Luminița Stoian, mama unui Superman: „Pe limba ta, fiu-meu nu-și folosește mâinile și picioarele. În limbaj medical, are un handicap fizic grav, pe limba medicului e clinic sănătos, pe limba colegilor de școală e super cool, iar pe limba mea e bijuteria mea”

Spune-mi ce a reușit…

Tot ce-ți propui, reușești, asta spune Ștefan. Nu mă uit la ce a reușit pentru că e un verb la perfectul compus, adică acțiunea care a fost împlinită. Nu prea mai considerăm interes în întrebarea asta, dar fiind faptul că e la timpul trecut și acțiunea e epuizată. Pentru noi, modelele pozitive sunt nu din ceea ce a fost, ci din asistența ce urmează să le-o acordăm celor interesați în ceea ce privește felul în care trebuie să închideți ochii și să vedeți viitorul. Imaginea pe care o ai după ce închizi ochii, trebuie să ți-o construiești cu lumea pe care ți-o dorești, cu lumea în care îți dorești să trăiești. Dacă vei deschide ochii și vei vedea altceva, poți să înnebunești, poți să cazi în depresie, poți să te gândești că nu te-a ajutat Dumnezeu, iar asta e profund greșit. Nu are sens să vezi ce e rău pentru că viața este clipa și trebuie să trăiești clipa asta care trebuie să-ți aducă fericire. Iar pentru asta ai nevoie de optimism, despre care nu am vrut să discut până acum, deoarece nu știam dacă e de bine sau e de rău. Azi o fac pentru că eu consider că mi-am epuizat mandatul și consider că acest optimism este esențial, chiar dacă pentru unii poate fi apreciat ca o doză de nebunie – când am văzut ce probleme are fiu-meu și când am plecat de la Pesamosca, eu m-am bucurat, râdeam, deoarece râsul și bucuria reprezintă terapie.

Ștefan, alătură-te nouă. Povestește-mi despre tine. În ce an ești student?

Sunt student în anul IV, la Drept. Dar nu m-am gândit la ce fac după ce termin facultatea.

Lasă că se așază ele lucrurile. Înțeleg că acesta e primul tău Revelion în afara familiei?

Ștefan: Da. După foarte multe căutări. Ce consider eu cea mai mare problemă a unei persoane cu dizabilități este comunicarea cu alții. De fapt, asta e singura problemă pe care o am eu. Că nu te poți ridica nu e o problemă, dar când nu găsești oamenii care să te ajute, persoanele cu care să comunici, e singura problemă. Am un alt stil de viață decât al altora și eu trebuie să mă adaptez.

Luminița, tu muncești acum?

Luminița: Da.

Îmi spuneai că trebuie să alegi să trăiești în lumea pe care ți-o dorești. Bănuiesc că lumea în care trăiești azi, nu e cea pe care ți-o dorești. Asta e evident.

Eu sunt foarte mulțumită cu ce am.

Dar dacă e să închizi ochii și să-ți imaginezi un tablou ideal pentru peste 10 ani?

Să știi că nu-mi doresc ca Ștefan să scape de cărucior sau de handicapul ăsta. Eu trec cu vederea și sunt foarte mulțumită de handicapul ăsta.

Ștefan: Problema este că trebuie să ai o evoluție care să fie zilnică.

Luminița: Lumea pe care eu o văd e asta: mă văd cu plete, cu un batic legat pe frunte, cu o mână frământ pâine, cu alta fac o prăjitură, cu alta bag rufele nepoților la mașina de spălat, mă duc și culeg gălbenele și mușețel de pe câmp să le fac ceai, îmi îngrijesc nepoții și în timpul meu liber mă duc la un centru de îngrijire bătrâni sau persoane cu cancer să le ajut.

Când o să fiu bătrână, asta o să fac.