până în 2015. Și după aceea m-am întors în țară, sunt iarăși acasă. Acum lucrez tot în zona de vânzări, la o firmă care se ocupă cu suplimente alimentare și alimente funcționale, în special pentru sportivi.

Deci e ceva care cumva are tangență cu viața asta de sportiv.

Exact. Ultimul job e mai pe sufletul meu. E un job în care promovez niște produse pe care chiar le folosesc. Și atunci mi-e foarte ușor să vorbesc despre ele, pentru că le-am testat direct, în cursele astea de ultramaraton.

Și au avut efect pentru mine. Acum, bineînțeles, fiecare e diferit. Poate pentru alți sportivi nu ar funcționa la fel, dar mie mi s-au potrivit foarte mult.

Adrian Papuc, din bancă pe pista de alergare

Haideți să vorbim de cursa asta de la New York. Povestiți-mi puțin istoricul acestei curse și cum se ajunge acolo. Și cum de ați ajuns dumneavoastră acolo?

Povestea e așa. Cursa s-a organizat prima dată în 1987. Ea a fost inițiată de un maestru spiritual indian, Sri Chinmoy – de altfel se numește 3100 Sri Chinmoy Self-Transcendence Race. Este o cursă în care îți depășești toate limitele, pe toate palierele: sufletește, mental, emoțional și fizic.

Cum am ajuns eu acolo? Totul a pornit după ce am început să fac sport și am alergat primul maraton. Inspirația mi-a venit de la un maraton olimpic de la Tokyo, unde o alergătoare japoneză a căzut și și-a accidentat grav un picior. Cu toate astea, a tras de ea vreo 35 km până a terminat cursa. Toată lumea terminase deja, era o zi ploioasă, dar ea a intrat pe stadion și 60.000 de oameni s-au ridicat în picioare și au aplaudat-o o oră întreagă. Atunci mi-am zis: vreau să simt și eu asta.

În 2006 m-am întâlnit cu un prieten care alerga maratoane și mi-a zis: „Hai să ne antrenăm și să alergăm un maraton.” Așa am început cu distanțe scurte – 6 km, 8 km, apoi semimaraton, apoi maraton. Dar după un timp am zis: vreau ceva mai mult decât maraton. Și am intrat în ultramaratoane, adică orice cursă peste 42,195 km.

Am alergat 84 km la Transmaraton – de la Bâlea Lac, până la Bâlea Cascadă și apoi până la cetatea Poenari, unde mai urci și 1640 de trepte. Apoi curse de 100 km, apoi 24 de ore de alergare. Pas cu pas.

În 2010 mi-am propus ca în 2020 să pot alerga cursa asta de 3100. Mi-am dat 10 ani să evoluez de la maraton la cel mai lung ultramaraton din lume.

Dar cum te califici la cursa asta?

Adrian Papuc: Ca să ajungi la ea trebuie să mergi întâi la New York, în aprilie, și să alergi o cursă de 6 sau 10 zile. În principiu de 10. Eu m-am calificat în 2023, dar atunci era doar de 6 zile. Condiția e să faci o medie de aproximativ 100 km pe zi – adică 60 de mile, cam 96 km.

Prima dată, în 2020, trebuia să fac 600 de mile și am făcut doar 540, deci nu m-am calificat. Apoi a venit COVID, cursele s-au oprit. În 2022 am revenit și am făcut 411 mile în 6 zile, cu peste 50 în plus față de limită, și m-am calificat pentru prima dată.

În 2023 am alergat efectiv cursa de 3100, dar n-am reușit s-o termin. Cursa durează 52 de zile, pe un traseu de 883 de metri, în jurul liceului Edison din Queens. Ai două particularități neprietenoase: suprafața de beton extrem de dură pentru articulații și faptul că o latură e fix lângă autostradă. Alergi jumătate din timp cu farurile în ochi și cu zgomotul de la mii de mașini. În fiecare zi, de la 6 dimineața până la miezul nopții.

Am făcut atunci peste 4000 de km, dar nu întreaga distanță. Organizatorii mi-au spus că trebuie să mă calific din nou. Așa că în aprilie anul ăsta am alergat 10 zile, am făcut 605,9 mile – adică aproape 972 km. Și asta mi-a asigurat din nou intrarea la cursa de 3100.

Dar n-ați fi vrut să alergați ambele curse în același an, nu?

Nu, deloc. E o oboseală uriașă și după cele 10 zile, dar n-am avut de ales. Și atunci mi-am zis: asta e, mergem înainte.

Cât de costisitor este visul ăsta al dumneavoastră?

Păi, costă cam 15.000 de dolari.

15.000 calificarea și 15.000 cursa?

Nu, 15.000 doar cursa. Calificarea e mai puțin, cam 5-6.000.

De ce costă atât de mult cursa?

Pentru că, în realitate, costurile ei sunt mult mai mari. Doar înscrierea este 2.700 de dolari. Apoi cazarea, câteva mii. Suplimentele – între 1.000 și 2.000. Echipamentul e și el foarte scump, pentru că ai nevoie de foarte multe perechi de încălțăminte. Cam 15-17 perechi. O pereche se distruge în două zile. Norocul e că e cineva acolo care le repară cât să le mai folosești două-trei zile. După aia trebuie aruncate.

Și soția ce zice?

A fost cu mine la cursa de 10 zile și m-a ajutat. Ea e profesoară de sport, a terminat facultatea de sport și acum predă. Cursa începe pe 30 august și se termină pe 20 octombrie, deci 52 de zile. N-avea cum să-și ia concediu așa mult, altfel ar fi venit din nou să mă ajute.

Adrian Papuc aleargă câte 100 km pe zi, în cerc, pentru visul vieții sale

Totuși, mă gândesc că investiți aici mai mult decât bugetul familiei.

Da, mai mult decât bugetul familiei. Dar asta e… cineva spunea foarte bine că oamenii care fac ultramaraton nu sunt chiar normali. Avem ceva „cu capul”, probabil. Dar indiferent cât muncesc și cât costă, e un vis pe care vreau să-l realizez. Pentru mine, cursa asta înseamnă să-mi dovedesc că limitele sunt doar mentale. Dacă stai să te gândești să alergi 5000 de kilometri, 52 de zile la rând, câte 18 ore pe zi, într-un cerc de nici 1 km, e aproape imposibil de digerat.

Cum faceți față din punct de vedere psihic?

M-am antrenat mult să alerg pe o buclă. Eu stau în Drumul Taberei și ies în fiecare dimineață, la 4:30-5:00, în Parcul Moghioroș. Are o pistă de tartan de 1,25 km – puțin mai mare decât bucla din New York. Alerg acolo 10, 15, 20 de kilometri, depinde de program. Sunt antrenamente structurate, încerc să le respect.

Asta înseamnă că nu trece zi fără antrenament?

Am o singură zi de pauză, lunea. În rest, de marți până duminică alerg. În weekend am curse mai lungi, 30-40-50 km. Acum am intrat în perioada de descreștere, pentru că se apropie cursa – ea începe pe 30 august, deci în trei săptămâni.

Dacă, prin absurd, câștigați cursa asta, vă recuperați investiția?

Nu, deloc. Nu există premii la cursa asta.

Am înțeles. Singurul lucru e diploma și cupa.

Da, și cred că și o medalie. Și, bineînțeles, gloria personală.

Restul e neprețuit.

Da, restul este de neprețuit. Adevărul e că acolo se întâmplă niște schimbări psihice greu de explicat. Treci prin stări pe care, oricât ar încerca cineva să le povestească, nu pot fi povestite. Îți imaginezi: 52 de zile rupt complet de lume. Nu știri, nu televizor, nimic. Doar tu, cursa și atât.

Din cauza oboselii – sau poate datorită ei, că e benefică – ajungi să rămâi fără gânduri. Nu te mai „zgândăre” nimic. Toată concentrarea e pe cum să alerg mai bine și dacă se poate mai repede. În rest, nimic. Trebuie doar să negociezi cu corpul, care după 14 zile nu mai are energie. Atunci mentalul te împinge: „hai încă o zi, încă o tură”. Împarți ziua pe bucăți de distanță și te ții de program.

Marele avantaj anul acesta e că o să am persoane care mă ajută. Cei mai mulți alergători au helpers – ajutoare care fac tot posibilul să nu pierzi timp. Pe traseu e un mic cort unde e pusă mâncare, iar fiecare are un pat într-o rulotă împărțită cu alți 6-8 oameni. Când am alergat prima dată eram 14 participanți, acum suntem doar 11.

De unde vin ceilalți concurenți?
Avem un italian, un slovac, un rus, unul din Cehia, un american, trei fete din Australia, SUA și Italia. Interesant e că italianca s-a născut în România, dar a plecat de mică. Deci se poate spune că suntem doi români și un italian, sau invers. În total 8 bărbați și 3 femei.

Mama știe unde plecați? Mama care vă scotea în fiecare dimineață la alergat.

Știe, da. Își face griji, are 87 de ani și îmi zice mereu: „îți distrugi articulațiile, sănătatea”. Iar eu îi răspund: „cine m-a scos pe mine la alergat? Tu!”. Acum ăsta e rezultatul. Ea mă roagă să fie ultimul. Eu îi zic că nu promit. Prima oară am zis că fac doar o dată, dar pentru că nu am reușit distanța, m-am dus din nou.

Când spuneți „ultimul”, la ce vă referiți? La ultimul maraton?

Nu, nu, ultimul de genul ăsta, de 5000 km. O să mai alerg curse de 10 zile, vreau să fac toată Via Transilvanica – cei 1400 km. Planuri am, dar cursa asta extremă, dacă reușesc acum, ar trebui să fie ultima. Sunt două constrângeri mari: e foarte greu să lipsești două luni de la job și e foarte costisitor financiar.

Ați încercat să mai găsiți sponsori?

Am încercat, am vorbit, dar lumea e reticentă. Dacă n-ai o cauză caritabilă, e mai greu. Mi-am făcut un cont pe Galantom, sper să fie oameni care să ajute. Dar recunosc, m-am trezit târziu. A fost și mutarea Elveția-România, plus multă treabă la serviciu. Și nici nu știam dacă mă calific. Mi s-a părut incorect să cer ajutor fără să fiu sigur.

După cursa din aprilie am avut nevoie de recuperare, m-am resimțit, și m-am apucat târziu de campanie. Și mai e ceva: la noi nu prea există cultura asta de a susține financiar astfel de inițiative. Se dezvoltă, dar greu.

Personal, mi-e și jenă să cer pentru mine. Pentru altcineva aș cere fără probleme, dar pentru mine… nu pot. De asta mi-am zis că dacă reușesc să strâng ceva, bine; dacă nu, tot mă duc. Oricum șansele sunt foarte mici să reușești așa ceva. În toată lumea, abia 100 de oameni au participat până acum.

De când e cursa?

Acum ediția este anul 29, deci din ’97 înseamnă că e, dacă anul ăsta e anul 96. Poate s-a mai sărit un an atunci cu COVID-ul. S-au sărit atunci, cred că doi.

Deci înseamnă că e 31. Oricum scrie, pe site scriu toate chestiile astea cu istoria. Și atunci am pregătit cât de bine am putut, nu știi ce se întâmplă acolo, adică n-ai cum să fii pregătit niciodată, 100%, nici aceia care au alergat, că unul dintre alergătorii este cel care a alergat de cele mai multe ori la cursa asta.

Anul ăsta cred că este a 21-a oară. Vai! Vai, vai, vai!

Voiam să mai întreb un singur lucru, poate e impertinent sau nu, dar spuneți dumneavoastră. Vârsta… vârsta ar putea juca un rol? Adică, dacă nu alergați acum, poate anul viitor sau peste doi ani, ar fi și vârsta un impediment?

Adrian Papuc: Da. Vârsta e marele impediment, da. Și de ce este mare impediment nu este că nu ești antrenat, că toată lumea merge super antrenată, nu s-ar califica dacă n-ar fi antrenat, doar că problema este că ai timp să dormi doar între 4 ore și jumate și 5 ore pe noapte. Adică cursa se închide la 12 noaptea, se deschide la ora 6 dimineața.

Te duci unde dormi, care nu e acolo, deci îți mai ia 5-10-15 minute până ajungi acasă, după care în principiu trebuie să-ți pui picioarele într-o apă cu o sare cu magneziu ca să-ți închidă răni și trebuie să stai 20 de minute, o jumătate de oră, așa, după care trebuie să faci un pic de stretching, după care trebuie să te speli, că ai alergat 18 ore, și asta îți ia în principiu cam o oră. Deci n-apuci să te culci până la ora 1 și la 5:20 trebuie să fii la mașină sau să ai o bicicletă cu care să te duci la cursă. Adică ai cam 4 ore, jumate, 5. Și din păcate am observat că eu am 57 de ani.

Mulți înainte. După 52 de ani corpul nu se mai recuperează atât de ușor. Îl ascultam pe Djokovic și zicea: „Dom’le, nu e o problemă de tehnică, dar dacă joc un meci de 5 ore, ziua următoare nu mai am.” Și el are 38 de ani.

Nu mai pot să joc încă un meci la intensiv, toate alea, da? Și am vorbit, a fost Tibi Ușeriu la București și am povestit un pic, că ne cunoaștem de mult, și mi-a zis: „Băi, înainte alergam două curse o zi după alta, acum dacă…”, și el are tot așa, vreo 54, zice: „Acum dacă alerg astăzi, mâine nu mai pot să alerg.” Cursa asta trebuie să alergi în fiecare zi, 52 de zile la rând. Și atunci, ne revenindu-și organismul, ești obosit tot timpul.

Da, da, da. Poți teoretic să te odihnești peste zi, că ai acolo un pat în care poți să stai și să te odihnești sau să încerci să dormi. Problema e că nu s-ajung orele ca să termini cursa.

Asta e problema, da. Și atunci o mare parte dintre alergători încearcă să-și facă un program, să doarmă de două ori pe zi câte 15 minute. De la 12 la 12 și un sfert și de la 6 seara la 6 și un sfert.

Și cam ăla-i tot timpul pe care îl dormi. Și problema mare e că în primul an, eu fiind fără helper, am încercat să dorm, dar nu m-am trezit. Adică nu… Am pus ceas, am pus telefon, n-am auzit nimic.

Dacă ai helper, te duci și te culci liniștit, că zici: „Bă, mă culc, am pus capul, am adormit” și ăla vine și te trezește. Îți zice: „Afară, ești.” Te-ai ridicat, te-ai plecat. Nu stai să te gândești de ce, cum. Da, da, da.

Adică asta e impedimentul. Nu își mai revine organismul la fel ca înainte.

Da, plus că nu ai niciun fel de ajutor din partea federației. Adică, cum să spun, deși ești din România și reprezinți țara într-o elită mondială. Mică, mică, mică, mică.

Adică spuneau ăștia, a făcut Saru un calcul, ești 0,9 din 0 și nu 1% din populația lumii care a făcut chestia asta. Și nu sunt dispuși să te ajute cu nimic. Am rămas mirat.

Nu aveam nicio așteptare, dar am vorbit cu Constantina Diță-Tomescu, cu Pușa, că ne cunoaștem de mulți ani. Și-am zis: „Băi, că ea e președinta federației… mă puteți ajuta și pe mine cu ceva?” Fără să zic cu ceva special. Și-a zis: „Ce putem să facem e să scriem pe site-ul federației când alergi.”

Zic: „Mulțumesc, asta nu e decât, poate, pentru voi să ajute cu ceva, înțelegi? Ca să zic că dacă e o performanță… băi, uite, am făcut performanța asta cu românii așa.” De aia nu mi se pare normal.

Adică pot să-ți dau un exemplu. Am alergat acum doi ani cu un taiwanez care a reușit să termine cursa, nu știu ce… Și a fost un fel de erou național. Când s-a terminat cursa l-a sunat primul ministru al Taiwanului, care era o femeie, să-i mulțumească. Primul ministru!

Citește și: Celus Tarpan, medicul român care a alergat 250 de km în şase zile în cadrul maratonului din deşertul Peru

Da? Personal să-i mulțumească?

Da. Am rămas uimit. Mi-a arătat un filmuleț, zice: „hai să-ți arăt.” Știi că, na, e o chestie de mare bucurie și de respect.

Da, asta o știm deja și cred că în orice disciplină. Nici în fotbal nu mai e cum era.

Nu, nu mai e nicăieri cum era. Ideea este că, cel puțin în fotbal, câștigi bani. Ai salariu foarte mare, te descurci. N-ai nevoie, să știu… prinzi câte un culoar din ăsta: dacă ești bun, joci la o echipă mare din lume și ești rezolvat. Dacă nu faci joc de bani, au fost și unii care au murit pe pomană, deși au fost niște fotbaliști excepționali.

Dar restul sporturilor, din păcate, sunt zero barat. Sunt lăsate, părerea mea, voit, în paragină. În zona asta de paragină.

Asta e trist. Credeți că e intenționat?

Da. Știm că cei care fac sport nu reușesc să susțină industria farmaceutică. Că n-au nevoie. Și atunci, cu cât suntem mai bolnavi, cu atât e mai bine pentru foarte multă lume din industria asta. Că e vorba de doctori, că e vorba de farmaciști, de distribuitorii de medicamente, de fabricile de medicamente și așa mai departe.

Noi, dacă am face sport, am economisi atât de mulți bani la buget… deci e incredibil, incredibil. Dar pe nimeni nu-i interesează. Ar trebui să ai minim o oră de sport pe zi, la școală. Măcar până în clasa a noua. Să ai postură, să ai sănătate, să faci nutriție, să vezi…

Adrian Papuc, la cursa asta, contează și alimentația?

Da, enorm. Și o chestie foarte importantă: cred că toți, mai puțin americanul, dar restul, toți alergătorii care sunt la cursa asta sunt vegetarieni. Inclusiv el. Adică niciunul nu mănâncă carne.

Americanul nu știu, că e prima oară când vine și nu știu ce regim alimentar are. Dar restul, știu sigur, toți sunt vegetarieni. Și băieții, și fetele.

Și, de fapt, cursa asta e mai mult o călătorie spirituală decât fizică. Trebuie foarte mult. Am avut un interviu cu cineva acum doi ani, când am alergat, și m-a întrebat: „care e procentul între fizic și mental?” Și i-am zis: băi, 10% e fizic. Toată lumea e antrenată, toți sunt la 100% acolo. Dar 90% e mental.

Adrian Papuc, îți doresc super mult succes, abia aștept să te întorci de acolo!

Mulțumesc! Sper să fie cu bine. O să-ți trimit link-ul, că o să fie live. Deci vă puteți uita la cursă, 52 de zile.