Laura Bercean, visător de profesie și dream maker: „Tăcerea mea a fost asurzitoare când a murit tata. Atunci am decis să apară BertaLand!

Laura Bercean este omul căruia îi place să viseze, dar să facă și visele altora să devină realitate, din casa ei de la Brașov. Alege cu grijă proiectele sociale pe care le susține, iar atunci când decide, împreună cu soțul ei, să se implice, o face constant și pe termen lung, fie că este vorba de soarta copiilor de la Rădăuți, a vârstnicilor din preajma lor, de proiectul social de la Valea Screzii sau de animalele abandonate în stradă.

Laura a început să salveze animale abandonate de când era copilă, iar când a început să aducă acasă, pe lângă arici și pisici, șoareci, mama ei a decis să pună capăt obiceiurilor fetei.

Ani mai târziu, BertaLand, proiectul de suflet al Laurei, a ajuns să se ocupe de copii, de animale și de seniori, fără nicio discriminare între aceste cauze foarte diferite, dar care se unesc în inima unei femei pline de pasiune.

Ești prinsă în multe și foarte diferite roluri. Cine este Laura, de fapt?

Laura Bercean: Laura este un visător profesionist și așa mă cunoaște lumea din toate proiectele mele, poate și pentru că îmi place să îmi îndeplinesc visurile dar să îi ajut și pe ceilalți să facă asta, de la business la sport. Uite, acum am o listă deschisă într-un proiect care se numește „Ticket to see snow”, și am să-ți menționez un băiat pe care îl cunosc din 2015, care trăiește în Columbia și care își dorește să vadă zăpadă.

Știi cum e, când suntem prin clasa a XII-a și ne pregătim pentru marea viață și carieră ce ni se așterne în față, nu ne gândim deloc să alegem să fim „visători”. Ce-ți doreai tu la vârsta aceea când jonglai cu visurile și cu planurile?

Laura Bercean: Când eram foarte mică, până în 10 ani, îmi doream să am un adăpost de animale. Am adus acasă tot ce se putea găsi abandonat pe stradă. La șoareci, recunosc, mama a zis implacabil, nu! Și a adăugat: „hai să luăm un câine mai bine!”. (râde)

Visam să am o bicicletă cu coșuleț, în care să adun pisicuțele de pe stradă. Aveam și o livadă minunată în Săcele, la vecinul străbunicilor mei, care mi se părea că se potrivește de minune planului meu. Întâmplarea face ca anul trecut să fi fost acolo, să văd acel loc pentru BertaLand.

În liceu a apărut dorința de a face jurnalism, ceea ce am și ales atunci când am mers către facultate. Așa am ajuns la Timișoara, la Universitatea de Vest, unde am terminat cu a doua specializare în limba engleză. Am avut niște profesori incredibili acolo, am făcut trei ani de practică în redacțiile din România, în fiecare vacanță de vară, iar ce am găsit în adevărata presă m-a dezamăgit profund. Așa că am ales să continui cu masterat în comunicare și PR, am și profesat o vreme, pentru ca ulterior să aleg să plec pe navă.

Ai lăsat tot și ai plecat!

Laura Bercean: Eu sunt balanță ca zodie: azi încep ceva, iar mâine mă pot răzgândi fără nicio rezervă. Inițial, am decis să plec din țară în rol de crupier, așa că am făcut cursuri, dar, dintr-o coincidență haioasă, am ajuns să fac vânzare pe vapor.

Am fost la interviul destinat crupierilor, iar într-o cameră de lângă mine se afla o doamnă ce dădea interviu în limba italiană, dar nu reușea să se înțeleagă cu oamenii de acolo și nu avea nici translator.

Eu vorbesc bine italiană, de când eram mică, de când Italia Uno și Non e la Rai au fost primul meu contact cu jurnalismul. Am mers la ea și am ajutat-o să treacă de niște proceduri, iar ea m-a întrebat dacă nu vreau să lucrez pe vapor. Mi se părea incredibilă oferta, fiindcă eram convinsă că nu aș rezista acolo nicio clipă din pricina răului de mare. Și-mi amintesc ce mi-a spus: „nici nu-ți imaginezi cât de mari sunt acele vase. Sunt orașe plutitoare, nici nu realizezi că ești pe mare!”

Atât mi-a trebuit. A doua zi am mers la interviu cu ea. Testul a fost să vând un pește de plastic. „În câte limbi poți să-l vinzi?” m-a întrebat ea. (râde) Eu vorbesc engleză, franceză, spaniolă și italiană, așa încât i l-am vândut în patru limbi și m-a angajat.

Opt ani am lucrat pe nave; cred că cei mai frumoși ani din viața mea. Am văzut astfel aproape toată lumea.

Cel mai mult timp am fost manager și asistent, dar am lucrat și ca bijutier, am vândut alcool, țigări, am muncit cu mai bine de 65 de naționalități și m-am format profesional și ca om.

Nu îți vine pofta să te întorci acum?

Laura Bercean: Am foarte multă treabă acasă. Uneori mă gândesc că tocmai din acest motiv mi-am făcut atâta treabă aici, să nu fiu tentată să plec din nou.  

E foarte ușor să pleci într-o lume fără grija chiriei, a întreținerii, a stresului zilnic; în fiecare zi te trezești în alt oraș. Cui nu i-ar plăcea?

Sunt oameni care vor să prindă rădăcini, fac credite pe zeci de ani, cumpără case, mașini!

Laura Bercean: Cred că nu sunt balanțe, ca mine. (râde)

Ce ai făcut în acești 8 ani pe un oraș plutitor? Unde ai ajuns și de câte ori coborai pe pământ?

Laura Bercean: Mă dădeam jos foarte des. Am avut noroc să lucrez într-un departament în care lucram doar atunci când nava era în mișcare, așa încât aveam foarte mult timp liber. Am văzut toată Mediterana, Europa, cu toate ieșirile ei la mare, am văzut America, am fost în Caraibe, în Honolulu, în Bora Bora, în Sidney. Nu am ajuns însă în China, în Japonia, Bali, Thailanda și nici nu am rămas foarte mult în America de Sud.

Ce ai învățat în acești 8 ani?

Laura Bercean: Am învățat să am răbdare, să lucrez cu tipuri diverse de oameni și am învățat că, la fel cum un cuvânt poate fi tradus în 4 limbi diferite, un adevăr poate avea mai multe fațete. Am avut noroc de echipe foarte unite, chiar dacă am fost șefa unor oameni cu dublul anilor mei. Încă țin legătura cu mulți dintre ei.

Cum funcționau lucrurile acolo?

Laura Bercean: Schimbam 4.000 de turiști, într-o săptămână, oamenii mei preferați: pensionari relaxați, cum mi-aș dori să fie bunicii noștri care-și țin banii la saltea, să-i lase cu folos la înmormântare.

Oameni bogați?

Laura Bercean: Sigur că aveam și turiști foarte bogați, iar în Dubai am închis magazinele pentru a face un tur special unui domn care-și dorea acest lucru. Dar majoritatea celor pe care îi întâlneam erau oameni obișnuiți.

Ce-i diferențiază pe acești oameni de noi?

Laura Bercean: Cred că educația, cultura, o lentilă complet diferită asupra vârstei senioratului, spre deosebire de pensionarii noștri care văd senectutea ca pe finalul dramatic al întregii vieți.

Ce au avut de zis părinții tăi când ai plecat?

Laura Bercean: A fost greu. Aveam 22 de ani, eram în anul 2007, într-o perioadă când vorbeam acasă la un telefon cu fise, nu exista videocall. (râde)

Prima oară, eu și soțul meu am plecat pentru a strânge bani pentru nuntă. Ne-am propus să ducem la bun sfârșit un singur contract și să ne întoarcem acasă. Eu sunt din Brașov, soțul meu vine din Reșița, ne cunoaștem de 20 de ani și eram conștienți că nu vom putea face o singură nuntă, la care să aducem invitații dintr-un oraș în altul. Așa stând lucrurile, am decis să ne strângem banii și să facem cum voiam noi.

Soțul meu a plecat în Italia, la prietenul lui, să lucreze, iar eu am plecat pe vapor. După câteva luni, timp în care plângeam întruna de dorul lui și de casă, până am ajuns la 38 de kilograme, a venit un coleg la mine și m-a întrebat: „ce știe iubitul tău să facă? Că ți-l aduc acum! Zi-mi doar ce știe să facă și cum îl cheamă!”. Și așa a făcut. A venit pe navă și soțul meu, ca bartender, iar următorii ani am lucrat împreună.

Și când ați plecat de pe navă, de ce ați făcut-o?

Laura Bercean: Soțul meu a plecat primul, iar eu am mai rămas un an de zile fiindcă îmi era foarte greu să mă desprind de acea lume. Dincolo de asta, simțeam că mă rupsesem complet de lumea reală.

Știi cum e? Pleci azi către aeroport, iar când te-ai întors îți găsești prietenii divorțați, căsătoriți, cu copii sau pe unii nu-i mai găsești deloc. Unul dintre bunici s-a dus în lumea de dincolo când eu eram în Caraibe. Oricât aș fi plecat de repede, nu aveam cum să ajung la timp pentru înmormântare. Asta m-a făcut să sufăr foarte tare.

Oricât de bine ar fi pe vapor, te apucă un dor de casă greu de explicat.

Nu e nici măcar ca și cum ai locui în altă țară, unde mai auzi știri, mai afli vești. Pe navă ești într-o bulă cu petreceri, stare de bine și turiști. Am simțit că s-a oprit timpul în loc; nu mi s-a părut că am îmbătrânit în acești ani.

La ce te-ai întors? Ce ai găsit?

Laura Bercean: Mi-am deschis propria firmă în România și am început să lucrez tot pentru companii care gestionau nave internaționale de croazieră.

Am ajuns acasă și mi-am redescoperit prietenii, pe care în acei ani îi pierdusem puțin câte puțin. Cu mailuri și cu telefoane e greu să-ți menții relațiile.

Iar la puțin timp de la revenirea acasă am avut și niște șocuri care mi-au dat viața peste cap. Am pierdut un unchi, fratele tatălui meu, din pricina unei infecții intraspitalicești. La câteva luni, l-am pierdut și pe tata, iar peste puțin a plecat și câinele lui. Anul 2016 a fost îngrozitor pentru mine.

Eram în avion, în drum spre Nisa, când m-a sunat soțul meu să-mi dea vestea legată de tata. Avea 56 de ani.

Cu câteva seri înainte venisem în toiul nopții de la Rădăuți, unde fusesem cu daruri pentru copii, iar mama mă aștepta cu tort. Fusese ziua mea. Tata dormea. Nu am vrut să-l trezesc să-l îmbrățișez. N-aveam de unde să știu că aceea era ultima oară când aveam să-l mai văd respirând.

Începusem să lucrez cu vreun an înainte la ceea ce este acum BertaLand. Atunci era The Dream, dar după ce s-a dus tata, pe care îl chema Bertalan (un nume maghiar), am redenumit proiectul, în memoria lui, BertaLand.

Cum începuseși?

Laura Bercean: Când m-am întors de pe navă am început un proiect care se numea Christmas Every Month, fiindcă totdeauna m-a înfuriat ideea de a dărui de Crăciun, iar în ianuarie să nu mai deschidă nimeni ușa vreunui cămin pentru copii sau pentru seniori.

Așa că am găsit un cămin pentru copii, care funcționa sub tutela statului român, am făcut pachete pentru ei, 23 la număr, și i-am vizitat. Când am ajuns la ușa instituției, am primit întrebarea de la îngrijitoare: „Doar 23 de pachete aveți? Și la noi nu v-ați gândit?”.

Am realizat atunci cum stau lucrurile, dar am mai realizat că puteam face altceva pentru acești copii: să le aduc pachete și tort de zilele lor de naștere. Adevărul este că în centre nu se serbau zilele fiecăruia, ci a tuturor acelora născuți într-o anumită lună. Or, eu voiam să schimb acest obicei. Două luni mai târziu, replica celor din centru a fost: „Doamnă, eu am fost drăguță să vă las să veniți o dată, de două ori, dar chiar așa?!”

Atunci s-a umplut paharul de la lucrul cu statul așa că am început să caut proiecte faine de susținut. Iar emisiunea România, te iubesc! și cazurile prezentate de Alex Dima acolo erau o sursă bună.

Îl cunoșteai pe Alex Dima?

Laura Bercean: Nu. Îi urmăream emisiunile și unde zicea el că e de încredere, mergeam și eu. Așa am ajuns la Valea Screzii, la Rădăuți și în MagiCAMP. Într-un târziu ne-am întâlnit, am stat un timp și am vorbit despre proiectele dragi. Ne place foarte mult de Alex Dima, și mie, și soțului meu, și am rămas în legătură. Câteodată ne anunță când mai are un pont pe undeva.

Încet, încet Christmas Every Month a devenit un program în toată forța cuvântului: plătim terapie de mai bine de 6 ani pentru un copil cu autism, îi sprijinim și familia, iar acum sora lui a plecat la Timișoara, fiindcă este fotbalistă și a fost selectată în Naționala României, sub 15 ani.

De ce te ocupi de bunici?

Laura Bercean: Nu mai am bunici. L-am pierdut pe ultimul acum doi ani.

Dincolo de asta, aș zice că dintotdeauna mi-am dorit să ajut seniorii.

În clasa a VI-a, profesoara noastră de cultură civică, care chiar credea în ce spunea, ne-a dus de Paști la un orfelinat, iar de Crăciun la un cămin de bătrâni. A fost una dintre cele mai traumatizante experiențe din viața mea.

Mirosea a varză și a fecale; am vomitat când am intrat în azil. Am făcut un spectacol de colinde în sala de mese, apoi am ajuns în saloanele bunicilor care nu se puteau mișca. Eu am intrat într-un salon al unei doamne care nu vedea și care mi-a luat mâna în mâna ei, mi-a atins degetele și cred că m-a confundat cu nora sau nepoata ei. Și mi-a zis: „Monica, de ce nu ați venit la mine, să mă mai vizitați? Am pensia pentru voi sub pernă!”

Mi s-a rupt inima și am început să plâng. Profesoara m-a luat de mână și am ieșit pe hol. Ea mi-a zis atunci: „Ai două opțiuni, să fii Monica și să o faci să se simtă bine, sau să nu mai stai acolo, fiindcă îi faci mai mult rău!”. Mi-am înghițit lacrimile și am intrat din nou. Am vorbit cât mai puțin, am ținut-o de mână și am ascultat tot ce avea de spus.

Aveam 12 ani și atunci am trăit una dintre cele mai puternice experiențe din viața mea.

Acum mi-ar plăcea să fac un loc unde bunicii să vină când vor ei și să rămână cât le place.

Până se naște acest centru ce mai faci?

Laura Bercean: Chiar la începutul anului pandemic eram pe punctul de a semna contractul pentru un spațiu dedicat acestui centru. Am avut o ezitare din pricina curții, pe care eu mi-o doream mai mare, dar iată că în câteva zile avea să se închidă lumea și aș fi rămas cu o chirie de plătit.

În decembrie, anul trecut, am lucrat împreună cu fetele de la Zi de bine, pe care le știu de la MagiCAMP. Melania este mentorul meu în tot ce înseamnă implicare în zona socială, iar ea mi-a zis atunci: „Hai, Laura, ajungem la 200 de bunici?”. Ce puteam să răspund?

Am făcut 200 de cutii într-un apartament cu două camere, fără lumină sau căldură, pe care ni l-au cedat niște prieteni cărora le mulțumesc și acum, aflat undeva la etaj. În plus, trebuia să ne mișcăm rapid, fiindcă la ora 4.00 după-masa se întuneca și nu mai vedeam nimic.

Am cărat pe scări atunci două tone de făină, o tonă de zahăr și cam tot atâta ulei, plus alte alimente. Am avut noroc de experiența pe navă, unde învățasem cum se cară. În 10 zile am primit marfa, am urcat-o, am ambalat-o și am livrat-o celor 200 de bunici.

De ce faci tu toate astea?

Laura Bercean: N-am o poveste care să explice aceste lucruri, n-am vreo dramă de familie care să mă fi zguduit în copilărie sau adolescență. Dar spun atât: dacă poți face ceva, de ce să nu o faci?

După ce am mers prima oară în MagiCAMP, eu și soțul meu ne-am întors acasă și câteva zeci de minute am rămas în mașină, în fața casei, fiindcă plângeam și nu reușeam să ne adunăm. Ne gândeam cât de fericiți și norocoși eram.

Avem oameni pe care i-am ajutat și care acum s-au ridicat și ajută la rândul lor. Susținem o familie de aici, le plătim chiria de ani de zile, iar fetița lor îmi donează mie cei 50 de lei, bursa de la școală, să o dau mai departe. Nu i-am refuzat niciodată banii, fiindcă ea a învățat această lecție, a darului, chiar dacă banii aceia se întorc tot în casa lor cumva.

Pe tine cine te-a ajutat?

Laura Bercean:  Prietenii mei sunt tot timpul acolo. Când a plecat tata au fost extraordinari. Veneau cu mâncarea la ușă. Era suficient să spun că mi-e poftă de un suc, că mă trezeam cu sticlele la intrare. Nici acum nu știu cine ce mi-a adus.

M-au ajutat câinii care au fost acolo tot timpul. Acum avem 4 câini, iar pe al patrulea chiar așa îl cheamă, Patru. Am fost convinși că îl luăm și îi vom găsi o căsuță. Nu am vrut să-i punem nume, să nu ne atașăm de el. Ei bine, i-a rămas numele Patru și e la noi și acum. (râde)

M-a ajutat soțul meu și m-a înțeles tot timpul. Și mai ales când s-a dus tata. M-a lăsat să fiu eu însămi. A fost, cred, un șoc pentru toată lumea ca Laura cea explozivă să tacă dintr-o dată.

A fost asurzitoare tăcerea mea când a murit tata.

De ce? Ce s-a schimbat în tine când s-a dus tatăl tău?

Laura Bercean: Ți-am spus că toată viața mea este compusă din magice coincidențe. Citisem chiar în perioada aceea, când s-a dus tata, o carte a lui Mitch Albom, The Time Keeper. Am știut atunci că nimic nu-i promis. Asta am învățat: să fac acum, să fac atât cât pot, că nu se știe dacă mă mai trezesc mâine dimineață.

Tata a murit în somn și ne-a șocat pe toți plecarea lui, iar dacă la noapte mă duc și eu, în somn, vreau să știu că azi am făcut cât am putut.