Luminița Stoian, mama unui Superman: „Pe limba ta, fiu-meu nu-și folosește mâinile și picioarele. În limbaj medical, are un handicap fizic grav, pe limba medicului e clinic sănătos, pe limba colegilor de școală e super cool, iar pe limba mea e bijuteria mea”

Adică, ce s-a întâmplat?

S-a întâmplat un malpraxis, dar România nu recunoaște malpraxis-ul. Din cauza asta, România are și o mortalitate infantilă mare și cred că noi chiar generăm handicap. Știu sigur că așa a fost și știu sigur ce s-a întâmplat, pentru că eu am lucrat multă vreme în spital și aveam experiență.

În vremea lui Ceaușescu am terminat Liceul Sanitar și am primit repartiție într-un spital unde lucram pe regim de terapie intensivă și pot spune că pot recunoaște riscul.

Ce știi tu că s-a întâmplat și ce au spus ei că s-a întâmplat?

În primul rând am fost într-un concurs de greșeli. Prima dată, în săptămâna 16-24 am avut un stres major din cauză că am fost disponibilizată gravidă. Lucrul acesta nu știu dacă a avut o legătură de cauzalitate directă, INML-ul spune că nu ar fi amprentat fiul meu din cauza asta, însă eu, în perioada aceea nu făceam altceva decât să beau cafea și să fumez, fiind extrem de îngrijorată de faptul că nu o să reușesc să-mi cresc copilul. Îmi era teamă că voi rămâne fără bani, că îmi va fi știrbită decizia și îmi era teamă de situația în care nu aș fi putut să-i ofer copilului meu ce avea nevoie. Ceea ce s-a și întâmplat pentru că au fost zile când nu am avut nici lapte praf, dar nu mai contează.

La naștere a fost problema care a pecetluit soarta lui Ștefan.

De fapt, și în luna a șaptea au fost niște evenimente. M-am speriat puțin, am avut picătură de sânge și am primit un tratament medicamentos: mi s-a dat diazepam și papaverină. Am luat acest tratament.

Ce am înțeles că era esențial și nu mi-a făcut medicul, era ecografia chiar înainte de naștere, pentru a verifica care e starea lui Ștefan. Din cauza asta nu a văzut că are dublă circulară de cordon. M-a lăsat în travaliu 16 ore pentru că nu a crezut că nasc. Când eu aveam contracții, mi-a făcut un cocktail din trei medicamente, să vadă dacă am contracții cauzatoare de naștere sau sunt false și m-a trimis acasă. Eu nu am vrut să merg acasă și până la urmă a fost de acord să mă țină în spital sub supraveghere. Însă eu mă pregăteam să nasc. Într-un minut aveam 20 de secunde de dureri cumplite, în care eram convinsă că copilul meu murea în mine, după care urmau 20 de secunde în care mă relaxam și începeam să pot să respir, iar următoarele 20 de secunde dormeam pur și simplu. Mă scula faptul că treceau cele 60 de secunde și intram într-un nou ciclu de contracții.

Așa ai ținut-o 16 ore?

Nu. 10 ore. După zece ore a venit o cunoștință de-ale mele la spital și m-a ajutat cu anestezia peridurală. Iar la naștere, când a fost expulzia propriu-zisă, tot ea m-a ajutat, practic mi-a sărit pe burtă și l-a scos cu orice risc. Aparatul de oxigen nu funcționa și au trecut 10 minute, când copilul a fost în afara mea, cu cordonul tăiat, pentru că medicul a văzut prima circulară de cordon și a crezut că e singura. A tăiat, iar copilul nu a mai ieșit din mine, motiv pentru care toată lumea a sărit pe burta mea la următoarea contracție, pentru că el era cu cordonul tăiat în mine. Asta i-a pecetluit soarta. Însă fiu-meu e un luptător și din problemele despre care vorbea Pesamosca: să nu vorbească, să nu audă, să nu vadă, să nu judece, să nu facă matematică, a rămas doar cu una singură pe care am omorât-o și pe asta, neputința asta. Mie nu-mi place termenul de dizabilitate. Ștefan nu are o dizabilitate, el are extra abilități pe celelalte domenii. El nu era cu o dizabilitate funcțională a mersului, pentru că el se deplasează, funcția o realizează, iar legat de celelalte dizabilități de care vorbea Pesamosca, el este înzestrat cu abilități de Superman.