Lucian Domșa, bărbatul a cărui boală l-a transformat într-un scriitor extrem de apreciat. Sau cum gândurile care se adună în timpul unei ședințe de dializă au dat naștere romanului Aneta

Lucian Domșa a terminat științe economice și chiar dacă toată viața i-a plăcut să citească și și-a imaginat că la un moment dat va ajunge să-și aștearnă pe hârtie gândurile și ideile, nu și-a imaginat niciodată că o va face atât de repede. Spunea că atunci când va ieși la pensie, se va apuca de scris. Ei bine, cineva acolo sus a avut alte planuri pentru el și așa cum spune Lucian, i-a grăbit pensionarea și i-a așezat stiloul în mână.

Lucian Domșa era de mulți ani bolnav de diabet și avea un diagnostic de cardiopatie ischemică însă abia în urmă cu trei ani a descoperit că rinichii lui nu mai funcționau deloc. În ceasul al 12-lea a început să facă dializă, iar azi este unul dintre acei pacienți care își petrec mare parte din viață pe patul de spital.

Lucian Domșa nu s-a lăsat însă copleșit. Și-a amintit de visul său și a început să scrie. Prima dată pe Facebook unde a fost extrem de apreciat, apoi a publicat primul său roman, Aneta, care a ajuns deja la un tiraj de peste 2500 de exemplare.

Un debut senzațional pentru un scriitor care toată viața a activat într-o cu totul altă meserie.

Am vorbit cu Lucian pe când aștepta să intre la medic, lucru obișnuit în viața lui de zi cu zi și, din sala de așteptare am conturat acest interviu inspirațional.

Lucian, pentru ce ești acum la medic?

La cardiolog. Sufăr de mai multe afecțiuni.

Asta voiam să te întreb: care sunt diagnosticele tale?

În primul rând e cardiopatie ischemică, am fibrilații la inimă, apoi diabet, sunt dependent de insulină și fac dializă pentru că nu-mi mai funcționează rinichii, nu mai urinez aproape deloc.

Și de câte ori mergi la dializă?

De trei ori pe săptămână.

E un lucru complicat? Mergi la tine în oraș sau e o procedură ce-ți mănâncă timp și nervi?

E în Alba Iulia, drumul durează cam o oră dus și o oră întors și în total pierd aproximativ opt ore în acea zi. De obicei plec pe la 15.30 de acasă și mă întorc după 11 noaptea. E ca un job.

Dar de când se întâmplă asta?

Luna viitoare fac doi ani de când merg la dializă.

Ce vârstă ai?

47 de ani.

Și restul diagnosticelor când ți-au fost puse?

În mod real diabetul mi-a afectat rinichii. Diabetul afectează rinichii sau ochii. Boala aceasta de rinichi e o boală care nu doare, te trezești dintr-o dată că ești într-un stadiu foarte avansat. Pur și simplu se umflă picioarele, începi să reții apă în organism și atunci îți dai seama că ai probleme.

Dar diabetul și cardiopatia ischemică vin din copilărie sau le-ai dobândit pe parcurs?

S-ar putea să fie și moștenire de la maică-mea pentru că și ea făcea insulină, fiind diabetică, avea și ea probleme cu inima, avea și cu rinichii, doar că încă nu a ajuns la dializă. Nu știu dacă sunt moștenire sau au apărut din cauza stilului de viață nesănătos pe care l-am dus. Probabil și una și alta.

Tu acum ești pensionat pe caz de boală?

Da. Sunt pensionat pe caz de boală din 2019, cu o pensie de invaliditate.

Și până atunci ce ai lucrat?

Ultimii 12 ani am lucrat pentru Vodafone.

De ce spui că poate și din cauza stilului de viață nesănătos pe care l-ai avut…?

Probabil știi și tu cum e cu mâncatul nesănătos, stresul, job-ul de corporatist, target-urile, șefii, mâncarea junk food, mesele de dimineața inexistente, fumatul, multe cafele…

Adică este identic cu ce facem cam toți…

Exact! 😀. Mi-am bătut joc de organismul meu, eu recunosc. Din cauza mea am ajuns aici. Organismul duce cât duce, dar la un moment dat îți dă semne. Dacă nu știi să le interpretezi, sau nu le bagi în seamă….

Și m-am trezit în stadiul de insuficiență cronică renală de gradul IV pe V. Asta se întâmpla în 2018, prin luna iunie și după un an și ceva am început dializa că s-au deteriorat foarte tare rinichii. Gradul IV pe V e un fel de ceasul al 12-lea.

Bine că a fost și atunci…

Da, exact!

Dar ce făceai la Vodafone? Vreau să-mi dau seama exact care era traseul tău și pentru ce te-ai pregătit…

Eu am studii economice ca formare, însă mi-am dorit întotdeauna să fac muncă de teren. Eram reprezentant de vânzări pe județul Alba, Cluj, Mureș, Sibiu și ultimii trei ani i-am petrecut într-un magazin.

Când ai început să scrii?

Eu mi-am dorit dintotdeauna să scriu. Chiar îi spuneam fiicei mele că după ce o să ies la pensie o să scriu. Văd că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea și m-a pensionat mai repede, dar la pensia la care a vrut El, nu la care am vrut eu, că eu mă gândeam la pensia de vârstă, nu la cea de boală 😀

Am început să scriu cam după ce m-am retras din job, de la Vodafone, din cauza problemelor de sănătate, atunci am avut timp.

Am început să scriu pe Facebook, pe pagina mea am început un serial de comedie intitulat „Stelică, mândria țării”, despre un polițai corupt. Feedback-ul a fost pozitiv, oamenilor le-a plăcut, așa că am continuat.

Citește și: Cornel George Popa și viața plină de culoare a unui scriitor. De la prima compunere literară din copilărie, la ratarea destinului de medic și până la regizorul de ieri și scriitorul de azi

Bun, dar de la a scrie pe Facebook până la a publica o carte e cale lungă…

Am renunțat la un moment dat la Stelică pentru că mi s-a cerut să o scriu pe Aneta. O profesoară de limba română, din Spania, Oana Ursache, a văzut că scriu pe Facebook și m-a rugat să scriu o poveste despre femeia româncă în condiția ei de curvă, dar în sensul bun al cuvântului: maltratată de bărbat, bătură, obligată să se prostitueze, nevastă supusă la tot felul de chinuri și așa mai departe. A cerut acest subiect la mai mulți scriitori, pe mine m-a ales doar după postările mele de pe Facebook. Pur și simplu m-am apucat de scris, am început să o schițez pe Aneta și am ajuns la concluzia că nu pot să o fac curvă sub nici o formă. I-am trimis un mail și i-am spus că nu pot să scriu cum a zis ea. Astfel a luat ființă Aneta, am postat primele două capitole, feedback-ul a fost foarte pozitiv, ceea ce m-a făcut să continui până aproape am terminat cartea. Asta a durat aproape un an, timp în care oamenii așteptau cu nerăbdare continuarea. Am făcut o strigătură pe Facebook ca să strâng bani pentru publicare. S-au oferit foarte mulți să mă ajute cu donații. Am strâns pentru vreo 200 și ceva de exemplare.

Când ai bani poți să bați la ușa unei edituri să te publice…

Da. Așa am și făcut. Am avut un domn, Radu Marini, din Craiova care m-a ajutat și pot să spun că a fost un fel de editor al meu. Știi cum sunt scouterii la fotbal care descoperă talente? Cam așa a fost și el. I-a plăcut foarte mult cum scriu și m-a îndrumat către editura cu care el colaborează. Am tipărit un prim titraj care s-a epuizat foarte repede și apoi, din banii din vânzări m-am tot dus din tiraj în tiraj.

Câte exemplare ai tipărit până acum?

Aproape de 2500, le-am pierdut deja șirul.

Ce urmează? Scrii în continuare?

Mai am un roman care e aproape terminat, se numește Măriuca, dar nu e continuarea Anetei cum crede multă lume. Acțiunea se petrece înainte de acțiunea din Aneta, undeva pe la 1920, în perioada interbelică. Probabil o să urmeze o continuare la Aneta, după Măriuca și vreau să-l termin pe Stelică pentru că oamenilor le-a plăcut foarte mult și l-au cerut. Se spune că ar fi un fel de Las Fierbinți din Ardeal.

Asta înseamnă că ești ocupat cam toată ziua…

Da, mai ales că m-am înscris și la facultate, sunt student în anul II la Litere, la secția de filologie română-engleză. M-am înscris și la un proiect de cercetare științifică, așa că sunt foarte ocupat 😀

Dar te-a remarcat cineva de pe la Uniunea Scriitorilor Români sau o altă entitate de acest fel?

Nu prea. M-au apreciat oameni care nu sunt scriitori sau scriitori debutanți.

Hai să ne întoarcem puțin în urmă. De ce ai ales științe economice? Ce erau ai tăi?

Am ales științe economice pentru că ai mei întotdeauna și-au dorit ca eu să îmbrac o uniformă, să mă fac fie jandarm, să merg la Academia de Poliție – chiar am dat examen la poliție și am picat la proba medicală. Pe vremea aceea ei își doreau pentru mine să am un serviciu bine plătit, iar bine plătit însemna să îmbraci orice uniformă, inclusiv pe cea de impiegați.

Eu am urât uniforma și am ales să fac cu totul altceva. M-am însurat la 24 de ani, am divorțat după patru ani și m-am recăsătorit ulterior.

Și ai o fiică?

Este fiica soției mele din prima căsătorie, eu o cresc de la 10 ani. Acum e în Timișoara, căsătorită și cu doi copii.

Ce spune familia ta despre faptul că ai devenit scriitor?

Mă încurajează foarte mult. Coperta cărții este o pictură făcută de fiică-mea, pe vremea când era elevă în clasa a XII-a la Liceul de artă. E un tablou pe care îl am acasă în mărime originală și am spus mereu că acela va fi coperta cărții. Grafica e făcută de ginerele meu pentru că și el, ca și fiică-mea, au terminat Facultatea de Arte în Timișoara. Ea e pictoriță, el e grafician și are o firmă de grafică computerizată.

Corectura cărții am făcut-o eu, așezarea în pagină tot eu, editura nu a făcut decât să tipărească.

Părinții tăi mai sunt?

Doar taică-meu. Maică-mea a murit de Covid. Anul trecut, în preajma Paștelui am luat virusul de la centrul de dializă și eu am fost primul caz de Covid de la mine din oraș. A fost chiar în perioada aceea de haiducie, de lockdown, când toată lumea era bulversată. Iar maică-mea a fost primul deces de Covid de la mine din oraș.

Vai! Îmi pare tare rău! Dar tu cum ai dus boala cu atâtea diagnostice?

Bine. Am avut simptome ușoare. Am fost internat în spital că era loc. De la centrul de dializă am luat vreo 11 pacienți, două asistente și un medic.

Nu a fost știre la televizor în perioada respectivă?

Ba da. Am dat și eu interviuri.

Ai avut o steluță norocoasă deasupra capului…

Da, chiar da. Soția mea a fost grav. Eu mi-am infectat familia și am avut multă vreme un sentiment cumplit de vină că din cauza mea s-au îmbolnăvit toți ai mei și din cauza mea s-a dus maică-mea.

Îți lipsește munca de teren?

Nu. Mi-a lipsit în primele luni, dar acum îmi lipsește timpul, să stau să scriu.