Lovită crunt de viață, și-a petrecut un an prin spitale alături de soțul ei grav bolnav. Atunci a văzut cu ce se confruntă ceilalți pacienți și familiile lor și a vrut să-i ajute. Cum s-a născut, din durere și revoltă, Casa Filip
Casa Filip s-a născut inițial dintr-o mare durere. Violeta, lovită crunt de viață, după mai bine de un an petrecut prin spitale, alături de soțul ei grav bolnav, a văzut cu ce se confruntă ceilalți pacienți și familiile lor, care nu erau din Cluj. A văzut de câte zile e nevoie pentru a termina un tratament, dar mai ales cât costă să închiriezi o proprietate în oraș. Lovită crunt de propria durere și neputință în fața bolii soțului ei, a avut un mic răgaz în care a deschis ochii și s-a revoltat în fața unei asemenea nedreptăți.
Mai departe, Dumnezeu a făcut totul, sau, mai exact, a lucrat prin ea și prin oamenii de lângă ea, ca până azi să ofere ajutor la peste 1100 de familii care nu aveau unde să se cazeze.
De aproape doi ani a cumpărat o proprietate nouă unde a renovat o casă și a construit alta de la 0, născându-se a doua Casă Filip. Numai că aceasta s-a născut dintr-o nouă poveste de iubire.
Hai să o cunoști pe Violeta, o femeie de la care cu siguranță vei învăța foarte multe lucruri și care poate fi model de inspirație în viață pentru cei mai mulți dintre noi.
Violeta, cu ce-ți ocupi tu timpul zi de zi?
În această perioadă aș putea spune că mă ocup cu coordonarea la tot ce înseamnă Casa Filip, iar asta merge pe mai multe paliere. De doi ani de zile este în proiectare și construcție noua casă și a fost activitatea mea principală să dezvolt proiectul. Eu și încă o persoană ne-am ocupat de tot ce înseamnă construcție și de tot ce înseamnă fundraising, care nu a fost deloc ușor. Apoi avem activitate cu oamenii. În tot timpul în care am construit și am renovat casa care era pe proprietate, am cazat oameni și avem în continuare partea asta de ajutorarea oamenilor, nu ne-am oprit niciodată.
Când vorbim despre Casa Filip azi, vorbim de două case?
Exact. Am cumpărat o proprietate pe care era o casă veche și pe care am renovat-o anul trecut și în paralel am construit ceva de la zero. Noi am cumpărat două numere, iar asta în sine este un miracol. Bine, și cum am găsit proprietatea e un miracol. Nici vânzătorii nu au știut că ne vând două numere decât cu trei săptămâni înainte când au scos noile cărți funciare. Proprietatea era în familie din 1940. Bunicul lor, ceva avocat faimos și-a construit aici o casă de vacanță. El a cadastrat strada și a păstrat două parcele. Noi am știut că vom cumpăra o casă cu un teren foarte mare și când colo am luat două numere, ceea ce ne-a permis să primim mult mai repede autorizația de construcție.
Este chiar în Cluj?
Da, chiar lângă gară, pe o stradă superbă, renovată, cu copaci mari, frumoși, e o stradă liniștită, numai de case.
O nouă șansă prin iubire: Cum a luat naștere Casa Filip din durere
Dar ce face Casa Filip pentru oameni?
Obiectul de activitate e ajutorarea oamenilor bolnavi de cancer și a aparținătorilor lor. Ce facem noi efectiv este că le oferim pe perioada tratamentului cazare, iar eu am simțit că e nevoie să le oferim ceva foarte frumos, pozitiv, care să compenseze puțin ceea ce se întâmplă la spital.
Când mi-a venit ideea în 2016, umblam cu Filip prin spitale și erau vechi și urâte. De aceea am făcut cât am putut noi de bine și în casa nouă vom avea condiții de 4 stele pentru a le oferi ceva frumos care să coloreze puțin ce se întâmplă în jurul lor.
Apoi le oferim o comunitate. Am văzut cât de mult contează să fie înconjurați de oameni care trec prin aceleași probleme, care sunt mai avansați sau au reușit să treacă prin problemele lor.
Ei vin și nu știu unde sunt spitalele, cum se deplasează acolo, lucruri foarte mici, dar care le pun în spate încă un stres, așa că noi încercăm să-i ajutăm și cu chestii din astea foarte practice.
Și apoi le oferim masa de prânz în fiecare zi ca să nu mai aibă și grija asta, plus cafea, ceai la discreție.
Nu am putut de la început să le oferim asta, însă acum vedem cât de mult contează să nu mai aibă o bătaie de cap și cu masa de prânz, e un mare ajutor pentru ei, deși pentru noi e un cost foarte mare cu cateringul. Asta e ce oferim efectiv.
Violeta pot să te întreb câți ani ai?
Sigur, am 44 de ani.
Din ce știu eu, munca asta de fundraising e ceva pentru care nu ai fost pregătită. Mă întrebam acum care e meseria ta de bază, tu pentru ce te-ai pregătit? Cum se colora drumul tău atunci când l-ai ales?
Eu cred că nu eu l-am ales, ci el m-a ales pe mine. Îmi amintesc foarte clar că în clasa a XII și a XIII-a (că am făcut 13 ani la liceul pedagogic) eram destul de confuză legat de ceea ce-mi doream. Nu mi-am dorit să fiu învățătoare, părinții mei au vrut asta și pe scurt, povestea e că am ajuns la psihologie. După aceea, dintr-o nevoie pe care am observat-o, am înființat organizația Preventis, ce face prevenire, consiliere, terapie și training-uri împotriva adicțiilor pentru copii și tineri.
Acolo m-am specializat în fundraising pentru că am pornit la drum cu un vis. Împreună cu o prietenă de-ale mele am văzut niște copii drogați, nu am știut ce să facem cu ei, deși eu eram psiholog și ea era medic, nu am știut ce e aia adicție. Atunci am zis: „Nu-i nimic, suntem fete deștepte, învățăm să facem prevenție. Fără bani, doar cu o idee. Și aia în sine e o poveste pentru că am pornit fără să știm ce facem, noroc că eram căsătorite și ne țineau soții noștri pentru că noi lucram 8 ore pe zi la Preventis fără salariu.
Lucrurile s-au dezvoltat foarte tare de atunci, Preventis are acum mulți angajați, este o organizație națională, eu sunt membru fondator și acum sunt președinte. Până anul trecut am fost și director executiv și acolo, dar nu mai puteam.
Așadar acolo am învățat să fac fundraising de nevoie pentru că nu-mi place să cer bani. Și tot acolo, tot de nevoie, m-am reîntors la școală am făcut tot felul de cursuri și formări și m-am acreditat pe mai multe paliere ale psihologiei. Și am lucrat în domeniul acesta mulți ani, până când s-a îmbolnăvit Filip. Probabil știi deja, Casa Filip e un proiect inspirat de el.
Aș vrea să-mi spui cum a început povestea voastră de dragoste…
Știi cum a început? Foarte banal, nimic special. Am fost colegi în facultate, el era cu un an mai mare și am avut tot felul de proiecte comune. La un moment dat, după ce am terminat anul II, am mers într-o expediție pe munte, am făcut munții Călimani cu rucsacii în spate și acolo mi-am dat seama că lui îi place de mine. Cred că lui îi plăcea de mult, dar atunci a fost un context în care mi-a spus. Mie îmi plăcea foarte mult de el și le spuneam prietenelor mele: „Mie mi-ar plăcea un soț ca și Filip”. Era foarte, foarte inteligent și avea un fel de a fi foarte plăcut. Era foarte domn, foarte atent, foarte grijuliu, protectiv, era un om cu adevărat bun. Prea bun. De multe ori am zis că nu era de pe lumea asta și de asta și Dumnezeu l-a luat. Ți-ar fi dat tot. Orice cerșetor îi cerea ceva pe stradă, nu-l lăsa inima să nu-i dea. Nu o dată i-am pus mâncare la el și a dat-o ba la unii, ba la alții.
Și eu, tot ziceam că aș vrea pe cineva ca el, dar nu mă gândeam fix la el. Doi ani am fost prieteni, am terminat facultatea și ne-am căsătorit. Trebuia să aleg să mă întorc în Arad de unde eram eu, ori să rămân la Cluj.
Citește și
▶️ Marina Neciu și povestea unei realități zilnice pe care o trăiește o mamă cu trei copii cu autism
Câți ani ați fost căsătoriți?
13 ani. Dintre care un an și 3 luni el a fost foarte, foarte bolnav. Cancer.
Ce fel de cancer a avut?
Un cancer limfatic, un limfom neclasificabil, o formă foarte rară pentru care nu era tratament. A avut dureri foarte mari, așa ne-am dat seama că e ceva în neregulă și abia apoi a fost diagnosticat. În durea stomacul, spatele, a paralizat de la brâu în jos și nu era tratament. Pe tipul de cancer pe care l-a avut el, medicul ne-a spus că există 10 cazuri în lume și a fost foarte greu și de diagnosticat.
Aveți copii?
Nu am putut să avem copii… Nu că nu am vrut.
Ideea Casei Filip a apărut încă de când erai cu Filip în spital?
Da. Ideea mi-a venit spre finalul vieții lui. Am mers mult prin spitale și s-a deschis în fața ochilor mei o realitate de care nu eram conștientă: cât de mulți oameni din alte orașe sunt. Erau în curte, erau pe coridoare, prin mașini… ce mi s-a părut cel mai relevant era că erau foarte mulți internați. Filip mergea la hematologie și acolo îți face o chimioterapie mai agresivă decât în orice cancer. Atât de mult îți scade imunitatea, încât tu ești la risc de a muri dacă iei un virus sau bacterie. Și atunci pe oamenii care nu erau din Cluj îi țineau câte 2-3 luni în spital după o ședință de chimio ca să-și revină. Nu puteau să-i lase acasă că le riscau viața. În contextul ăsta eu am văzut oameni și familiile lor care stăteau cu lunile prin spital. Iar ca aparținător să stai în Cluj cu lunile nu e ieftin deloc.
Chiar am ajutat pe cineva să-și găsească cazare și atunci m-am gândit serios la ideea asta. Filip era foarte rău și cu el în salon era un băiat din Iași și au venit mama lui și sora lui din Italia, care nu aveau unde să se cazeze. Am căutat prin jurul spitalului și atunci am văzut cât costă. La 500 de metri de spital era un hotel care costa atunci, în 2016, 500 de lei pe noapte. Cel mai ieftin, la 20 de minute am găsit o pensiune cu 150 de lei pe noapte, fără mâncare, fără nimic. Am fost foarte revoltată: „cum e posibil să nu existe altă soluție. În Clujul ăsta bogat nu e posibil să nu existe un loc pentru persoane bolnave sau aparținători care vin că nu au de ales. Și trebuie să cheltuie atât de mulți bani, pe lângă ce cheltuie la spital, plus mâncare”. Le-am făcut o rezervare pe două nopți și au sfârșit să stea trei săptămâni pentru că baiatul a și murit. Imaginează-ți ce cheltuială. Acela a fost momentul în care eu m-am gândit că ceva nu e bine și trebuie să facem ceva pentru oamenii aceștia. „Ce faci, te împrumuți ca să vii la tratament în Cluj?”. Erau vremurile în care încă se dădeau bani la medici. Într-un an și puțin am cheltuit cred că 20 de mii de euro. Nu am fost bogați, dar am fost ajutați de familie și de prieteni. Altfel nu ne-am fi descurcat, deși stăteam în Cluj.
Acesta a fost contextul în care s-a născut ideea, i-am spus-o lui Filip, doar că el era foarte rău. Țin minte că după ce m-am dus acasă, m-am tot uitat după proprietăți în Cluj, doar că nu m-am putut concentra.
La cât timp după ce s-a stins Filip ai pus-o pe picioare?
Foarte repede. Dumnezeu, zic eu…
O durere transformată în iubire: povestea uimitoare a Casei Filip
Dumnezeu, sau a fost o formă de terapie și pentru tine, să nu te lași să cazi?
Nu a fost, nu. După ce a murit Filip eu am fost într-o stare foarte grea, depresivă. A fost foarte grea boala lui și cred că un an sau doi am fost traumatizată numai de boală. Nu mai vedeam nimic din relația noastră în afară de ultima parte, cea de boală cu suferințele lui cumplite. După ce el s-a stins am realizat prin ce am trecut și cred că asta s-a manifestat ca un fel de stres post traumatic. Și acum accesez foarte greu amintirile din trecut, parcă toată viața a fost numai boala.
De ce spun că Dumnezeu a vrut să existe Casa Filip este că după cinci luni, de Crăciun m-am dus la părinții mei la Arad. Ei au insistat să mergem într-o vizită la niște prieteni de-ai lor. În rest am refuzat să merg în alte vizite pentru că nu aveam chef să văd oameni și să vorbesc despre nimicuri.
Pe prietenii aceștia ai părinților mei nu-i mai văzusem de mai bine de zece ani, nu știam cu ce se ocupă, nu știam ce fac și spre sfârșitul vizitei m-au întrebat dacă am vreo idee că ei sunt oameni de afaceri și au o fundație. Fundația Osana nu mai avea activitate de mult timp, fusese înființată în 1998, când au făcut o casă de copii cu copii din orfelinatele comuniste, însă prin 2015, 2016 copiii erau deja mari, majoritatea pe picioarele lor, integrați și independenți.
I-am dat eu tot felul de idei legate de Preventis și într-un sfârșit mi-am amintit și am spus: „Uite ce nevoie am văzut eu cât am stat cu Filip în spital”. Ei au rezonat imediat cu ideea și mi-au spus că vor să se implice. Am plecat la Cluj cu 80 de mii de euro, să pun proiectul pe picioare. Însă eu tot nu eram bine, abia puteam să muncesc 4 ore pe zi și când ajungeam acasă greu mă mobilizam să caut proprietăți.
Și ca să vezi de ce zic că așa a fost să fie să se nască proiectul acesta, în primăvară, fiul celor doi soți s-a îmbolnăvit de cancer la 29 de ani și au mers cu el la tratament în Franța. Atunci au văzut ce înseamnă exact să fii la tratament departe de casă, să trebuiască să-ți cauți chirie și să te ocupi de toate celelalte. Fiul lor e bine acum, dar după tratament tatăl lui s-a întors și mai hotărât și m-a motivat să punem proiectul pe picioare. Am găsit o proprietate, am cumpărat-o și de atunci ajutăm bolnavii de cancer și aparținătorii lor.
Prietenii părinților mei spuneau că și dacă ajutăm 10 familii pe an, tot e ceva. Din 2018 până acum am ajutat aproape 1100 de familii.
Violeta, ce i-ai spune lui Dumnezeu dacă ai putea?
I-aș spune „mulțumesc”. Eu sunt foarte credincioasă și cred că numai cu ajutorul lui am ajuns aici. I-aș mulțumi pentru tot ce mi-a dat și în special pentru toți oamenii buni din jurul meu.
Și lui Filip?
Sper că mă vede și că e mândru de mine. (n.r. Violeta plânge și nu mai poate articula cuvintele). S-ar fi bucurat foarte mult de ceea ce se întâmplă. El iubea foarte mult oamenii și voia să le facă bine… Și i-aș mulțumi și lui că a trăit așa frumos și a fost un exemplu de bunătate. Eu nu eram chiar așa bună ca el…
Dar numai atât vreau să-ți spun. După cinci ani și jumătate m-am recăsătorit cu un om minunat. Îl cheamă Valer. Soția lui a decedat, nu de cancer, de altă boală. Valer a avut un rol absolut cheie în dezvoltarea proiectului.
Iar am zis de Dumnezeu, dar să știi că el l-a trimis la momentul potrivit. În 2021 am găsit proprietatea asta și a fost foarte greu să o cumpăr: șase luni de negocieri, cinci moștenitori, tot felul de soluții financiare, foarte multe probleme de depășit. Într-un final s-au rezolvat toate, dar mai rămăsese o problemă foarte mare: prietenul părinților mei, cel care m-a susținut de la bun început și pe a cărui fundație s-a născut Casa Filip, nu voia să semneze. Nu din rea voință, ci pentru că se gândea la mine, că nu o să fac față unei construcții, mai ales că eram în continuare CEO la Preventis și mă ocupam și de Casa Filip, ajungând cumva la epuizare. Toate astea până când a apărut Valer. Ca să vezi, Valer s-a ocupat în ultimii 15 ani de construcții imobiliare, a manageruit proiecte mari de construcții. Și nu doar atât. Era la momentul din viața lui în care a zis că nu mai vrea să lucreze, vreau să fac voluntariat, să mă implic în ceva ce-mi place mie. Nu e un om bogat, ci un om care e mulțumit de ceea ce are, care a zis că e suficient cât are și vrea să se bucure de viață. Așa că după ce prietenul alor mei a vorbit cu el și l-a întrebat: „Vrei să te implici în Casa Filip, vrei să o ajuți pe Violeta cu construcția?” și el a zis „Da”, a venit momentul în care a semnat și contractul de cumpărare. Adevărul adevărat este că dacă nu era Valer, nu știu ce făceam.
Ce frumos se termină povestea…
Da! Să știi că eu zic mereu că prima casă a fost deschisă dintr-o durere, iar a doua casă Filip s-a născut dintr-o nouă poveste de iubire.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
