La poveşti cu Gina Bradea, bloggerul culinar cu peste o jumătate de milion de urmăritori. Despre greutăţile vieţii, plăcerea de a învăţa şi pasiunea pentru gătit

Ultimii ani au adus în mediul online tot mai multe bloguri culinare, semn că oamenii au nevoie de idei şi îndrumări în bucătărie. Unul dintre cele mai accesate este blogul făcut de Gina Bradea, o femeie căreia viaţa i-a dat multe greutăţi de dus, dar care nu şi-a pierdut niciodată dorinţa de a ajuta. Poate tocmai de aceea are şi o comunitate impresionantă. Grupul de Facebook construit de ea are aproape 600.000 de oameni, iar Gina petrece ore în şir, în fiecare zi, răspunzându-le la întrebări şi ajutându-i să repare lucruri pe care le-au greşit în bucătărie.

Gina, cum eşti acum, de când a venit pandemia?

Pentru mine pandemia a însemnat mai multă linişte. Anul trecut, când nu era pandemia, atât de mult am alergat şi atât de mult am muncit încât la un moment dat m-am prăbuşit. Am leşinat pe stradă la Sibiu, de oboseală, de epuizare. Lăsând la o parte felul în care s-a purtat femeia aia de pe salvare, atunci am realizat că nu e bine. Am muncit atât de mult încât am plecat într-o vacanţă, la sfârşitul lui noiembrie, undeva în Covasna, la odihnă, să nu ne ştie nimeni. Nu mă puteam ţine pe picioare sau să dorm de atâta oboseală.

De ce crezi că ajunseseși în stadiul ăsta?

Eu nu am limită. Eu muncesc enorm. De când mă trezesc îmi beau cafeaua, de multe ori la laptop, cu el în braţe şi mă culc rareori la 12, în general la 1, 2, 3 dimineaţa pentru că atunci intră cei din afară. Eu dau lecţii de gătit online.

Merită tot efortul ăsta?

Uneori, da, alteori, nu.

Ce te motivează în continuare?

Plăcerea, dar se cam duce pentru că oamenii abuzează. Toată munca asta este gratuită, tu nu iei bani pe asta. Explici, dai sfaturi. E atât de mult încât am fost nevoită să-mi scot de pe telefon Facebook, Instagram, Messenger, Whatsapp pentru că mă sunau oamenii noaptea, oameni pe care nu-i cunosc, ceea ce mi se pare o lipsă crasă de bun simţ.

Există însă şi multă satisfacţie. Când vorbeşti cu un om care e plecat în străinătate de zeci de ani şi vine şi-ţi spune că datorită ţie a descoperit gustul ăla de mâncare pe care o făcea mama sau bunica. Sau că tot căuta o reţetă şi nu ştia cum s-o facă. Iar eu îi ajut şi să găsească înlocuitori pentru că în afară nu găseşti ingredientele din România.

Am locuit atâţia ani afară şi simţeam nevoia să mănânc o brânză românească, legumele de acolo – cele mai multe nu au gust. Sunt frumoase, mari, dar fără gust.

Şi cum faci să îi dai gust mâncării?

Îi învăţ cum să aleagă, să le miroasă când le cumpără. În Italia mă vedeai că luam – cu mănuşă, că acolo nu au voie să pui mâna pe produse – şi miroseam legumele. Apoi am început să caut producători locali şi cumpăram de la ei. Dacă simţeam că roşia miroase a roşie, atunci o luam.

De unde ai simţit pasiunea asta pentru gust? Mie îmi pare că e mai mult pentru gust decât pentru mâncare.

Aşa e! Nu sunt o mâncăcioasă, ba chiar sunt foarte mofturoasă şi sunt selectivă. Prefer să mănânc ceva puţin şi bun, decât să fie o cantitate mare, să fie maţul ghioagă, cum se spune la noi. Iar mâncarea aia trebuie să fie gustoasă. Nu neapărat şi scumpă, că nu tot ce e bun e scump. Bunul e definit de fiecare dintre noi. Ce e bun pentru mine poate nu e bun pentru tine. Eu pornesc întotdeauna de la premisa bunului simţ şi prefer calitatea.

Când mă duc să cumpăr ceva, mă uit şi la preţ, dar şi la produs. Şi întotdeauna citesc etichetele. Mă uit să văd ce conţine produsul respectiv şi mă uit la preţul pe kilogram. Sunt nişte secrete pe care oamenii nu le ştiu. Trebuie doar să citească.

Cred că din familie a venit pasiunea pentru gust, nu ştiu. Mama, moldoveancă, tata, dobrogean. Întotdeauna mama a făcut mâncăruri gustoase, a gătit mereu mai ţărăneşte, cu prăjeli şi multă grăsime. Eu am scos grăsimea din reţetele tradiţionale. Nu le reinterpretez, dar vreau să arăt că sunt la fel de gustoase şi cu grăsime puţină şi fără praf de copt sau aditivi. Înnebunesc când văd că toată lumea pune murături cu conservanţi şi aspirină, mor.

Ţin minte cum făcea mama dulceţurile când eram copil. Când făcea dulceaţă de caise, de exemplu, le punea în apă de var, curăţa toată coaja de deasupra, avea un cuţitaş anume pentru ele, le opărea, era o muncă titanică. Şi lucra în timpul ăsta, spăla la mână, nu avea toate gadget-urile care sunt astăzi: robot de bucătărie, mixer. Totul se făcea la mână. Şi făcea nişte dulceţuri atât de limpezi de te uitai prin ele.

Acum sunt multe care nu mai ştiu diferenţa dintre dulceaţă şi gem. Dulceaţa are kilogram de fruct pe kilogram de zahăr, iar gemul este cel care se poate face şi fără zahăr sau cu zahăr puţin. Dulceaţa are fructul întreg şi sirop translucid, să te uiţi prin el, iar gemul e ca o pastă, fructul nu e întreg. Acum depinde ce vrei, cu zahăr mult sau puţin. Dulceaţa nu e de pus la clătite sau de mâncat pe pâine. Dulceaţa este acel produs de lux, special, deosebit. Nu mănânci dulceaţă non-stop.

Pe vremuri se punea chiar în vase de sticlă sau cristal, pe post de desert.

Da, se mai punea şi în vase de argint. Am şi eu aşa ceva acasă pentru că sunt iubitoare de vechituri şi am adunat de peste tot.

Revenind, în partea mamei se gătea moldoveneşte, ţărăneşte. În partea tatălui meu, aici, în Dobrogea, mătuşile – fiind mai în vârstă – s-au dus la oraş, au învăţat reţete din alea mai sclivisite şi mama a învăţat de la ele. Mătuşa Maria, sora cea mare a tatălui meu, a fost nevastă de colonel, a avut cârciumă în buricul târgului, a fost deosebită. Şi pe cât era de afurisită, pe atât era de gospodină. De la mătuşi mama a învăţat să croşeteze şi să gătească mâncăruri de oraş, cum se spune.

Care erau mâncărurile astea de oraş?

Ostropel cu piure, conopidă pane, şniţele. Astea nu se făceau la ţară, pe vremuri. De la bunica de la ţară a învăţat să împletească, să coasă, să ţeasă, să toarcă. Ce se gătea la ţară, în Moldova? Pâine, colaci, cozonaci, cornuleţe cu untură, borş, tocăniţă de cartofi, iahnie, sarmale. Făcea mama nişte cozonaci, să mă ierte Dumnezeu! Când a venit mama la oraş a învăţat să facă prăjituri, prăjituri cu foi, cornuleţe micuţe cât bagi în gură o dată, cu unt şi smântână, ciorbă de burtă, supă cu găluşti, supă limpede, să te uiţi prin ea şi găluşti din alea pufoase, galbene. A învăţat să facă conopidă cu maioneză, pandişpan, chec. La ţară se făcea plăcintă cu mere, cu brânză, cu bostan.

Aşa ai învăţat şi tu să găteşti?

Aşa, da. Mergeam la bunica din Moldova – şi cum e acolo? Cele mai gospodine femei din sat sunt chemate să ajute când e o masă de pregătit, o nuntă, o cumetrie, o pomană. Se adunau şi găteau. Bunica a avut cuptor de pâine în curte, creştea sute de păsări pe vremuri. Când voiau să facă pâine sau cozonac discutau mai multe cumetre din mahala, să vadă cine aduce făină, cine aduce zahăr, cine are mirosuri – cum se spunea la arome, ouă. Se băteau ouăle de seara, numai gălbenuşul se punea la cozonac. Se spărgea nuca. Se aduna de la fiecare pentru că se ştia cine are făina mai bună, mirosuri bune şi aşa mai departe şi frământau în albii din alea din lemn. Când se cocea, se făcea ditamai cuptorul. Era extraordinar.

Pare ceva ireal pentru zilele noastre.

Încă se mai întâmplă în unele locuri, dar puţin. S-au pierdut tradiţiile. Când făceau pomeni, de exemplu, ne luau şi pe noi, copiii. Şi ne învârteam printre picioarele lor, pe acolo, că mereu ne dădeau câte ceva bun să băgăm în gură. Aşa erau babele pe acolo, că noi spuneam babe la toate, şi la alea de 30 de ani, că purtau toate baticuri pe cap.

Şi atunci vedeam ce fac şi eram foarte curioasă. Eu m-am născut cu dorinţa asta de a şti foarte multe lucruri, nu mă întreba de ce.

Şi cum ţi-ai satisfăcut dorinţa pe vremurile alea, că nu erau cărţi pe toate drumurile?

Pe mine nu mă lăsa tata să citesc. Tata a fost foarte rău, un dement. El trebuia să mă vadă pe mine muncind tot timpul. Fiind cea mai mare şi fiind fată… am luat bătăi îngrozitoare. Eu muncesc de foarte mică şi el nu voia să mă vadă cumva că stau. Pentru el cititul era timp pierdut, aşa că citeam pe ascuns, când era el la serviciu sau când mă duceam la ţară, la bunica. În vacanţe aveam libertate şi nu mai luam bătăi. Şi citeam tot ce prindeam. N-am fost selectivă pentru că nu-mi permiteam. Când eram copil erau nişte autobuze cu cărţi, care veneau de la bibliotecă prin cartiere. Eram abonată la ele şi citeam absolut orice îmi cădea în mână. Am citit autobiografii, lucrări ştiinţifice, geografie, basme, romane. La un moment dat am început să citesc în limba franceză pentru că nu mai găseam cărţi în limba română. Împrumutam cărţi de la toţi vecinii, de la colegi, de la rude, dar mă duceam la rude pe ascuns, să nu mă afle tata şi mătuşa Maria avea o bibliotecă foarte frumoasă. Dar mă duceam pe ascuns la ea pentru că tatăl meu nu s-a înţeles cu nimeni, se certa cu toată lumea.

Nu avea nimeni curaj să-i spună ceva, să se mai potolească?

Pe vremurile alea? Spune-le acum, când e vorba de violenţă în familie. Toată lumea ştie că sunt demenţi şi nu le zice nimeni nimic. E un patriarhat care nu se mai termină. Bărbatul are dreptul să facă orice, femeia are dreptul să tacă din gură şi să ia pumni şi bătăi şi să muncească până la epuizare. Iar copilul are şi el dreptul să ia bătăi.

Crezi că te-au ajutat cărţile astea şi să rămâi întreagă la minte?

Da. Dacă nu erau cărţile probabil mă sinucideam demult. Îmi aduc aminte că mă duceam la biblioteca şcolii, eram la cenaclu – am avut cel mai mişto prof de română din Galaţi şi sâmbăta aveam cenaclu. Mergeam dimineaţa, dar nu ca să scriu musai, ci pentru atmosfera de acolo. Am scris de câteva ori poezie, dar aveam atâta durere în mine încât nu ştiam s-o exprim suficient. Erau nişte texte… fiecare virgulă urla durerea din sufletul meu. Profesorul meu considera atunci că nu am talent la scris, dar când citea i se ridica părul pe ceafă. După ani de zile m-am întâlnit şi mi-a spus că nu putea să citească ce scriam. Deşi nu spuneam ce păţesc, dar era ceva negru.

Tu nu aveai cu cine să vorbeşti, să te descarci?

Nu aveam cu cine. Luam atâta bătaie de… zilnic luam 2-3 bătăi. Dar când nu era acasă citeam foarte mult şi eram acolo, în poveste. Dar eu niciodată nu am fost prinţesa în visele mele.

Ce erai?

Un fel de Xena, prinţesa războinică. Nu bătăuşă, că eu niciodată nu am fost violentă, dar eram omul ăla care făcea bine, un fel de justiţiar, un fel de Zorro, dar fără bătaie. Nu suport să văd un om care plânge sau un animal care suferă.

Ce visai să faci când o să pleci de acasă?

Să fiu liberă. Voiam să trăiesc într-o lume fără jigniri, fără bătăi.

Ştiu că nici în alegerea meseriei n-ai avut prea multe de spus.

Nu, am fost obligată să fiu bucătar. Şi atunci am urât bucătăria.

Ce ironic e lucrul ăsta în condiţiile în care ţie îţi place să găteşti.

Aşa e! Dar să ştii că am momente în care obosesc şi de multe ori gătesc ai mei.

Gătesc bine?

Foarte!

După reţetele tale?

Nu întotdeauna pentru că i-am încurajat să-şi urmeze visele. Dacă eu vreau să fiu liberă, mi se pare firesc să fie liber fiecare dintre ai mei.

Tu ai fost un om foarte puternic. Ai ales calea opusă decât cea pe care ai învăţat-o, cea a violenţei.

Cititul m-a ajutat. În momentul în care am descoperit cărţile de dezvoltare personală le-am citit fără să-mi dau seama despre ce e vorba şi m-au ajutat foarte mult.

Cum a fost când ai scăpat de acasă?

Greu pentru că tatăl meu a murit înainte să mă căsătoresc, imediat după Revoluţie, iar perioada aia a fost îngrozitoare.

De ce?

Eram cea mai mare dintre fraţi, mama a rămas cu 3 copii şi plină de datorii şi, într-un fel, totul s-a spart în capul meu. Am lucrat ani de zile într-o uzină unde era aceeaşi mentalitate. Am intrat apoi în management, am lucrat în multinaţionale şi făceam multe cursuri. Acelea m-au ajutat să înţeleg mai multe lucruri, iar apoi mergeam la toate seminariile şi cursurile gratuite de care aflam.

Cum ai ajuns să pleci din ţară?

Sunt din Galaţi, noi acolo am crescut şi a fost o perioadă îngrozitor de grea, când nu se mai găsea de lucru. La un moment dat ajunseserăm să nu mai facem faţă la chetuieli şi am intrat într-un cerc vicios. Făcuserăm împrumuturi în bănci, creşteau dobânzile, salariile, nu, creştea inflaţia. Salariile le luam cu întârziere de 1, 2, 3 luni şi când luam, oricum luam 60-70% din salariul minim pe economie. Munceam extraordinar de mult peste program, aveam 2 copii mici. N-avea cine să ne ajute cu un kil de ceapă sau fasole, de la ţară, aşa că a trebuit să plece soţul. Apoi am rămas şi eu fără loc de muncă. Nu mai găseam nimic de muncă în Galaţi, că o femeie la 40 de ani nu-şi mai găseşte nimic de muncă. Aşa că a trebuit să plec şi eu.

Nici acum nu ştiu cum am supravieţuit. Înainte să plece soţul, erau copiii mici, într-o iarnă nu am cumpărat un kilogram de portocale, că nu am avut bani. Cumpăram o portocală când şi când, o desfăceam şi o împărţeam în câţi eram atunci în casă. Sora mea era mică, e cu 18 ani mai mică decât mine şi venea să stea cu noi, mai venea şi sora soţului. Dădeam la copii bucăţile mai mari, iar eu cu soţul ne opream câte o feliuţă, de poftă. Sau cumpăram o banană şi o tăiam bucăţele sau o ciocolată şi, la fel, o dădeam copiilor să o împartă. Iar eu cu soţul puneam bucăţelele noastre deoparte şi le dădeam mai târziu, tot lor.

Am avut odată o iarnă când n-am avut bani să cumpărăm carne. Am cumpărat un kilogram de carne şi cu el am făcut şi Crăciun şi Revelion. Am împărţit şi am făcut sarmale. Dintr-o crăticioară cu sarmale, mai mult orez decât carne, am avut şi de Crăciun şi de Revelion şi restul de carne am tăiat-o bucăţele, de aşa fel, încât să ne ajungă pentru amândouă, pentru 4 persoane.

Pare că eşti omul care găseşti soluţii la toate.

Da, găsesc soluţii întotdeauna. La capitolul mâncare, de exemplu, gătesc orice, nu sunt niciodată în pană de idei. Mă uit la ce am şi imediat improvizez ceva bun, iar acel bun nu trebuie musai să fie scump. Poate fi ceva foarte ieftin, dar gustos. Folosesc condimente proaspăt măcinate, îmi usuc verdeţuri şi toată vara şi toată toamna eu pregătesc conserve.

Cum a fost viaţa în Italia?

A fost foarte rău. Prima dată a plecat soţul. Ne vedeam o dată, de 2 ori pe an, când avea vacanţă, care oricum nu era plătită. Venea în România, stătea câte 2 săptămâni. Când pleca, bineînţeles că ne umpleam de datorii, era greu până lua primii bani. Apoi, ca să nu mai ajungem la asta, stătea acolo şi lucra non-stop şi mergeam noi să stăm cu el. Prima dată, mamă, ce încântată eram şi ce-mi plăcea tot. Şi soţul îmi spunea să am grijă, că nu e chiar ceea ce pare, afară-i vopsit gardul şi înăuntru-i leopardul. Ziceam că e el afurisit, dar pe urmă m-am convins.

Ce nu era în regulă acolo?

Rasismul. Italia e o ţară superbă, are foarte multe lucruri bune, dar să mergi să lucrezi la ei, ca străin, n-ai pic de respect şi de apreciere. Un străin munceşte de 10 ori mai mult decât un italian şi este plătit mult mai prost, sub jumătate.

Cum aţi rezistat acolo?

Cu gândul că ne achităm băncile şi ne întoarcem acasă să trăim liniştiţi. Noi niciodată nu am vrut să rămânem în Italia.

Acolo ai început blogul, aşa-i?

Da. Stăteam acasă şi nu aveam ce face, mă plictiseam. Ai mei erau distribuitori de medicamente – lucra şi băiatul cu soţul – şi se trezeau la 3 noaptea, plecau la depozit, duceau marfă la farmacii, se întorceau în jur de 10-11, mâncau, se odihneau o oră, la 12 plecau iau la muncă şi se mai întorceau la 6-7 seara. Asta a fost munca lor ani buni.

Timp de vreo 2 ani mi-am căutat şi eu de lucru, dar n-am găsit. Noi stăteam în afara oraşului, aveam vreo 3 kilometri până în oraş, trebuia să cobor un deal. Acolo nu e transport în comun cum e aici, îmi trebuia o maşină ca să mă mişc pe acolo şi nu-mi permiteam încă una. Asigurările pentru străini sunt foarte scumpe în Italia. Pentru aceeaşi maşină un italian plătea 300 de euro pe an, un român – de la 1000 de euro în sus.

Revenind la blog, era pe atunci o nebunie cu florile din zahăr, să faci prăjituri şi torturi acasă. Am început să caut reţete de pastă de zahăr, să modelez. Găseam informaţii în grupurile de Facebook, ţin şi acum legătura cu fetele de atunci, multe dintre ele şi-ai făcut cofetării. Am făcut asta vreo 2 ani, aveam casa plină de polistiren şi tot felul de modelaje din pastă de zahăr. Mi se păreau superbe atunci, dar erau jalnice. Fiind la început…

Pe urmă mi-am făcut blogul. Eu tot trimiteam reţete pe atunci la alte bloguri culinare, comentam, îmi plăcea foarte mult. Eu cochetam de foarte mulţi ani cu gândul să scriu o carte de bucate. Aveam multe şi aveam şi caiete cu reţete. Când eram elevă mama îmi dădea câte un bănuţ ca să îmi cumpăr pachet şi strângeam cu ce mai primeam de pe la rude ca să-mi cumpăr cărţi. Acum am peste 2000 de cărţi în bibliotecă şi peste 400 dintre ele sunt cărţi de bucate, în limba română şi în alte limbi. Câteva dintre ele sunt chiar rarităţi.

Eu voiam să scriu însă o carte de bucate mai amănunţită, nu în stilul Sanda Marin – se dau ingredientele şi foarte puţin se detaliază procesul tehnologic. Dacă eu am făcut Liceul de Alimentaţie Publică, acolo am învăţat despre procesul tehnologic amănunţit şi voiam să trec pe partea asta. La un moment dat m-a întrebat cineva de ce nu-mi fac blog, dar mi-era teamă. Stăteam cu impresia că nu am să mă descurc. Până la urmă l-am făcut.

Cum a fost când ai publicat primele reţete?

Au avut succes de la început. Prima reţetă pe care am publicat-o a fost reţeta de covrigi şi a avut un succes extraordinar. Am urcat apoi reţete pentru eclere, ciorbă de burtă, mai multe. Dar eu am venit cu reţeta detaliată şi cu o poveste, cu nişte amintiri. Faptul că mie îmi place să şi scriu… era altceva. Şi cu simţul umorului pe care îl am, când descriam o reţetă, oamenii erau surprinşi. Mulţi mă compară cu Radu Anton Roman sau cu Ion Creangă pentru că am simţul umorului şi când detaliam reţeta, oamenii salivau. În timp mi-am schimbat stilul pentru că oamenii nu citesc. Cei mai mulţi vor reţeta cât mai succintă, aşa că am început să mai reduc la scris.

Asta te-a ajutat să îţi dai seama că asta vrei să faci pe mai departe?

E cel mai bun job pe care l-am avut vreodată pentru că aici se îmbină cele 2 mari pasiuni ale mele: gătitul şi cititul/scrisul. Iar mie îmi plac oamenii, iar ei mă simt. Explicam tuturor cu răbdare, iar ei au venit spre mine datorită acestui fapt. Reţetele pe care le-am dat au fost simple şi eu le-am spus exact cum să facă. Iar asta le-a plăcut.

Foarte mulţi oameni au învăţat să gătească împreună cu mine, urmărind reţetele mele. Eu explic tehnicile de bază pentru că dacă ştii să faci o ciorbă şi o friptură sau o mâncare cu sos, te descurci cu toate.

Te-ai gândit vreodată să foloseşti toate lucrurile astea ca să-ţi faci un restaurant sau un bistro?

M-am gândit, dar am renunţat la idee.

De ce?

Ca să faci un restaurant ai nevoie de bani, timp, răbdare şi nervi de oţel. Ai nevoie de personal bun, care este greu de găsit în România acum. Sunt foarte multe controale, legile nu sunt destul de clare, deci orice control îţi vine, obligat îţi dă amenzi foarte mari. Iar eu am obosit. Prefer să fac ceva la mine acasă, fără să mai suport mofturile nimănui.

Te-ai întors acasă de aproape 3 ani. Cum vezi lucrurile pe mai departe?

Vreau să fim liniştiţi, sănătoşi, să fie copiii sănătoşi şi să ne facă bunici.

Abia aştepţi să-i răsfeţi, pare-mi-se.

Da. Iar pandemia nouă ne-a adus şi lucruri bune. Ne-am dat seama că tare e bine să stai în curtea ta, muncind pământul, să ne jucăm cu pisicile şi căţelul. Trăim foarte retraşi şi ne e bine.

Chiar dacă am pierdut bani, am câştigat linişte, sănătate şi mi-am dat seama că familia e cel mai important lucru pentru mine. Prefer să stau acasă, să nu mai plec nicăieri, prefer bani puţini, fără stres.

După o viaţă de muncă, cred că e cazul să ai parte de ceva linişte.

Să ştii că da. Astă-vară, de exemplu, seara ne bălăceam puţin în piscină – am luat una din aceea simplă, gonflabilă – culegeam nişte roşii din solar, făceam o salată simplă şi, Doamne, ce bine ne era.

Cum e acum, după atâţia ani, să fii în sfârşit acasă, alături de soţul tău?

E bine, foarte bine. Noi suntem o familie atipică. Suntem foarte veseli şi spun eu că avem o casă de nebuni. La noi nu e linişte niciodată. Dacă e linişte, ori dormim, ori e ceva în neregulă. Altfel, e mereu nebunie: uşi trântite, mieunat, lătrat, râsete, noi aşa ne simţim bine. Toată ziua ne miştocărim, ne facem tot felul de şotii. Ştim şi tot unii despre ceilalţi, n-avem secrete. Copiii ne spun totul, ştim absolut tot ce fac ei, ei ştiu tot ce facem noi, vorbim foarte deschis. Vara ne bălăcim în piscină, iarna facem focul în sobă. Vrem să mâncăm, aruncăm nişte cartofi în tavă cu ceva usturoi pe ei şi sunt delicioşi.

Lucrurile simple sunt cele mai bune.

Ai pus punctul pe i. Ăsta este blogul meu. Blogul meu are mâncăruri simple.