Laura Belecciu, fotomodel și antreprenoare: „În copilărie visam să devin spion, ca tata”

Laura Belecciu a venit în București la 17 ani, pentru un concurs de modelling, puțin peste un an avea să fie în Paris, pe podiumurile evenimentelor dedicate din capitala modei.
Laura este omul care a știut întotdeauna ce-și dorește și cum să obțină asta și oricât de amețitor ar fi fost contextul în care a lucrat, la limita luxului și celebrității internaționale, Laura a rămas un om cu picioarele pe pământ. Iar când a știut că lucrurile în acest job nu vor mai merge, s-a întors în România.

Acum este mamă de Luna, conduce o companie care aduce în România uleiuri terapeutice pe bază de canabis și plănuiește să construiască cel mai mare centru pentru educație emoțională dedicat copiilor.

De ce ai decis tu să devii fotomodel?

Laura Belecciu: Ar trebui să-ți spun întâi că nu am decis asta neapărat, nu am făcut ceva în acest sens, dar când s-a ivit oportunitatea mi-am zis: de ce nu? Dar nu am căutat eu să se întâmple.

Prima mea „ieșire” a fost participarea la Elite Model Look, în 1999.

Ce e interesant este altceva. Eram cu tata, în Bacău, într-o vizită la unchiul meu și, exact pe stradă, ne-au abordat niște oameni și ne-au spus despre un casting de fotomodele Elite Model Look.

Am zis că vom trece pe-acolo, ceea ce am și făcut și am fost selectată pentru etapa următoare, de la București.

Aveam 17 ani.

La vremea aceea locuiam cu tata, după ce părinții mei divorțaseră, mama rămăsese în Iași, iar eu mă mutasem cu tata în Harghita. Tata ar fi trebuit să-mi dea bani de tren și să mă lase să plec la semifinala din București. Dar tata nu a luat foarte în serios această veste a selecției, cred că nici eu nu i-am dat multe semne că aș fi luat-o în serios, așa că nu s-a ocupat să am banii la timp și să pot pleca.

Ce am făcut eu? M-am descurcat. Mereu am fost așa, de când mă știu – foarte independentă și foarte descurcăreață. (râde)

Am făcut autostopul până într-o localitate apropiată unde locuiau niște prieteni de la care am primit banii de tren pentru București. În tren am rugat pe cineva să-mi explice cum ajung la Max, în Regie, clubul unde se ținea finala Elite Model Look și am aflat astfel ce metrou trebuie să iau, unde trebuie să schimb ca să ajung la eveniment. M-am întâlnit cu Gabriel Henessy, care ulterior a devenit fotograf, și i-am povestit prin ce peripeții am trecut, iar Dana, organizatoarea evenimentului, m-a luat la ea acasă, iar a doua zi mi-a cumpărat un bilet de tren către casă și m-am urcat în vagon cu promisiunea că îi voi înapoia banii imediat ce voi putea.

Ce urmăreai?

Laura Belecciu:  Nu am venit pentru oportunitatea de a deveni model, ci pentru că pur și simplu am fost mereu omul care nu a dat vreodată înapoi de frică. N-am avut așa ceva.

Cum așa și ce ai riscat pentru asta?

Laura Belecciu:  Adevărul este că niciodată nu riscăm nimic, sunt doar niște idei pe care ni le programăm în minte. Iar ce faci nu este prudență, ci un fel de a apela la tot felul de frici închipuite pentru a sta pe loc, iar acele frici sunt diferite de la om la om și în funcție de traumele fiecăruia.

Dacă revin la firul poveștii, m-m întors în Harghita, tata a înțeles că vreau să trec prin această experiență și a aflat că trebuie să revin în București pentru finală. Ceea ce am și făcut, iar atunci m-am clasat pe locul III și am primit un premiu special de la Austrian Airlines, care avea să mă ajute ulterior: un an mai târziu acela a fost primul meu bilet de avion către Paris.

Ce anume îți dădea încredere că poți să faci această meserie chiar dacă tu nu aveai niciun fel de pregătire?

Laura Belecciu: Am avut mereu acest impuls care m-a făcut să nu mă dau în lături de la nimic, orice am vrut să fac în această viață, iar această pornire cred că vine din educația pe care am primit-o de acasă. Părinții, familia mea întotdeauna mi-au acordat încredere, întotdeauna m-au înțeles și m-au susținut în ceea ce mi-am pus în minte să fac.

Divorțul lor nu te-a „bușit” în niciun fel?

Laura Belecciu:  Cum să nu? Noi locuiam în Iași, iar tata a fost trimis cu serviciul în Harghita. Până atunci eu îmi petreceam aproape tot timpul meu liber cu tata și mai puțin cu mama. Așa încât plecarea lui din Iași, ceea ce însemna că nu-l mai aveam mereu la dispoziție, m-a dat peste cap.

Nu ai fi putut să locuiești cu el?

Laura Belecciu: Am și făcut asta la un moment dat, mai târziu, când am mai crescut.

Ce îi datorezi tu lui? De ce această legătură strânsă între voi?

Laura Belecciu: Avem această legătură cred că și din pricina faptului că eu îi semăn foarte mult lui ca personalitate; ne iubim foarte mult libertatea, iar el a iubit foarte mult această trăsătură a mea, pe care a și încurajat-o.

Mama era cumva la polul opus, extrem de organizată și așezată. Acum, că am crescut, am înțeles de ce nu a funcționat și nu ar fi putut vreodată funcționa relația lor.

Ei ce profesie aveau?

Laura Belecciu: Mama a fost librar, iar de la ea am această iubire uriașă pentru cărți. Tata a fost ofițer la doi și-un sfert, vestita UM0215.

Ceea ce ți-a făcut viața mai simplă sau mai complicată?

Laura Belecciu: A fost mai simplă, probabil. Ce trebuie să înțelegem este că tata e un om foarte fain dar a fost mereu omul semenilor și nu a profitat de oportunitățile branșei, ca să spun așa. Nu și-a creat foarte multe ocazii proprii, ci doar și-a văzut de munca lui.

Îi reproșezi cumva asta?

Laura Belecciu: Nici vorbă. Nu cred că părinții sunt aici să clădească un viitor pentru copiii lor, ci trebuie să-i învețe să și-l construiască singuri. Eu nu am pretenții de vreo moștenire materială sau ceva de acest gen.

Ei mi-au dat această piatră de temelie, pe care am întâlnit-o de foarte multe ori în viață: am foarte multă încredere în mine și în forțele proprii și cred că pot face orice.

Acest orice vine însă întotdeauna susținut de foarte multă muncă; nu cred că poți obține ceva sau învăța ceva nou fără să muncești.

Când ți-ai dat seama prima dată că ești frumoasă și că frumusețea ta poate deveni o meserie?

Laura Belecciu: Mult mai târziu decât ai crede, fiindcă eu nu aveam nicio treabă cu partea asta, cu aspectul fizic.

Toată concentrarea mea era pe partea intelectuală.

De ce?

Laura Belecciu: Aș zice că eram fascinată de cum merge mintea și câte lucruri poți face cu ea. Am fost un copil cu o super plăcere de a învăța la școală matematică. Dacă poți crede, rămâneam după ore doar pentru că aveam o plăcere enormă de a umple acele table uriașe cu exerciții de mate.

Am fost un copil destul de ciudat.

Atenție! Nu am fost tocilară, dimpotrivă, mai degrabă elevul rebel. Dacă mă plictiseam la niște ore chiuleam, dar pentru a merge la bibliotecă să citesc ceva.

Eu am început să citesc singură pe la 4 ani și mă interesa să aflu tot timpul lucruri noi, nu mă interesa neapărat să pierd timpul cu jucării. Aveam și jucării, nu te gândi, dar joaca mea cu ele era să le aliniez, apoi lipeam de șifonier niște coli mari după care țineam lecții. Nu i-am întrebat niciodată pe ai mei dar aș fi curioasă să aflu ce gândește un părinte despre un astfel de copil. (râde)

Din clasa a V-a ne-au luat pe 30 cei cu rezultatele cele mai bune la examen și cu noi au construit o clasă specială, experimentală. Eram un soi de cobai, fiindcă treceam prin tot felul de teste psihologice, profesorii erau selectați și ei special pentru această clasă, dintre profesori de liceu și de facultate, deci totul era bine pus la punct.

Pe scurt, ai mei nu și-au făcut griji vreodată că nu aș ști, nu aș învăța, așa încât să pună vreo presiune, dar am avut lucruri cu care nu puteam să mă împac. Am detestat mereu latina. Dar ai mei nu m-au pus vreodată în situația de a învăța forțat. Aveam o convenție: eu învățam să iau măcar 5, dar nu s-a pus problema asta, fiindcă nu am avut niciodată mai puțin de 6, luam notă de trecere și ne vedeam liniștiți de vacanța de vară.

Ce învățai cu plăcere?

Laura Belecciu:  Științe exacte. Matematica.

În copilărie visam să devin spion ca tata. Mă fascina că nu știam nimic despre munca lui, dar respectam cu strictețe convenția să nu spun vreodată cuiva unde lucrează el. Dacă mă întreba cineva spuneam că lucrează la Poliție.

După o vreme însă mi-am dorit să devin medic veterinar, fiindcă animalele sunt viața mea. (râde)

Animalul meu preferat este capra, le ador.

De ce?

Laura Belecciu:  Pentru că sunt independente, sunt nebune, se urcă peste tot, fac haos. (râde) Mă reprezintă.

De ce ai renunțat la acest plan?

Laura Belecciu:  Se pare că nivelul meu de empatie, care de regulă mă ajută, de această dată a fost în detrimentul meu fiindcă am realizat că nu aș putea fi echilibrată astfel încât să știu sigur că voi ajuta un animal rănit și nu mi se va rupe sufletul în timp ce îl tratez.

Și iată cum intri tu în lumea modei și ajungi la Elite Model Look. Ce se întâmplă după finala în care ești printre premiante?

Laura Belecciu:  Am venit la București și am început să accept mici joburi de revistă, iar la unul dintre ele, la Revista Mireasa, s-a întâmplat să îl cunosc pe primul meu iubit, Andreas, un tip care terminase stomatologie dar era unul dintre primii bărbați fotomodel din România. Relația la distanță nu mi se părea o soluție, așa că m-am mutat în București.

Într-o zi, cred că Alin Gălățescu, cu care lucrasem pentru Tina R, mi-a spus despre un casting la Prima Tv, pentru o nouă emisiune. Și m-am dus.

Bineînțeles că m-am trezit printre niște actrițe, niște oameni cu dicție, cu prezență, oameni instruiți. Mi-am dat seama atunci că dacă aș fi încercat o secundă să fiu o profesionistă, aș fi eșuat cu certitudine.

Așa că am decis: voi fi zero profi și 100% Laura. Și am luat castingul. Aveam 17 ani. Culmea e că l-am luat și pe Andreas, co-prezentator. Am început să muncim la asta, am luat și cursuri de dicție, mi-am luat treaba în serios.

După o vreme, emisiunea lor matinală, care era prezentată de Iulia Frățilă, a rămas fără prezentatoare. Și mă sună cineva și-mi zice: „Burci vrea să vorbească cu tine!” Am crezut că am făcut ceva.

Am ajuns în birou, acolo mai era Vali Călinescu, directorul de programe și vreo alți câțiva iar Burci mi-a zis: „puștoaico, stai jos!” Mi-a zis atunci ceva ce m-a șocat: a doua zi, de la ora 7:00 urma să fiu în direct. „Ești în stare?”, a adăugat. (râde) Ce crezi că am răspuns?

Așa a început noul meu destin de prezentatoare tv, la 18 ani.

Cum te-a schimbat această experiență?

Laura Belecciu: Știi ce am învățat atunci despre mine? Că nu îmi doream absolut deloc să fiu vedetă. În vremea aceea erau foarte puține televiziuni, nu ca acum, când prezentatorii pot să rămână necunoscuți ani la rând. Atunci, lucrurile stăteau altfel: începea lumea să mă recunoască pe stradă.

Ce era rău în asta?

Laura Belecciu: Începuse lumea să mă privească altfel. Sau cel puțin așa mi se părea mie. Oamenii nu sunt conștienți că vedetele sunt fix ca ei: cu aceleași trăiri, emoții; la fel mănâncă, la fel se duc la baie. Suntem oameni! Egali!

Dar cumva oamenii uită de asta și încep să te cocoațe, să te urce pe niște piedestaluri. Ei te urcă și tot ei se enervează că ești acolo.

Iar pentru că simțeam că se întâmplă asta, iar mie nu mi-a plăcut niciodată să fiu tratată diferit, fiindcă nici eu nu tratez oamenii diferit, în fiecare zi mergeam la muncă cu troleibuzul.

Ce s-a întâmplat cu modelling-ul?

Laura Belecciu: Eu lucram la Prima, eram foarte supărată fiindcă acel proiect al cărui casting îl câștigasem fusese dat altcuiva, iar asta mi s-a părut foarte nedrept fiindcă muncisem deja foarte mult la el, doar că în acel an, de sărbători, de Paște, cred, a venit în țară Anca Patiuș, care lucra deja la Paris, fusese model și era fotograf.

Ea m-a văzut într-o revistă (mai apăream în perioada aceea) și a zis: „Vai! Ce caută fata asta în România?” (râde) Mai departe, a discutat cu câțiva oameni pe care îi cunoștea, dar și cu agenția cu care lucra. Apoi mi-a spus și mie.

Am vorbit un pic cu Andreas, m-am gândit bine și am ajuns la concluzia că trebuie să plec la Paris, fără nicio frică, iar dacă nu funcționează aveam oricând unde și la ce mă întoarce.

I-am spus unui singur om din întreaga televiziune, mi-am luat viza, biletul de avion pe care îl câștigasem la Elite Model Look și am plecat.

Câtă franceză știai?

Laura Belecciu: Zero. Eu am făcut engleză și germană. Dar m-am descurcat, fiindcă mai ales în acest domeniu lumea vorbește engleză.

Cum a fost lumea asta pentru tine?

Laura Belecciu: Când am ajuns acolo mi-au oferit un apartament și bani de buzunar în fiecare săptămână. Așa funcționează agențiile. Dar, absolut toți banii care se cheltuiesc cu tine ți se vor retrage din banii pe care îi vei produce ulterior.

În primul sezon când am ajuns la Paris am nimerit direct la Fashion week. Ce face un agent inteligent este să te ducă acolo unde te potrivești. De pildă, eu în toată cariera nu am fost niciodată la vreun casting pentru Tom Ford sau Yves Saint Laurent. De ce? Pentru că acolo erau exclusiv fete de peste 1,90.

Toate pozele pe care le mai făcusem eu prin România au fost aruncate la gunoi și mi-au făcut niște polaroide în agenție, la un perete alb. Mi le-au printat pe niște foi, pe care eu îmi notam cu pixul numele.

Mai departe, strategia mea în această lume plină de fete frumoase care se plimbau prin toată lumea, era să fiu eu însămi. Și cu asta m-am diferențiat.

Ce crezi tu că a fost în personalitatea ta atât de special?

Laura Belecciu: E o combinație de naturalețe și multă muncă. Am fost mereu extrem de serioasă, de parolistă și, mai mult decât atât, făceam mereu oamenii să râdă. Mi s-a spus tot timpul că am o energie foarte bună și făceam mereu locul de muncă unul plăcut.

În plus, am ținut mereu niște limite foarte clare: una e să fii drăguț și alta să te lași călcat în picioare. Iar eu întotdeauna mi-am apărat vocal drepturile.

Poveștile care vin din zona modelling-ului sunt din zona unei depresii prelungi sau a unei deteriorări emoționale grave. Ție cum ți s-a întâmplat?

Laura Belecciu: Eu am rămas mereu o fată cu picioarele pe pământ fiindcă mi-am păstrat mereu doza mea de normalitate. Aveam un apartament superb, la parterul unui bloc parisian clasic, cu grădină și o sufragerie uriașă toată cu sticlă. Aveam o viață de lux. Dar mereu am avut prieteni din afara industriei și îmi păstram aceeași viață ca a oricărui alt om.

Modelling-ul nu a devenit niciodată pentru mine un stil de viață. A fost și a rămas mereu job. Aici e pericolul, când îți acaparează toată viața. Eu eram model când mă duceam la job și la castinguri, în rest eram un om normal.

Cum te-a schimbat viața de acolo?

Laura Belecciu: Într-un mod radical. Gândește-te, când am plecat de aici aveam 18 ani, deci personalitatea mea și modul de gândire s-au format în maniera pe care am întâlnit-o acolo. Am simțit că mi s-a cimentat o gândire foarte diferită de ce există în România.

Și care te-a făcut greu de adaptat când te-ai întors aici. Nu?

Laura Belecciu: Fără îndoială.

De ce te-ai întors?

Laura Belecciu: Viața de model este foarte frumoasă și aș încuraja pe oricine își dorește să o facă să nu ezite. Dar pe lângă toate lucrurile pe care le înveți, la sfârșitul zilei ești mereu singur. Fiindcă un model bun va lucra peste tot în lume și va călători, atât de mult încât să nu-și poată lega prietenii.

La un moment dat simți nevoia să fii într-un loc și gata.

Și vii în București și o iei de la zero. Nu e înspăimântător?

Laura Belecciu: Uită-te la mine! Am 38 de ani și o iau din nou de la zero.

Cum te-a schimbat mămicia?

Laura Belecciu: Singurul lucru care s-a schimbat la mine de când a venit pe lume Luna este că vreau să fac o lume și mai bună. (râde)

Ce pregătești?

Laura Belecciu: Pregătesc cea mai tare chestie făcută vreodată. Eu am acum și o companie care vinde uleiuri pe bază de canabis. Acum am cumpărat un teren lângă București unde voi face un centru de educație emoțională pentru copii.

Care e binele pe care îl vei produce tu în lume și unde se vede firul de business?

Laura Belecciu: Ce trebuie să înțelegi tu despre mine este că eu am fost și voi rămâne totdeauna un om pragmatic pentru că sunt conștientă că trebuie să trăiesc în lumea asta. Nu am câștigat niciodată la loto și nici nu am făcut împrumuturi vreodată.

Am reușit să fiu un om independent, iar fiecare lucru pe care îl fac vine dintr-o rațiune orientată să facă bani. Asta nu înseamnă că atunci când va funcționa acest centru nu voi păstra niște locuri pentru copiii care nu-și pot permite un bilet în acest centru.