Lawrence Foster, dirijorul de origine română, care și-a cunoscut țara grație Festivalului Enescu

Lawrence Foster este dirijor american de origine română, omul care și-a început cariera la 18 ani și s-a format sub îndrumările lui Zubin Mehta.

S-a născut în Los Angeles, din părinți evrei plecați din Iași și s-a întors în România în anii 70, pentru Festivalul Enescu. S-a îndrăgostit de țara din care veneau părinții lui și tot aici a cunoscut-o pe femeia vieții lui, Angela, actualul Consul Onorific al României la Monte Carlo, femeia pentru care a apelat la cele mai prestigioase relații de prietenie pe care le avea atunci, printre care și viitorul președinte al SUA, H.W. Bush, care au intervenit pe lângă Ceaușescu.

Lawrence Foster este un dirijor cu care viața și aventura au fost generoase, iar apropierea unor oameni importanți ai lumii, cum ar fi Prințul Rainier De Monaco, i-a permis să impună proiecte muzicale curajoase, așa cum este înregistrarea operelor complete George Enescu.

Iată povestea uluitoare a unui muzician îndrăgostit de România și de Enescu.

Ce planuri aveți anul acesta pentru Festivalul Enescu?

Evident, voi duce la bun sfârșit concertul cu Orchestra Națională Radio din Polonia, cu o bucată excelentă semnată Adrian Pop, Colinda soarelui, unde avem invitat și un pianist polonez, Szymon Nehring.

Vom avea o fuziune interesantă de muzică românească și poloneză, cu un pianist român și unul din Polonia, sub bagheta unui dirijor american de origine română. Al doilea concert va fi dirijat de Christian Mandeal, deci totul înseamnă mai mult decât două concerte, seamănă cu o adevărată poveste „națională de familie”.

La care dintre concerte veți fi spectator?

Fiica noastră, Nicole, care a devenit de curând și cetățean român și vorbește foarte bine limba română, va fi și ea aici luna viitoare.

Și eu, și soția mea, Angela, dar și fiica noastră, Nicole, vom fi prezenți la cât mai multe concerte este posibil. Ne vom bucura de București în această perioadă.

Știm că aveți foarte multe legături cu România: părinții, soția, acum fiica dumneavoastră care a devenit cetățean român. Care au fost detaliile care v-au făcut să vă îndrăgostiți de această țară pe care nu o văzuserăți până atunci?

Nu știu să vă spun, probabil este în sângele meu ceva care m-a atras aici. Iar dacă merg și mai departe, cred că patriotismul intens și autentic al soției mele m-a făcut să vreau aflu și să învăț mult mai multe lucruri despre cultura și istoria acestui loc.

Întotdeauna am iubit muzica lui Enescu, chiar și înainte de veni în România, iar asta nu a avut nicio legătură cu faptul că Enescu era român. Aici vorbim strict despre admirația pură pentru muzica lui.

Când am început să dirijez în Monte Carlo în anii 80, am început un proiect de imprimare audio a operelor lui Enescu. Eu eram îndrăgostit de Bartok, este în continuare unul dintre favoriții mei, însă toată lumea dirija Bartok și nimeni nu se atingea de Enescu. Și nu din vina lui Enescu. Iar asta nu mi s-a părut un lucru corect.

Atunci, în Monte Carlo, am imprimat tot ce a scris Enescu, cu o singură excepție: Simfonia a III-a,  care mie mi s-a părut greu accesibilă atunci, dar pe care am înregistrat-o ulterior, alături de Orchestra din Lyon.

Eu m-am născut în Los Angeles iar mama, îmi amintesc, avea câteva discuri cu muzică populară din România. Și nu numai. Atunci am ascultat Rapsodiile lui Enescu, de pildă.

Tatăl meu era român, de asemenea, însă a murit când eu eram foarte mic, așa încât am fost adoptat de soțul mamei, domnul Foster, și nu am învățat deloc limba română.

Mama însă avea foarte mulți prieteni români, iar legăturile mele cu țara au început când am decis, de fapt, să vin să văd patria părinților mei.

Prima dată am ajuns aici în 1967, ca asistent al lui Zubin Mehta, care venise cu Orchestra Filarmonică din Los Angeles. Mi-a plăcut foarte mult ce am găsit aici și am vrut să descopăr și mai mult. Prin urmare, am avut niște discuții cu agenția care organiza festivalul și am aranjat o serie de concerte în România pentru anul 1969.

M-am întors în România și am ajuns la Cluj, Oradea și Arad. În Iași, orașul de unde au plecat părinții mei, am ajuns mai târziu și am putut vedea casa construită de tatăl meu pe bulevardul care se chema atunci Lascăr Catargiu.

Apoi am ajuns la Arad și am cunoscut-o pe soția mea, Angela. Ea era îndrăgostită de muzică și, din fericire pentru mine, între timp s-a îndrăgostit și de Larry Foster. (râde)

Povestiți-mi mai multe despre acel moment în care ați cunoscut-o pe viitoarea dumneavoastră soție!

A fost un moment drăguț. Era un grup de împătimiți ai muzicii care au organizat o petrecere în cinstea mea. Acolo am cunoscut-o, am început să vorbim și mi s-a părut fantastică. Am ținut legătura cei câțiva ani care au urmat, când eu reveneam în România cu mai multe concerte, iar sentimentele au devenit din ce în ce mai profunde și mai intense.

În 1972, în octombrie, după un concert în care dirijam Simfonia a IX-a a lui Beethoven în Cluj, am cerut-o în căsătorie. Iar acest lucru părea foarte firesc, chiar dacă în toți acești ani fusesem împreună doar câteva luni, nu mai mult de șase cred.

Apoi a început o întreagă aventură să poată ieși din țară, lucru deloc ușor. Și, mărturisesc, am avut ajutorul unor oameni foarte importanți, pe care îi cunoscusem prin prisma slujbei mele de dirijor. Acești oameni au acceptat să semneze și să trimită mai multe scrisori prin care îi cereau președintelui României de atunci, tovarășului Nicolae Ceaușescu să permită emigrarea soției mele în SUA.

Păstrez încă aceste scrisori, iar una dintre ele, foarte importantă pentru mine, a venit din partea domnului Herbert Walker Bush (viitorul președinte al SUA), care atunci era congressman de Houston, Texas. Apoi a fost primarul din Los Angeles, un tip extrem de direct, care a intervenit la rândul lui, fiindcă Angela în continuare nu primea permisiunea să iasă din țară, iar eu dirijam în Los Angeles.

El a scris cu mâna lui și a semnat o scrisoare către Ceaușescu, am văzut-o și eu, în care îi spunea: „dragă Nicolae, ce naiba se întâmplă acolo? De ce nu lași această femeie să plece din țară? Dirijorul nostru de aici nu este deloc fericit”. (râde)

În cele din urmă s-a întâmplat, Angela a venit în America, în Houston (Texas) unde eu eram dirijor, iar în cele din urmă am ajuns la Monte Carlo, în Europa unde locuim de 40 de ani deja.

Care a fost răspunsul lui Ceaușescu?

Efectul a venit imediat. Ceaușescu voia să folosească această relație pentru import-export în California.

Deci era o chestiune de afaceri!

Din nefericire, interesele de afaceri sunt în aproape toate lucrurile din lumea asta.

Mi s-a povestit că soția dumneavoastră, Angela Foster, a îmbrăcat la nunta voastră o ie românească. Este adevărat?

Da, așa este. Era o superbă ie românească.

Soția mea , Angela Foster, este Consulul Onorific al României la Monte Carlo și aș spune că nimeni nu a făcut pentru țara sa cât a făcut Angela pentru România. În fiecare an, de Ziua Națională organizează un eveniment grandios, care pune în valoare literatura, poezia românească ori muzica românească. Iar aceste evenimente sunt destinate oricui de pe Coasta de Azur, nu doar românilor.

Uneori membrii familiei Regale sunt invitați, prințul Albert a participat de câteva ori la deschiderea acestui concert. Iar ce vreau să spun este că Angela a făcut o treabă extraordinară în această responsabilitate, de Consul Onorific al României.

Se vorbește mult despre prietenia dumneavoastră cu Prințul Rainier!

Este exagerat, iar eu nu spun niciodată că am fost prietenul prințului Rainier. Lucram pentru el și aș zice că am fost cunoștințe. Mi se pare că aș da dovadă de lingușeală să spun că suntem prieteni. Iar unul dintre motivele pentru care Prințul a apreciat munca soției mele aici a fost pentru că ea este orice mai puțin un om lingușitor, pentru că a înțeles că ea muncește pentru țara ei, nu pentru că este în căutarea unui acces mai simplu la recepțiile de la Palat.

De altfel, Angela a lipsit la multe dintre recepțiile de la Palat pentru că era ocupată cu fiica noastră, Nicole. Iar Prințul a spus că oricine alege familia în detrimentul unei petreceri de acest gen este de admirat.

Deci, nu sunt un prieten al Prințului, suntem cunoștințe, lucram îndeaproape pentru toate evenimentele care implică programul muzical al familiei regale.

Am fost foarte mândru când Prințul a acordat un interviu lui Larry King, la CNN, și a trebuit să răspundă la întrebarea: cu ce vă mândriți cel mai mult, Alteță, când vine vorba despre Monaco? Și nu a spus despre echipa de fotbal sau despre edificii, ci a spus despre Orchestra Filarmonicii.

Prințul venea foarte des la concerte și de multe ori întârzia. L-am întrebat dacă este cazul să îl așteptăm. Și mi-a răspuns să nu fac așa ceva. „Punctualitatea, a spus, este un atribut regal. Iar eu sunt doar un Prinț.” (râde)

Aș vrea să vorbim puțin și despre Nicole, fiica dumneavoastră. Știm că este cetățean român și că vorbește mai multe limbi străine. Completați-mă!

Vorbește franceză, engleză, română, italiană, germană și spaniolă. Franceza, engleza, româna și spaniola le știe la nivel academic.

A lucrat o vreme pentru El Pais, a publicat câteva articole și în New York Times acum ceva vreme, a ajutat la editarea volumului semnat de Daniel Barenboim, iar acum este coordonatoarea departamentului de comunicare online al UNICEF din New York, asta după ce timp de 3 ani a lucrat pentru o organizație în Afganistan, ca director de comunicare.

Dacă ne întoarcem puțin la Enescu și la Monte Carlo, sunteți omul care l-a convins pe Prințul Rainier să contribuie la dragostea dumneavoastră pentru Enescu. Cum ați reușit acest lucru?

Să nu uităm faptul că Enescu a fost o personalitate foarte „franceză”. A trăit mulți ani la Paris, este înmormântat acolo. Iar Prințul Rainier este foarte conștient de această personalitate a românului stabilit în Franța și are o reverență pentru lucrurile de altădată. Iar în momentul în care i-am povestit că avem nevoie de o contribuție care să sponsorizeze acțiunea noastră dedicată lui Enescu, nu a avut nicio ezitare.

Iar aici mai merită menționat un detaliu: Oedip este o operă complexă, a cărei punere în scenă presupune niște costuri uriașe. Așa că l-am sunat atunci pe Alain Lancerot de la EMI, care m-a ascultat cu atenție și a răspuns doar atât: „lasă-mă să mă gândesc la asta!” M-a sunat înapoi într-o oră și mi-a zis: „o facem!”.

Rezultatul a fost că am avut înregistrările unei opere extraordinare. Oedip a primit toate premiile acelor ani. Toate aceste înregistrări, CD-urile, sunt și acum pe piață și pot fi accesate de oricine.

Vă mândriți cu această realizare și de ce?

Sigur că sunt mândru și asta pentru că am ajutat un compozitor extraordinar, care vine dintr-o țară pe care o admir foarte mult, un muzician neglijat multă vreme și pe care mulți dintre dirijori au început să îl ia în calcul.

Opera lui Enescu a fost înregistrată din nou cu Orchestra din Finlanda, Oedip a fost pus în scenă din nou la Festivalul din Salzsburg, în Toulouse ori la Convent Garden. Sigur, nu pot să spun că Oedip este la fel de văzut ca Traviata, dar este o operă extrem de costisitoare, foarte dificilă pentru orice orchestră și pentru cor, dar acolo unde este văzută este extrem de apreciată de public.

Festivalul Enescu v-a fost foarte apropiat și ați condus pentru câțiva ani acest mare eveniment. Povestiți-mi puțin despre această experiență!

Nu vreau să vorbesc foarte mult despre mine dar îndrăznesc să spun că, împreună cu Mihai Constantinescu și Ion Caramitru, am revoluționat acest festival, iar acest eveniment a reușit să ajungă pe lista scurtă a marilor evenimente muzicale europene.

De pildă am impus ideea ca fiecare orchestră internațională să susțină două concerte, una dintre lucrări să fie a lui Enescu sau o lucrare românească, de regulă este Enescu, unul dintre concerte poate fi susținut de directorul muzical, iar celălalt poate fi susținut de un dirijor român.

Apoi am scos orice concert din zona așa numitei „Case albe” și am respins orice conotație politică asociată acestui festival. Singur că m-a bucurat sprijinul financiar guvernamental, dar nu am vrut deloc să fie asociat vreunei personalități politice ori vreunui partid.

Apoi am decis ca Festivalul să fie pentru toți românii, nu doar pentru bucureșteni. Așa se face că există evenimente asociate festivalului în mai multe orașe din țară. Am vrut să nu mai fie un festival metropolitan, ci unul național, așa încât toți românii să fie mândri de el. Și cred că am reușit. (râde)