Căutare

Share this article

Conferențiar Dr. Livia Ognean este medic neonatolog și șefa secției de Terapie intensivă a Spitalului Județean din Sibiu. Ca dumneaei probabil sunt mulți, adică mulți poartă aceste titulaturi înaintea numelui, însă am ales-o pentru că în 20 și ceva de ani de carieră a reușit să scrie o poveste absolut impresionantă. Povestea provocărilor, care sunt de fapt copiii prematuri care îi trec prin mână. Însă după această introducere, urmează punctul culminant. Livia Ognean spune că a ajuns la Sibiu unde a moștenit o echipă extraordinară, împreună cu care a învățat ce înseamnă și cât de importantă este demnitatea. Astfel că a înființat o asociație și de prin 2006, printr-un consens cu întreg personalul medical prin care Livia Ognean a ales să nu primească nici un fel de șpagă, oricât de bune ar fi fost intențiile părinților, ci mai degrabă să le propună acestora, dacă au fost mulțumiți, să facă o donație în contul asociației. Donațiile s-au adunat și echipa de la Sibiu a ales să folosească acești bani pentru dotarea secției. Au cumpărat zeci de incubatoare, ventilatoare, respiratoare și alte aparate cu nume complicate, extrem de necesare în salvarea vieții nou născuților.

Livia Ognean ar fi putut poate să lucreze în mediul privat, sau să-și deschidă o clinică. A ales să-și dedice toate cunoștințele, experiența și eforturile Spitalului Județean din Sibiu. Mai exact bebelușilor care ajung acolo.

Încercând să-i arăt aprecierea și recunoștința mea, ca părinte ce a trecut vreodată prin secția de neonatologie a unui spital, mi-a spus că nu are nici un merit, că tot ceea ce face se datorează echipei cu care lucrează, iar dacă vreau să aflu povești inspiraționale, îmi poate da numerele de telefon ale tuturor celor care lucrează în secție. Dar mai bine citiți voi!

Am auzit atât de multe lucruri frumoase despre dumneavoastră și tare mi-ar plăcea ca povestea să ajungă la cât mai mulți oameni….

Întâmplarea face că mă știe lumea mai mult pe mine, însă pentru astfel de povești aș putea să vă dau numerele de telefon ale întregii echipe. Realmente nu am fi reușit, cel puțin aici, la Sibiu, să facem ceea ce am făcut dacă nu eram o echipă. Și o echipă unită care vrea să facă lucruri. Degeaba ești bine pregătit dacă doar îți faci treaba și atât.

Da, dar cineva ține echipa unită…

Am moștenit echipa. Acum 20 și ceva de ani când am venit în secție am moștenit un fel de a fi și deja o echipă bine închegată și chiar am avut de la cine învăța. Lucrurile au fost puse pe un drum când am apărut eu aici.

Mai sunt aceeași oameni de acum 20 și ceva de ani?

Sunt cea mai bătrână acum 😀Evident că între timp s-a mai înnoit echipa. Colegii în vârstă s-au pensionat, au venit oameni noi, dar, repet, am avut noroc ca și oamenii noi să fie receptivi la ceea ce se făcea și să continue ceea ce s-a făcut într-un mod care a fost tot mai bun. Dincolo de toate e importantă și satisfacția pacienților și copiii, evident, să plece bine acasă, dar e important și pentru noi să mergem la lucru cu plăcere și să avem satisfacția lucrului bine făcut.

Dr. Livia Ognean alături de colegele sale, împreună cu care aleargă la Maratonul Sibiului pentru a strânge donații pentru spital

De ce Sibiu? Sunteți din zonă?

Nu, chiar nu aș putea să spun de unde sunt. M-am născut la Deva, am stat și am studiat 18 ani la Hunedoara, însă părinții mei sunt amândoi din județul Mureș, la Târgu Mureș am făcut facultatea și, ca să spun așa, am copilărit până am terminat facultatea în preajma Târgu Mureșului, la bunici. Cumva acela e locul de care mă simt cel mai apropiată, pe care îl simt cel mai „acasă”. Însă întâmplarea a făcut ca atunci când am ales rezidențiatul și am ales să-l fac la Sibiu, fratele meu intrase la facultatea de Chimie alimentară în Sibiu. Cum pe vremuri nu era chiar ușor pentru o familie să întrețină un medic tânăr la debut și un student, am considerat că dacă suntem împreună ne va fi și nouă, și părinților mai ușor.

Livia Ognean în copilărie, alături de bunica ei

Să împărțiți chiria?

Dar nu numai chiria, ci și abilitățile de bucătar ale fratelui meu, care mie îmi lipsesc cu desăvârșire.

Fratele între timp bănuiesc că nu mai locuiește cu dumneavoastră….

Fratele între timp a terminat și acum este cadru universitar la Facultatea de chimie alimentară, tot în Sibiu. Între timp ne-am adus și părinții aproape, și-au cumpărat o casă la câțiva kilometri de Sibiu, așa că suntem împreună cu toții. Acum însă îmi lipsesc foarte tare pentru că, de când cu minunăția de pandemie, sunt două luni de zile de când nu i-am mai văzut, deși ne despart doar 30 de kilometri. E frustrant.

De ce neonatologie?

Asta cu neonatologia nu aș putea să spun de ce, pentru că dacă stau să mă gândesc, și m-am gândit de nenumărate ori, cred că altcineva a ales pentru mine. Undeva, în clasa a XI-a mi-am schimbat opțiunea din engleză, pentru că voiam să fiu profesoară de engleză, în medicină. Nu știu nici măcar asta de ce am făcut-o, pentru că dacă stau să mă gândesc la materiile de admitere, nu am făcut o pasiune nici pentru chimie, nici pentru fizică și nici pentru biologie. După aceea au urmat doi ani de facultate, timp în care m-am întrebat ce caut pe acolo pentru că doar foarte puține materii mi-au plăcut. În anul IV am avut norocul să încep pediatria și să descopăr că în sfârșit îmi place ceva foarte mult. Când a fost să dau rezidențiatul, știu că-mi doream foarte mult să mă întorc la Târgu Mureș pentru că mă leagă foarte multe și de facultate, și de zona aceea, așa că mi-am pus în cap să aleg pediatrie. Nu a fost să fie, locurile de la pediatrie s-au ocupat repede și atunci a venit cealaltă opțiune în care aș fi putut alege București unde erau foarte mulți și de unde era ușor să te transferi, în ideea că ulterior mă voi putea transfera în altă parte. Doar că la București mai erau posturi doar pe neonatologie. Și atunci am ales neonatologie la București și la foarte scurt timp după aceea am reușit să mă transfer la Sibiu, alături de fratele meu.

Livia Ognean în copilărie

A, deci ați apucat să stați puțin și la București?

Transferul l-am obținut după 4 luni, însă începusem stagiul de pediatrie la IOMC unde am dat peste niște oameni extraordinari, motiv pentru care am decis să-mi termin tot stagiul acolo. Prin urmare, am stat în București cât o sarcină normală, adică 9 luni.

Vă amintiți prima naștere?

Prima naștere pe care am văzut-o a fost la spitalul Polizu. Eram rezident de Polizu și în stagiul de pediatrie am lucrat cu doamna conferențiar Tatiana Ciomârtan care făcea pe vremea aceea gărzi la Polizu și care a vrut să-mi arate cum e neonatologia. Întâmplarea face că nu începi rezidențiatul cu ceea ce urmează să faci în viață, ci cu stagii mai mici. Nu îmi aduc aminte exact cum a fost la naștere, știu doar că m-a impresionat terapia intensivă și mai ales prematurii foarte mici. Și îmi mai amintesc că mi-a plăcut foarte mult.

Livia Ognean împreună cu părinții săi

Dar primul prematur pe care l-ați ținut în brațe?

Nici măcar asta, sunt așa de mulți ani de atunci…. Nu prea am memorie legată de lucruri pe care le-am făcut pentru prima dată, ci mai degrabă legată de copii la care a trebuit să investim foarte multă muncă și foarte multe eforturi ca să supraviețuiască.

Atunci o să vă întreb despre un caz care v-a marcat cariera și pe care atunci când l-ați dus la bun sfârșit v-ați dat seama că sunteți omul potrivit la locul potrivit…

Nici asta n-aș putea să spun. Pot să vă spun că-mi place foarte mult ceea ce fac și cu cât un copil este mai mic sau are probleme mai severe de sănătate, cu atât provocarea e mai mare. Probabil că sunt un om căruia îi plac provocările și cu certitudine, a fi neonatolog înseamnă să faci mereu altceva. Chiar dacă bolile poartă același nume, copiii se comportă diferit și răspund diferit la ceea ce faci.

Dacă stau să mă gândesc la un caz care m-a marcat oarecum profesional și care a însemnat un moment de cotitură pentru ceea ce facem noi, aș putea spune că acela este poate cel al unei fetițe care s-a născut în urgență, la 25 de săptămâni, cu 600 și ceva de grame și pe care am îngrijit-o și a stat în Terapie 111 zile. Nu e nici pe departe recordul nostru, dar e unul din cazurile în care au fost tare multe lucruri care s-au adunat. De exemplu am fost puțin uimită de reacția tatălui pentru că de obicei tații sunt mai șocați decât mamele. Tatăl era plecat din țară la naștere, a venit după o zi și ținând mama de după umeri a întrebat-o: „De ce plângi. E un copil, doar că e mult mai mic. Atât”. A fost o reacție absolut neașteptată și mi-a plăcut foarte mult.

Dr. Livia Ognean alături de copii și părinți

Câți ani are acest copil acum?

Are șapte ani, aproape opt, vorbește patru limbi străine, merge la școală, e o frumoasă și are și o surioară de aproape doi ani care s-a născut la 26 de săptămâni, cu o greutate de 700 de grame și care e și ea foarte bine.

Însă s-a întâmplat ca atunci, în perioada în care s-a născut Ana Cloe, că așa o cheamă, mai multe mame au fost foarte generoase, mi-e greu să găsesc cuvântul potrivit, și ne-au dat o mână de ajutor în a promova ceea ce facem în secție și în a încerca să ne facem rost de echipamente, de tot ceea ce avem nevoie pentru ca îngrijirile din Terapie să fie mai bune și mai performante.

Noi făcusem asociația secției și până în acel moment adunam ce puteam din acei 2% care se puteau dona. Cu acei bani, nu foarte mulți, încercam să schimbăm câte ceva și să cumpărăm ce avem nevoie. Însă, din acel moment am început să facem proiecte mai mari, să ne facem cunoscuți, să spunem ce facem – vorba soțului unei colege: „ E inadmisibil să treacă lumea prin fața maternității și să nu știe ce faceți voi aici!”. De aceea spun că a fost poate un caz de cotitură.

Haideți să vorbim despre ce faceți dumneavoastră acolo pentru că asta mie mi se pare de-a dreptul fascinant… În acești opt ani, de după Cloe, ce ați reușit să faceți pentru secția de neonatologie a Spitalului județean din Sibiu?

Asociația e înființată din 2006.

Da, dar ați spus că proiectele mari au apărut după ce s-a născut Cloe…

Da, din 2013 am început să avem proiecte mari. Proiectele cele mai mari, în fiecare an, au fost alergări la maratonul Sibiului, în urma cărora am reușit să achiziționăm peste 15 incubatoare. Aproape complet am reușit să schimbăm incubatoarele vechi din secția de prematuri, unele având aproape 50 de ani vechime, ceea ce e depășit de mult. Am luat cinci sau șase ventilatoare, echipamente de monitorizare, pulsoximetre, oximetre cerebrale, practic aproape toate echipamentele din terapie intensivă au fost făcute prin asociație deoarece dotările făcute de Guvern în anii 2006 erau depășite. În momentul actual aproape tot ce avem e ceva ce comunitatea a făcut.

Livia Ognean în 2006

Puteți spune că secția arată ca una din spitalele occidentale?

Pot să spun eu, dar spun inclusiv prietenii noștri din străinătate. Colaborăm foarte strâns cu o echipă de medici condusă de un profesor din Iowa. Practic, cam toate doctorițele din secție am trecut pe acolo și am învățat acolo, iar profesorul vine cel puțin o dată la doi ani aici și da, putem spune că avem o Terapie intensivă ca afară. Nu chiar ca în Iowa unde, din punctul meu de vedere, e idealul, dar comparabilă cu terapiile intensive din Europa.

Îmi spuneți care e implicarea dumneavoastră în asociația Salvați copiii?

Colaborarea cu Salvați copiii e de ceva durată, de când am început să mă gândesc la proiecte de educație a părinților, pentru sarcină, pentru îngrijirea sarcinii sau pentru naștere. Colaborăm cu ei în diverse alte proiecte mai mici și avem în continuare proiecte în plan, însă mai mult decât colaborarea noastră cu ei, e mai degrabă ajutorul pe care îl primim de la Salvați copiii în fiecare an, ajutor care este realmente esențial. Dincolo de proiectele noastre, nevoile sunt foarte mari. Cum spuneam, echipamentele au o viață, o viață fizică, dar mai au și o viață morală pentru că în afara faptului că după vreo 10 ani de zile se strică și costurile de reparație sunt foarte mari, ajung să fie depășite din punct de vedere al performanțelor, în special din punct de vedere al siguranței pe care ți-o oferă atunci când îngrijești un copil. Și atunci avem nevoie continuă de ajutorul celor de la Salvați copiii. Ne-au donat în fiecare an incubatoare sau respiratoare care au fost și sunt esențiale în îngrijirea copiilor prematuri.

O să abordez acum un subiect ușor tabu. Eu știu că la dumneavoastră în secție nu se ia șpagă.

Nu, nu se ia.

Și e normal să fie așa și înțeleg că lucrul acesta se întâmplă și în multe alte spitale de când salariile cadrelor medicale au crescut. Însă dumneavoastră faceți meseria asta de mai bine de 20 de ani. Acum 20 de ani se dădea și se lua șpagă, iar acest lucru a fost o realitate. Dumneavoastră de ce ați ales să nu o faceți?

Practic noi nu o facem de prin 2006-2007, de când avem asociația. A fost un consens între noi, medici și asistente și cumva cred că factorul decisiv a fost demnitatea. Atunci când primești ceva de la cineva te simți obligat să faci mai mult decât ai face. Gândindu-ne că noi oricum facem tot ce se poate pentru acești copii, nu avea nici o logică, nici o noimă să pară că facem mai mult, când de fapt nu se întâmplă așa. În plus, odată ce s-a făcut asociația, noi am hotărât ca ori de câte ori un părinte vrea să ofere ceva, să-i oferim oportunitatea de a face donații către asociație, mai degrabă decât de a primi o atenție. Și apropo de asta îmi aduc aminte de două situații. Venise la un moment dat un copil prin transfer de la Alba și mătușa și tata tot insistau să ne dea plicul cu bani. Când le-am spus: „la sfârșit, când veți pleca acasă, dacă sunteți mulțumiți, puteți să faceți o donație asociației secției”, mătușa nu se putea opri din a spune: „Nu am mai auzit așa ceva! Nu am mai auzit așa ceva!”.  😀

Păi e de neauzit 😀

Asta a fost una, iar cealaltă drăguță a fost în momentul în care a apărut legea și când părinții și absolut toată lumea știa că a oferi ceva înseamnă mită. Atunci au venit cu câte o cutie de ciocolată sau cu câte un tort, toate probe DNA care trebuiau consumate rapid ca să nu ne prindă cineva luând mită. Când colo era un fel de a mulțumi al părinților, care cred că nu are nimic de a face cu mita.

Repet, demnitatea de care vorbiți dumneavoastră nu ține de foame. Iar până acum câțiva ani salariile erau foarte mici în sistemul sanitar. Dumneavoastră alegeați să folosiți aceste atenții pentru asociație, ca să dotați secția, nu pentru dumneavoastră și colegii dumneavoastră, ceea ce chiar nu s-a mai auzit.

Și eu repet: în tot ceea ce s-a realizat la Sibiu contează foarte mult echipa și calitatea oamenilor din echipă. Cred că asta e singura explicație. Apoi poate contează și cât de mare e mita. Nu vă imaginați că în neonatologie vorbim de sute de euro. Pui în balanță efectiv demnitatea ta de profesionist cu un gest care nu e ok, nici pentru părinte măcar.

Realmente e vorba de echipă, nu am glumit deloc și nu am exagerat când am spus că nu e vorba de mine, personal. Poate că eu am ideile, deși nu sunt singura cu idei, însă degeaba le-aș avea dacă nu am fi cu toții pe aceeași linie.

Înțeleg că oamenii de la Sibiu sunt de o altă calitate…

Echipa mea cu certitudine 😀

Aș vrea să vorbim puțin de perioada prin care trecem acum. Au fost cazuri la dumneavoastră pe secție de COVID pozitiv?

Nu. Am avut suspiciuni însă s-au infirmat. Până acum pare să fie ok. Însă nu pot spune cu certitudine pentru că nu fiecare gravidă care se internează este testată și pentru că datele spun că 80% din pacienți sunt asimptomatici sau cu simptome ușoare. Și atunci deși faci triaj, chiar dacă simptomele sunt ușoare pot fi nespecifice și astfel poate că ne-au trecut prin mâini mame pozitive, dar nu știm.

Ce înseamnă să fii medic neonatolog în perioada asta?

E un stres în plus, fără doar și poate. Practic trebuie să privești fiecare gravidă care intră în secție ca pe o posibilă suspiciune, să-ți iei măsurile de precauție necesare, trebuie să fii mereu atent să ai echipamentul potrivit pentru că, repet, nu știm cine e infectat și cine nu. Și nu numai la gravide mă refer, când transmiterea e comunitară și noi, personalul, putem fi infectați și asimptomatici. Iar acest lucru înseamnă că purtarea echipamentului este esențială deoarece trebuie să păzești nou născutul.

Vorbeați mai devreme că Ana Cloe nu a fost nici pe departe recordul dumneavoastră. Cum sună acel „record” absolut?

Anul trecut am externat un băiețel care s-a născut tot la 25 de săptămâni și care a plecat acasă după 364 de zile, la un an fără o zi.

Livia Ognean la vârsta de un an, prima zi în care a învățat să meargă

Ce vă doreați să deveniți cînd erați copilă?

Profesoară și gândul acesta l-am avut până în clasa a XI-a. Însă, acum, mai de curând sunt și conferențiar, așa că într-un fel se întâmplă și asta. Nu predau engleză, predau neonatologie, dar am ajuns să o fac și pe asta. Engleza rămâne însă pasiunea mea și faptul că cea mai de calitate literatură științifică e în engleză, mă ajută să merg mai departe și pe calea asta.

Ce erau părinții dumneavoastră?

Mama a fost contabilă și mi-a spus mereu că pot să fac orice, chiar și educație fizică și sport, deși nu eram pasionată. Tata a fost șofer și din partea lui încurajările sunau cam așa: „dacă nu înveți, o să ajungi să muncești la CAP. La vremea respectivă cam astea erau alternativele.

read
next
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO