Povestea de dragoste dintre o vedetă TV și Lady, un câine abandonat pe străzi. Laura Lezis, inima de aur care a salvat o viață nevinovată și promisiunea emoționantă făcută patrupedului

Cum s-a putut întâmpla asta?

Laura Lezis: Cel mai probabil a fost bătută, ea a încercat să se apere şi i-au spart dinţii. Dar ăsta e un puzzle pe care eu îl fac după ani de pus cap la cap detalii. Dinţii din faţă erau retezaţi, caninii, iar în cerul gurii avea un corp străin. La o săptămână ne-am întors la o nouă vizită să se ocupe de gaura din cerul gurii, în care avea o bucata de lemn sau de os… un corp străin care s-a necrozat şi i-a făcut o infecţie foarte puternică. Nu am ştiut să întreb prea multe. I-au scos corpul de acolo, am făcut analize de tot soiul, radiografii, CT-uri. Practic ea nu avea dinţi şi nici cerul gurii. Iar eu îmi făceam tot felul de scenarii cu privire la ce i se întâmplase. A fost un coşmar. Am aflat, de asemenea, că Lady şi născuse o dată. Şi, informaţie cu informaţie, am dedus că Lady provenea din canise ilegale şi, probabil din cauza unor boli genetice, au abandonat-o şi au bătut-o în pădure.

Din cauza rănii infectate din cerul gurii, legăturile cu fosele nazale erau închise. Ea respiră pe gură. Puţini câini reuşesc să facă asta. Mai mult, toate operaţiile pe care i le-am făcut au eşuat din cauza acelei răni care se tot suprainfecta. Şi ea era tot timpul cu infecţie în nas, casa era un dezastru pentru că strănuta şi umplea cu secreţii tot holul sau se lovea şi umplea totul de sânge.

După 15 intervenţii şi sute de analize, Lady tot nu era bine, iar eu eram epuizată fizic, emoţional şi financiar.

Cât a durat toată povestea asta?

Laura Lezis: O am de 7 ani, iar toată povestea a durat vreo 6 ani. Plus nişte costuri uriaşe. Prietenii nu m-au înţeles, colegii nu m-au înţeles, iar pentru mine era o perioadă cu multe coşmaruri, în care visam cum Lady fusese chinuită.

Am căutat apoi grupuri de sprijin, cu oameni care aveau căţei, medicii mi-au făcut reduceri, m-au sprijinit, m-au înţeles, dar nu aveam niciun rezultat. Şi asta m-a consumat. Mi-am pierdut o prietenă foarte bună care a refuzat să mă mai viziteze pentru că o deranja mirosul de câine, colegii îmi reproşau că viaţa mea se învârteşte doar în jurul lui Lady… tare greu a fost. O altă prietenă a ajuns să mă înţeleagă abia după ce ea însăşi şi-a luat un câine care avea probleme şi a avut de tras cu el.

Dar, din cauza lipsei de empatie a oamenilor din jurul meu, am făcut a doua depresie. Atunci lucram pe drepturi de autor la o firmă care intrase în insolvenţă şi a fost foarte greu pentru că nu-mi permiteam să nu iau salariul. Forţată de împrejurări, am decis să-mi schimb locul de muncă şi să merg undeva unde să am carte de muncă. Şi aşa am ajuns la această televiziune.

De ce ai încercat de mai multe ori acelaşi tip de operaţie?

Laura Lezis: Pentru că nu ştiam în ce fel operează. Plus că îmi spuneau să mai încercăm. Eu nu ştiam, că nu sunt specialist, şi mă agăţam de orice. Aveam de ales între a o pierde pe Lady şi a înceca toţi medicii. La un moment dat am ajuns la nişte cercetători israelieni care făceau proteze pentru copiii care se năşteau cu această malformaţie numită „gură de lup”. Ei căutau câini cu o astfel de malformaţie, iar eu i-am sunat de câteva ori, dar Lady nu se încadra. Eu eram atât de disperată încât m-aş fi dus oriunde.

Cum ai ajuns la doctorul Horia Elefterescu?

Laura Lezis: Am auzit de la câţiva prieteni de el. Doar că doctorul locuia în Anglia şi doar venea în ţară să opereze. Iar consultul acolo era foarte scump, la fel şi CT-urile şi RMN-urile. Am amânat foarte mult pentru că nu aveam bani. Dar eu nu am acceptat că ăla e sfârşitul ei. Şi, cum lucrurile deveniseră foarte grele – operaţii nereuşite, lipsa banilor, pierderea prietenilor, multă muncă la job, părinţii care îmi spuneau că trebuie să îl duc la un padoc, cumva îmbrăţişasem ideea că trebuie să mă despart de ea.

Îmi amintesc că eram în bucătărie şi i-am aruncat o bucăţică de carne care a trecut pe lângă ea. Atunci mi-am dat seama că nu vede bine. Am dus-o la consult oftalmologic şi mi-au spus că are atrofiere progresivă de retină. Adică orbea odată cu înaintarea în vârstă.

Atunci i-am promis că doar dacă mor eu înaintea ei ea va rămâne pe străzi.