Lucian Burlea, fondatorul singurului institut de psihiatrie din România: „8 ani am avut o suferință atroce. Mi s-a îmbolnăvit tatăl, am mers cu el să se trateze și într-un final l-am pierdut” - Pagina 2 din 9 - LIFE.ro
Lucian Burlea, fondatorul singurului institut de psihiatrie din România: „8 ani am avut o suferință atroce. Mi s-a îmbolnăvit tatăl, am mers cu el să se trateze și într-un final l-am pierdut”
Lucian Burlea: „Îmi spunea tata, după aflarea diagnosticului: <Ce ghinion am, Luci, să nu prind și eu măcar puțină libertate>, referindu-se că nu credea că mai prinde măcar o zi de pensie”
Ai amintit, înainte să te întreb de sora ta, Anamaria. Din exterior se vede că ai fost tu, Anamaria dar și milioane de alți copii. Cum ați intrat cu toții în inima a doi părinți?
Complicat și complex de răspuns. Cred că ne-ar trebui vreo 3-4 pagini de carte ca să răspund, cât de cât, la această întrebare. Greu mi-e să mă și apuc să-ți răspund. Hai să vedem ce iese, o formă pe scurt, cât se poate de scurt. Medicina și profesoratul sunt meserii vocaționale. Mă rog, erau! Tatăl meu a fost un destin ales, așa îl consider eu, uitându-mă la viața lui, așa cum o percep eu, mai ales acum, după plecarea lui. A știut de adolescent ce vrea să facă în viață, să facă medicină, după modelul unui unchi de-al lui, dr. Alexandru Burlea, chirurg toracic și director al sanatoriului Bârnova. Mama, minunată femeie cu minte briliantă, model de loialitate, modelul meu de neatins în ceea ce privește determinarea și perseverența, o femeie cu reale abilitati de doamnă, la fel, încă de pe băncile liceului a știut că vrea să se facă profesoară de limba franceză și limba română. Amândoi, iubindu-și meseriile și fiind deosebit de săraci, au muncit din greu, toată viața. Tată până în ultima zi teoretică a vieții lui, mama, probabil că va face la fel. Acesta a fost ritmul lor. Îmi spunea tata, după aflarea diagnosticului: „Ce ghinion am, Luci, să nu prind și eu măcar puțină libertate”, referindu-se că nu credea că mai prinde măcar o zi de pensie. Așa a fost…Să revin, amândoi au făcut o echipă extraordinară, bazată pe muncă și modul chibzuit de a cheltui banii, așa cum spunea tata. Când eu aveam 3 ani, tatăl meu făcea 22 de gărzi pe lună pe salvare. Ca să înțelegi, e ca și cum un medic ar face 22 de gărzi pe lună la UPU în zilele noastre. Mama, minunată femeie, avea o normă jumătate de profesoară suplinitoare la Lunca Cetățuii. Acest program a ținut la amândoi, aproape toată viața. Zi-lumină! Acesta a fost secretul familiei Burlea, pe care mulți nu l-au înțeles și nu-l înțeleg, secretul care a dus la notorietatea și succesul părinților mei. Acest „secret” a adus foarte multe avantaje dar la pachet cu multe dezavantaje, poate cel mai mare fiind invidia. Ana și cu mine, cât am fost copii și adolescenți, cam tot timpul ne-a fost dor de ei, chiar dacă cumva ne bucuram și de niște privilegii venite odată cu trecerea timpului și creșterea în ierahiile profesionale ale părinților noștri. Tata trata copii zi și noapte, mama se ocupa de educația copiilor, de dimineață până seară, și printre ei, printre zecile, sutele și miile de copii, eram și noi. Au făcut cât au putut de mult pentru noi. Atât de mult, în atât de relativ puțin timp petrecut între noi. Acum, chiar dacă am plâns, la propriu și la figurat, toată viața după ei, ne sunt modele și le suntem recunoscători.
Lucian Burlea: „Nicio clasă socială și socio-profesională nu deține monopolul moralității, ce-o mai însemna moralitatea acum, dar când se amestecă lucrurile, apar eșecurile, unele chiar dramatice”
Ai avut în familie două exemple. Ce a însemnat asta pentru tine?
Cred că pot răspunde relativ scurt la această întrebare. Eu cu distinsa mea surioară avem niște predispoziții, atât genetice, cât și care țin de modele educaționale avute prin părinții noștri. Chiar dacă modelele noastre au fost acești doi oamei, aceste două mari personalități, ceea ce am preluat de la aceștia, are un miez comun, dar ne-am dezvoltat fiecare și abilități individuale, pe baza predispozițiilor de care vorbeam puțin mai devreme. Astfel încât, de exemplu, iubirea, ei doi, și-o manifestă diferit. Tata iubea și arăta prin mângâieri, atingeri, glume, empatie. Mama, femeie cu mintea cristal, toată viața a fost dominată de rațional. Când mama iubește, asta se vede prin atașament, prin acțiuni și prin susținere necondiționată… chiar până în pânzele albe. Până în acest moment al vieții mele, încă nu am întâlnit o ființă, femeie sau bărbat, cu asemenea putere de sacrificiu pentru cei pe care îi iubește, pentru membrii familiei ei. Eu, ca să nu vorbesc de Ana, am învățat iubirea pentru oameni, lucruri, locuri și animale, de la tata, dar am elemente preluate și de la mama, prin atașament și în funcție de persoanele care mi-au trecut prin viață, și de loialitate. Este mult de vorbit pe tema asta, dar îți spun ceva: îți dai seama cam cât de greu a fost să ne găsim persoane cu care să facem un cuplu, și eu, și sor-mea, ținând cont că noi am avut asemenea modele? Știi, nu-i divinizez pe părinții mei, ci îi privesc ca pe niște oameni normali, pentru că așa percepem noi doi, copiii lor, normalitatea, dar compatibilitățile dintre oameni, nu sunt doar sexuale, ci mai cu seamă educaționale. Poate pare malițios ceea ce spun, dar nu este decât pur pragmatism, este concluzia clară la care am ajuns la peste 48 de ani ai mei. Toată viața nu am ținut cont de clasele sociale și cred că fiecare dintre acestea au oameni frumoși, cu abilități emoționale și capacități intelectuale reale, doar că fiecare își dorește mai mult și să urce în ierahiile sociale și să aibă o viață frumoasă, dar și aici este de discutat. Discrepanțele apar când sunt în mișcare mecanismele de gândire, de evaluare și de reacțiune ale membrilor fiecărei clase sociale și socio-profesionale. Acolo sunt incompatibilitățile. Și știi ceva? Nicio clasă socială și socio-profesională nu deține monopolul moralității, ce-o mai însemna moralitatea acum, dar când se amestecă lucrurile, apar eșecurile, unele chiar dramatice.