Lucian Burlea, fondatorul singurului institut de psihiatrie din România: „8 ani am avut o suferință atroce. Mi s-a îmbolnăvit tatăl, am mers cu el să se trateze și într-un final l-am pierdut”

Ce frumos vorbești! Am sesizat că ai un dar al scrierii și al vorbirii. Cam când crezi tu că l-ai obținut? Sau te-ai născut cu el?

Sincer, nu-mi dau seama. Nu-mi dau seama nici dacă este vorba despre un dar, dar dacă este s-o iau așa, îmi vine în minte mama, mai ales că formatul acesteia este de filologie, bănuiesc că nu putea să iasă tocmai un rebut, ar fi fost un ghinion mare pentru părinții mei. Că să-ți răspund mai concret, scriu mai bine decât vorbesc. Și cu toate acestea, în câteva discursuri, fără să vreau, am produs așa emoții auditoriului, de au început să plângă majoritatea. Au fost câteva astfel de situații în viața mea. Cât despre scris, e mai simplu, cumva, pentru că ai timp să te gândești ce vrei să spui, poți reveni sau corecta, pe când la vorbit trebuie să fii spontan. De fiecare dată când ies să vorbesc în public, având un simț al penibilului exacerbat, mi se pare că mereu sunt mediocru. Asta este din cauza câtorva factori, adică nu mă pregătesc niciodată înainte de a ieși în public și vorbesc aproape bine liber doar dacă știu subiectul, apoi mai este vorba despre timiditatea structurală pe care o am și care îmi blochează uneori exprimarea și avalanșa de idei. Pentru un discurs bun, repet, trebuie o minte bună, lectură multă, vocabular vast, exercițiul discursurilor și retorică bună.

Cât despre scris, toți avem acest dar, părerea mea, dar nu mulți au curajul să o facă. Eu am descoperit scrisul prin niște postări pe care le-am făcut pe rețelele sociale. Ce mă face să ies în evidență este structura mea emoțională și caracterială, felul meu cristalizat de a fi un spirit liber și nonconformist, chiar spiritul de artist pe care îl am și nu în ultimul rând, notorietatea numelui familiei și al meu personal, pentru că pe parcursul vieții am făcut și eu câteva lucruri notabile pentru societate. În rest, totul este o joacă.

Ajungem și la lucrurile notabile pe care le-ai făcut, dar vreau să îmi spui ce școli te-au format în timp? Ai spus că nu prea ți-a plăcut la început școala..

Cele două licee prin care am trecut, Liceul Național, unde am avut profesori și colegi foarte erudiți și Liceul Silvic de la Câmpulung Moldovenesc, cu profesori foarte buni și implicați în procesul didactic și pedagogic. Perioada de la Câmpulung n-a fost doar o școală unde am învățat carte, ci a fost și o reală școală a vieții, unde a trebuit să mă descurc singur și unde mi-am dat seama că am niște capacități reale de adaptare la condiții, de multe ori, vitrege. Apoi, a urmat școala de medicină, mediul universitar în care lucrez din anul 2000, care, la fel este o altă școală, un mediu erudit cu oameni deștepți, acolo unde mi-am dezvoltat și educat anumite abilități de adapatare, de comunicare și de lobbyistica, totul având ca rezultat șlefuirea fină a mea, cu pietre tari, dar fine. O școală foarte bună pe care am urmat-o a fost Colegiul Național de Apărare, din cadrul Universității Naționale de Apărare, ”Carol l”, unde am fost introdus în conceptele de geopolitică și geostrategie, care m-au ajutat mult să înțeleg politica pe plan național și internațional. Pentru că am această școală, eu văd și citesc altfel știrile, evenimentele politice din țara noastră sau pe plan internațional și mă fac să nu înghit orice livrează presa. În plus, am o veritabilă și vastă școală a vieții. O altă școală importantă este școala de părinte și școala relațiilor de cuplu pe care le-am avut pe parcurusul vieții. Mereu înveți pe aceste două paliere, pentru că nu-ți dă nimeni „manualul de utilizare”, nici al unui copil, nici al unei femei, nici al vreunui bărbat. Înveți din mers, câteodată cu costuri destul de scumpe. Peste toate aceste școli, prima și cea mai importantă a fost școala pe care am făcut-o în familie și am învățat ceea ce am văzut și m-au învățat părinții. Și am avut ce vedea și învăța!

Lucian Burlea: „Am reușit să pun Iașul pe harta medicinei românești, schimbând statutul spitalului de la spital clinic la Institutul de Psihiatrie „Socola” – Iași, singurul institut de psihiatrie din România, un statut invidiat”

Tu ești cel care a făcut din Spitalul Socola un institut. Acest lucru a avut și un preț. Care a fost prețul plătit de tine?

Aceasta este una dintre poveștile importante ale vieții mele, despre care, atunci când voi avea disponibilitate, voi scrie o carte. Hai să-ți spun pe scurt! La începutul anului 2013 am ajuns managerul Spitalului Clinic de Psihiatrie „Socola”. Când m-am dus acolo, am găsit o instituție în faliment, sleită de resurse financiare și frământări ale personalului. Ca să ne înțelegem care era situația financiară a spitalului, îți spun de unde am plecat și unde am reușit să ajung în doi ani. La vremea respectivă, contractul pe lună cu casa de asigurări de sănătate, era de 30 de miliarde lei vechi, din care 29.600.000 erau salariile, deci cam 99% cheltuiala de personal, plus un milion de euro datorii. De acolo am plecat. În doi ani am achitat integral datoriile și am reușit să pun Iașul pe harta medicinei românești, schimbând statutul spitalului de la spital clinic la Institutul de Psihiatrie „Socola” – Iași, singurul institut de psihiatrie din România, un statut invidiat, ce aducea cu sine o finanțare de peste 40% în plus, împreună cu perspective profesionale și științifice la nivel național și internațional. Aceste lucruri le-am făcut cu sacrificii mari personale, familiale și colaterale. Mi-am pus la bătaie toată mintea mea și relațiile personale în slujba acelei instituții, toate resursele mele. Știi, pentru mine Socola a fost un pariu cu viața, poate cel mai important de până atunci. Toată viața am fost băiatul doctorului sau al profesorului Burlea, onorant de altfel, dar și împovărător, mai ales pentru o personalitate cum am eu. Am vrut în felul acesta și cu această ocazie, să-mi fac mândră familia din care proveneam și cea pe care o aveam, conform cu modelele pe care le-am avut în casă, la rândul meu dorindu-mi să devin un model pentru fetița mea. Pariul era să pot să schimb paradigma din <fiul lui tata>, în <da, el este tatăl meu>. La momentul respectiv, câștigasem pariul cu mine, scosesem instituția din faliment, scrisesem istorie prin transformarea instituției în institut și îmi câștigasem respectul personalului și al cetățenilor orașului nostru, mă rog, o parte din el. Tata se uita și el cu respect la mine. Pe 31 Martie 2015 am plecat de acolo cu cătușele pe mâini și nu m-am mai întors. Niciodată!

Lucian Burlea: „Și-au dorit execuția mea publică, mai ales că eram și un trofeu atractiv, datorită notorietății numelui și a instituției pe care o conduceam. În plus, la vremea respectivă, tata era și senator al României”